Bilateral Sale Promise Resolution: Interrupting Extinctive Prescription via Premature Specific Performance Claim Under 1958 Decree

Asupra cererii de recurs de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 636/PI din 16.05.2017 pronunţată în Dosar nr. x/2016, Tribunalul Timiş a admis acţiunea formulata de reclamanta S.C. A. Sa în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G.; a dispus rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/21.07.2004 de BNP H. încheiată între promitenţii vânzători I., J., C. şi B. şi promitentele cumpărătoare S.C. A. S.A.; a obligat, în solidar, pârâţii B., (în nume propriu şi ca moştenitoare legală a defunctei I.), C. (în nume propriu şi ca moştenitor legal a defunctei I.), D., în calitate de moştenitoare a defunctului J.; E., în calitate de moştenitor al defunctului J.; F., în calitate de moştenitoare a defunctului J. şi G., în calitate de moştenitoare a defunctului J. la restituirea sumei de 243.600 euro, reprezentând preţul încasat pentru terenul ce a format obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, şi la plata sumei de 16.382,35 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel tribunalul a reţinut că, prin Promisiunea Bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 21 iulie 2004 la BNP K., coproprietarii tabulari I., J., C. şi B. - în calitate de promitenţi -vânzători, au promis vânzarea către reclamanta S.C. A. S.A - în calitate de promitentă cumpărătoare, a imobilului înscris în CF x Ghiroda, nr. cad. x - dezmembrat ulterior şi având numerele cadastrale x, pentru suma de 243.600 euro (achitat prin ordinele de plată nr. x).

Părţile au convenit asupra înscrierii în cartea funciară a imobilului a unei interdicţii de înstrăinare şi grevare în favoarea reclamantei, interdicţie înscrisă sub B 8. Totodată, au stipulat că intrarea în posesia de fapt asupra imobilului se realizează începând cu data semnării convenţiei, 21 iulie 2004, iar posesia de drept se va face la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, după scoaterea terenului din circuitul agricol, dar nu mai târziu de 20 iulie 2005.

Pârâţii au invocat, prin întâmpinare, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţie care a fost respinsă, ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Raportul juridic dintre părţi este reprezentat de Promisiunea Bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 21 iulie 2004 la BNP; or, din această perspectivă, legea aplicabilă în cauză este cea în vigoare la data încheierii actului juridic, respectiv dispoziţiile C. civ. de la 1865.

Conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aceleaşi prevederi fiind cuprinse şi în dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.). Din coroborarea dispoziţiilor legale privind aplicarea legii civile în timp, rezultă, în mod neîndoielnic că prescripţia extinctivă, invocată pentru o situaţie în întregime încheiată înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămâne supusă dispoziţiilor care au instituit-o.

În consecinţă, un raport juridic încheiat sub imperiul legii vechi este supus dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, act normativ care reglementează instituţia prescripţiei extinctive şi care în art. 18 conţine dispoziţii procedurale, instituind posibilitatea invocării excepţiei din oficiu de către instanţa de judecată, oricând în cursul judecării cauzei, ceea ce-i conferă caracterul unei excepţii de ordine publică, chiar dacă potrivit art. 2512 alin. (2) din noul C. civ., instanţa de judecată nu mai are această posibilitate.

Prin Decizia nr. 1/2014 din 17/02/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul în interesul legii şi s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Obiectul prezentei acţiuni este de natură patrimonială şi este supus termenului de prescripţiei de 3 ani, conform disp. art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În speţă nu poate fi reţinută incidenţa prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece prin introducerea cererii de chemare în judecată în Dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Timiş, reclamanta a încercat să îşi valorizeze jurisdicţional promisiunea de vânzare (a cărei rezoluţiune s-a solicitat prin prezenta cauză) solicitând chiar pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare privitor la suprafaţa de teren promisă spre vânzare, devenind incident în speţă cazul de întrerupere a termenului de prescripţie extinctivă reglementat de lit. b) a alin. (1) al art. 16 din Decretul-lege nr. 1567/1958 (incident în speţă, în temeiul art. 201 din Legea cu nr. 71/2001 ce trebuie corelat şi cu Decizia nr. 1/17.02.2014, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi publicată în MO nr. 283/17.04.2014 şi care statuează că: "Prescripţia se întrerupe (…) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent".

În considerentele Sentinţei civile nr. 950/13.03.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a reţinut că: "în ceea ce priveşte executarea în natură a antecontractului, cât timp promitenţilor vânzători nu li s-a eliberat un nou titlu de proprietate şi nu au fost puşi în posesie, este evident că antecontractul nu poate să fie pus în executare în natură, acţiunea privind transformarea obligaţiei de a face într-o obligaţie de a da fiind prematură, dreptul nefiind actual".

Este real că potrivit prevederilor alin. (2) al art. 16 din Decretului-lege nr. 167/1958 "prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea", numai că petitul vizând pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare s-a respins ca prematur, dat fiind că promitenţilor vânzători nu li s-a eliberat un nou titlu de proprietate şi nu au fost puşi în posesie, iar nu ca neîntemeiat, pentru ca efectul întreruptiv de prescripţie să nu se mai producă.

Pe de altă parte, imposibilitatea pronunţării în acel litigiu a unei astfel de hotărâri este imputabilă promitenţilor-vânzători în sarcina cărora revenea iniţial obligaţia de a scoate din circuitul agricol terenul şi de a-l garanta pe cumpărător de valabilitatea titlului de proprietate, apoi de a lua terenul în posesie.

Mai mult, s-a reţinut că reclamanta nu a stat în pasivitate, a achitat impozitele aferente imobilului şi a efectuat demersuri privind operaţiunile de dezmembrare, achitând o parte din costurile eferente acestora.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că obligaţia principală pe care o generează încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare este una de a face, susceptibilă de executare în natură, voluntar - prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică - sau silit - dacă una din părţi refuză să contracteze în forma cerută de lege.

În speţă, reclamanta, promitentă-cumpărătoare, a solicitat rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligaţiei principale (constând în prezentarea în faţa notarului public în vederea perfectării convenţiei în formă autentică, necesară pentru transmiterea valabilă a dreptului de proprietate), ce-şi are originea în pasivitatea pârâţilor ce nu şi-au îndeplinirea obligaţia de scoatere a terenului din circuitul agricol, iar, mai apoi, după constatarea nulităţii titlului de proprietate, de efectuare a demersurilor pentru punerea lor în posesie cu terenul ce le revine.

Rezoluţiunea se pronunţă în condiţiile art. 1020 - 1021 C. civ. dacă se identifică cerinţele cumulative cerute de aceste norme legale şi anume, existenţa unei fapte ilicite a debitorului, a vinovăţiei acestuia, punerea sa în întârziere, existenţa unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului precum şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu. Aceste condiţii sunt întrunite în prezenta cauză, conform stării de fapt mai sus expusă şi reţinută de către tribunal.

Promitenţii-vânzători I. şi J. au decedat înainte de perfectarea promisiunii în formă autentică, astfel că obligaţiile generate de promisiunea de vânzare-cumpărare s-au transmis moştenitorilor acestuia - pârâţii, potrivit regulilor din materia devoluţiunii succesorale privind suportarea pasivului moştenirii (fiind continuatorii personalităţii defuncţilor, aceştia sunt ţinuţi a executa obligaţiile asumate de defuncţi în timpul vieţii, cu excepţia celor intuitu personae).

În condiţiile în care pârâţii nu mai sunt nici proprietarii imobilului promis de autorii lor reclamantei, aceştia sunt în imposibilitatea de a-i mai transmite reclamantei dreptul de proprietate asupra bunului (nemo dat qvod non habet), în mod culpabil neputându-se realiza obligaţia de a da, reclamanta neputând obţine realizarea deplina a obiectului convenţiei, deşi şi-a îndeplinit integral obligaţia sa de plata a preţului imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 214/07.12.2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii B., C., D., E., F. şi G.

Curtea de Apel a constatat că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie a fost în mod corect stabilit de prima instanţă, contrar susţinerilor apelanţilor.

De la data de 21.07.2004, data încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare, reclamanta intimată a intrat în posesia de fapt a imobilului ce face obiectul litigiului conform menţiunilor din actul juridic încheiat de părţi. Din probele administrate în faţa primei instanţe rezultă că reclamanta a folosit terenul, a efectuat lucrările de dezmembrare pe cheltuiala sa, a achitat obligaţiile ce-i reveneau (impozitele aferente) şi a efectuat demersuri pentru dezmembrarea terenului achitând în acest sens o parte din costurile necesare acestor operaţiuni. Această stare de fapt a fost de altfel confirmată şi de martorii audiaţi în faţa primei instanţe (L. şi M.) care au învederat că terenul a fost posedat continuu de reclamantă care a achitat impozitul aferent şi că aceasta intenţiona ca pe terenul achiziţionat să construiască o clădire de logistică.

În raport de această situaţie s-a reţinut în mod întemeiat de către prima instanţă, că în toată această perioadă termenul de prescripţie nu a început să curgă.

Nu poate fi primită nici critica cu privire la reţinerea de către instanţă a efectului de întrerupere a prescripţiei în raport de Sentinţa civilă nr. 950/13.03.2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2007 ce a avut ca obiect obligarea pârâţilor (aceeaşi din prezenta cauză sau antecesorii lor) la încheierea actului de vânzare-cumpărare şi obligarea acestora (respectiv a autorilor lor) la plata dublului sumei plătite, adică valorificarea clauzei de arvună.

Este corectă susţinerea apelanţilor că, în baza art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă la data când se naşte dreptul la acţiune, însă în cauza dedusă judecăţii a fost incidentă ipoteza întreruperii termenului de prescripţie reglementată de art. 16 lit. b) alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

De altfel, în considerentele Sentinţei civile nr. 950/13.04.2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2007 al Tribunalului Timiş în care pârâţii au invocat aceeaşi excepţie, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că prescripţia nu a început să curgă, instanţa apreciind acţiunea formulată de reclamantă ca prematură, raportat la faptul că pentru pârâţi nu s-a emis un nou titlu de proprietate şi nu au fost puşi în posesie.

Faţă de cele menţionate mai sus, dar şi în raport de soluţia dată în cauză în sensul că cererea reclamantei de pronunţare a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare s-a respins ca prematură (întrucât promitenţilor vânzători nu li s-a eliberat un nou titlu de proprietate), iar nu ca neîntemeiată, s-a achiesat la punctul de vedere al primei instanţe potrivit căruia nu sunt incidente dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Având în vedere aceste aspecte, a fost înlăturată susţinerea apelanţilor în sensul că data de 12.09.2007, data pronunţării Deciziei civile nr. 126/R de constatare a nulităţii parţiale a titlului de proprietate, este data când putea şi trebuia ca reclamanta să ceară rezoluţiunea contractului, situaţie în care Decizia nr. 2410/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este incidentă în cauză.

În ceea ce priveşte motivele de apel cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că, prin promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x din 21.07.2004 de BNP K., încheiată cu proprietarii tabulari I., J., C. şi B. - reclamanta intimată a promis cumpărarea terenului înscris în CF x Ghiroda nr. cad. x - dezmembrat ulterior şi având numerele cadastrale x.

Contrar celor susţinute de apelanţi, ce contestă (pentru prima oară prin apelul declarat - fără ca acest aspect să fie invocat prin întâmpinare la prima instanţă) plata preţului, s-a constatat că sunt depuse la dosar ordinele de plată ce atestă achitarea preţului terenului din litigiu.

Termenul limită pentru perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică a fost stabilit de părţile semnatare ale promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare ca fiind data scoaterii terenului din circuitul agricol, dar nu mai târziu de 20.07.2005.

În actul juridic încheiat de părţi s-a prevăzut ca demersurile pentru scoaterea terenului din circuitul agricol să fie făcute de pârâţi, însă, cum aceştia nu şi-au executat această obligaţie, demersurile în acest sens au fost delegate către reclamantă în baza Procurii nr. 3421 din data de 21.07.2004.

Nu poate fi primită susţinerea pârâţilor apelanţi în sensul că neîncheierea contractului autentic până la data prevăzută în contract nu poate să fie imputată pârâţilor şi nici faptul că aceştia ar fi dat dovadă de pasivitate cu privire la încheierea contractului autentic.

În acest sens, s-a constatat că starea de fapt a fost reţinută corect de instanţa de fond, care în mod întemeiat a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 1020 - 1021 C. civ. ce reglementează instituţia rezoluţiunii, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de aceste dispoziţii legale având în vedere că s-a dovedit în cauză pasivitatea pârâţilor care nu şi-au îndeplinit obligaţia de scoatere a terenului din circuitul civil iar, ulterior, după constatarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate dispusă prin Decizia civilă nr. 1126/R/12.09.2007, nu au efectuat demersuri pentru punerea lor în posesie cu terenul ce le revenea.

Cum, în mod culpabil, pârâţii nu au putut realiza obligaţia asumată prin actul juridic încheiat de părţi, având în vedere că terenul ce a făcut obiectul promisiunii nu mai există în patrimoniul lor, reclamanta fiind în prezent în imposibilitatea de a solicita executarea în natură a obligaţiilor prevăzute în promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, Curtea a considerat întemeiată admiterea acţiunii reclamantei.

Împotriva acestei decizii, pârâţii D., C., E., B., F. şi G. au promovat recurs, solicitând casarea acesteia în temeiul motivelor prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat respingerea nemotivată a cererii de probatoriu formulate cu prilejul judecării apelului şi neanalizarea criticii privitoare la schimbarea legii aplicabile în cauză fără punerea în discuţia părţilor a acestui aspect, nesocotind principiul disponibilităţii şi dreptul la apărare al pârâţilor.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, deşi criticile sale au fost punctuale şi explicitate pe larg, instanţa de apel nu le-a analizat în totalitate, iar acolo unde a făcut-o a dezvoltat argumente contradictorii sau străine cauzei.

Arată în acest sens că ambele instanţe de fond analizează incidenţa prescripţiei dreptului material la acţiune în prestaţie tabulară, obligaţia de a face, şi nu cu referire la acţiunea în rezoluţiune cu care a fost învestită, în raport de care termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data când promitenta-cumpărătoare a aflat că nu mai este posibilă vânzarea, respectiv de la data anulării parţiale irevocabile a titlului de proprietate al promitenţilor - vânzători, sub acest aspect neavând relevanţă punerea în posesie a reclamantului de la data semnării promisiunii.

De asemenea, recurenta susţine că motivarea instanţei de apel potrivit căreia reclamanta a folosit terenul, a efectuat lucrări de dezmembrare pe cheltuiala sa, a achitat obligaţiile ce-i reveneau este străină de cauză şi contravine celorlalte aspecte reţinute de instanţă care arătau faptul că posesia nu mai putea fi deţinută după anularea titlului de proprietate al promitenţilor-vânzători, neefectuarea lucrărilor de dezmembrare neputând fi demonstrată în condiţiile respingerii posibilităţii de administrare a probelor solicitate.

Totodată, recurenta a subliniat faptul că instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie nu a început să curgă pe durata judecării Dosarului nr. x/2007 în ciuda faptului că prima instanţă constatase incidenţa unui caz de întrerupere a termenului de prescripţie. În acest cadru, recurenta a subliniat faptul că judecata acestei acţiuni anterioare nu putea constitui un caz de întrerupere nu doar pentru că demersul judiciar a fost respins, ci mai ales din cauza faptului că această cerere avea alt obiect şi cauză decât litigiul de faţă.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a înlăturat data de 12.09.2007, ca moment de început al termenului de prescripţie, cu o motivare vagă şi străină de argumentul supus analizei şi a reţinut fără fundament întrunirea cerinţelor pentru rezoluţiunea convenţiei în condiţiile în care a probat că neexecutarea nu îi este imputabilă, fiind în imposibilitate de a executa, iar punerea în întârziere nu a existat. În acelaşi sens, a precizat faptul că nemenţionarea terenului în certificatul de moştenitor avea o altă semnificaţie juridică şi nu justifica aserţiunea referitoare la nerealizarea culpabilă a obligaţiei asumate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârilor instanţelor de fond.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării motivelor de recurs, prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligaţia prevăzută în sarcina părţii care exercită această cale de atac de a respecta dispoziţiile art. 486 - 487 C. proc. civ. Exigenţele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac şi, în consecinţă, ca ultim grad de jurisdicţie, nu îşi propune rejudecarea fondului cauzei, ci examinarea legalităţii hotărârilor atacate în condiţiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ. în acest context, simpla nemulţumire a părţilor cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, modalitatea în care aceasta a analizat probele administrate în cauză, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii contestă respingerea cererii de suplimentare a probatoriului în apel, dar sub aparenţa nemotivării soluţiei instanţei cu privire la acest aspect, se arată, în realitate nemulţumită de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond pe baza probelor administrate.

Or, în acest cadru, se cuvine a se preciza faptul că instanţele au posibilitatea respingerii unor probe atunci când administrarea lor devine inutilă, situaţia de fapt relevantă în cauză putând fi lămurită pe baza probelor deja încuviinţate în cauză. Cu atât mai mult o cenzurare a cererii de probe noi este posibilă în calea de atac a apelului, care, deşi devolutivă, porneşte de la premisa unei situaţii de fapt stabilite de prima instanţă şi a unor critici din partea apelantului, din perspectiva cărora este analizată şi utilitatea suplimentării probatoriului.

De altfel, Înalta Curte constată că, deşi recurenţii critică soluţia instanţei de apel asupra cererii de probe, nu indică încheierea de şedinţă prin care s-a dispus această măsură, şi nici nu formulează în mod expres cale de atac şi împotriva acesteia.

În ceea ce priveşte stabilirea de către instanţele de fond a legii aplicabile în cauză ca fiind C. civ. 1864, şi nu C. civ. 2009, ale cărui dispoziţii au fost invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, nu constituie o încălcare a principiului disponibilităţii sau nerespectare a dreptului la apărare al pârâţilor, cât timp încadrarea în drept este lăsată în sarcina instanţei, din motivarea cererii de chemare în judecată putând fi desprinse toate elementele pentru corecta îndeplinire a acestei atribuţii. De altfel, recurenţii nu au indicat în concret faţă de ce aspecte de drept decurgând din aplicarea C. civ. 2009 nu au putut formula apărări corespunzătoare, ce ar fi fost de natură a schimba concluziile instanţelor de fond.

Cât priveşte motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că recurenţii invocă motivarea contradictorie, doar că argumentele subsumate acestui motiv de recurs nu susţin în totalitate premisa legală, în realitate recurenta contestând pe larg situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi evaluată în contextul aplicării la speţă a normelor de drept incidente, aspect incompatibil cu judecata căii extraordinare de atac care priveşte exclusiv critici de nelegalitate, stabilirea situaţiei de fapt relevante pe baza probelor administrate în cauză rămânând atributul exclusiv al instanţelor de fond. Prin urmare, instanţa de recurs nu va reţine şi analiza criticile recurenţilor referitoare la reţinerea pretins eronată a posesiei realizate în fapt de reclamantă după încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare sau a conduitei sale culpabile.

De asemenea, Înalta Curte constată că recurenţii au criticat decizia cu privire la soluţiile asupra excepţiei prescripţiei şi fondului doar din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu şi al aplicării greşite a unor norme de drept substanţial, care s-ar fi circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acesta, se poate constata că nu subzistă situaţia absenţei motivelor, decizia atacată cuprinzând pe larg argumentele ce au condus la fundamentarea soluţiei pronunţate. Faptul că instanţa a reţinut anumite aspecte de fapt şi de drept, înlăturând altele implicit sau expres nu echivalează cu lipsa motivării doar pentru că instanţa a ales să dea o relevanţă mai mare anumitor aspecte în detrimentul celorlalte invocate de apelanţi.

Totodată, se reţine că nemulţumirea recurentei cu privire la soluţia pronunţată sau cu privire la argumentele care au format convingerea instanţelor de fond nu se circumscrie motivului de recurs invocat cât timp considerentele deciziei atacate enunţă şi detaliază în mod cursiv şi coerent considerentele care au stat la baza pronunţării soluţiei în apel, făcând posibilă analiza silogismului instanţei din perspectiva unor critici de nelegalitate.

În egală măsură nu se circumscriu cazului referitor la existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei, situaţiile invocate de recurentă care au în vedere, în esenţă, utilizarea de către instanţa de apel a altor argumente decât cele propuse de parte (spre exemplu: înlăturarea momentelor propuse de către apelanţi în ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie) sau reţinerea pretins eronată a incidenţei unor texte de lege la situaţia de fapt reţinută (cum ar fi cazul de întrerupere a termenului de prescripţie sau îndeplinirea cerinţelor privind rezoluţiunea convenţiilor). În primul caz considerentele nu sunt ab initio contradictorii în interiorul silogismului instanţei, ci sunt cel mult în contradicţie cu cele propuse de parte, iar, în cea de a doua situaţie, ar putea fi vorba de incidenţa unui alt motiv de casare neinvocat în cauză.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt incidente în cauză motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., iar, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi D., C., E., B., F. şi G. împotriva Deciziei civile nr. 214 din 7 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Obligă recurenţii - pârâţi la plata sumei de 4.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei - reclamante A. S.A.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 07.03.2019.

GGC - NN