Termination of civil appeal for moral damages due to debtor insurer’s bankruptcy under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 5 martie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2012, reclamanţii A., B., C., D., E. au solicitat obligarea pârâtei la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri civile: pentru A. - tatăl victimei, daune morale în cuantum de 510.000 RON; pentru B., C., D., E. - surorile şi fraţii victimei, daune morale în cuantum de câte 300.000 RON. De asemenea, au solicitat admiterea acţiunii şi actualizarea sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri, la dobânda BNR din momentul producerii riscului asigurat (01.08.2010), care coincide cu momentul naşterii dreptului de creanţă (potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România) şi până în momentul plătii efective a indemnizaţiei de către asigurator.

Totodată, în temeiul art. 49 şi 50 din Legea nr. 136/1995, a dispoziţiilor art. 26 lit. d) din Ordinul CSA nr. 21/2009 coroborat cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces şi, de asemenea, introducerea în cauză, în temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, în calitate de intervenient forţat pe şoferul vinovat de producerea accidentului, respectiv pe numitul F..

Prin sentinţa civilă nr. 11/COM din 2 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.R.L. şi cu intervenientul F. şi cererea de intervenţie forţată.

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei G. S.A. suma de 245 RON reprezentând cheltuieli de judecată şi intervenientului F. suma de 500 RON cu acelaşi titlu.

În motivare, tribunalul a reţinut că daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor necesare a fi dovedite de reclamanţi, referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză pe plan psihic, importanţa valorii lezate şi în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, toate aceste criterii de cuantificare fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Dintr-o altă perspectivă, tribunalul a constatat că statuările instanţei penale cu privire la profilul social al victimei, relaţiile dintre acesta şi ceilalţi membri ai familiei sunt relevante şi au autoritate de lucru judecat şi în prezentul litigiu, în aceeaşi măsură în care s-a reţinut lucrul judecat vizând existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o, precum şi a vinovăţiei acestuia. Rezultă, aşadar, că în aprecierea relaţiilor de apropriere, colaborare, sprijin oferit reclamanţilor de către victimă, trebuie reţinut, pe de o parte, că acesta aflat la o vârstă matură, a fost părăsit de soţie încă din anul 2007, nu avea o profesie şi un loc de muncă stabil, nu realiza venituri cu caracter de continuitate, fiind practic tolerat în gospodăria părinţilor săi unde improvizase o baracă lângă gard, în care locuia efectiv, iar pe de altă parte reclamanţii, frate şi surori cu reşedinţa stabilită în Italia aveau cu victima o relaţie distantă, în condiţiile în care, reclamanta B., audiată în instanţă a precizat că a locuit împreună cu victima aproximativ 20 de ani, mutându-se din comuna Tămăşeni de la vârsta de 23 de ani când şi-a stabilit domiciliul în Giurgiu, pentru ca în perioada 2005-2014 să fi lucrat în Italia. La rândul său, reclamantul E. a precizat că a plecat în Italia încă din 2002, iar reclamanta C. nu mai locuia în România din 1998, când a plecat în Italia de unde trimitea bani acasă pentru a-şi ajuta familia.

În acest context, tribunalul nu a reţinut că ar fi fost dovedit prejudiciul de companie sau agrement invocat de reclamanţii care au iniţiat prezentul litigiu la o perioadă semnificativă după rămânerea definitivă a hotărârii penale, influenţaţi probabil de câştigul material obţinut prin acordarea unor atare despăgubiri morale fratelui H. cu care victima a locuit şi gospodărit efectiv.

Ca atare, tribunalul a constatat că în cauză s-a acordat o justă apreciere şi reparaţie şocului emoţional cauzat prin moartea victimei şi lezarea gravă a valorii esenţiale a vieţii acestuia, prin însăşi condamnarea faptei penale săvârşite de inculpatul F. (intervenient forţat în prezenta cauză), sancţiunea penală fiind suficientă şi pentru repararea nepecuniară dar justă a vătămării morale a reclamanţilor frate şi surori.

În ceea ce priveşte pretenţiile pecuniare pretinse de A., tatăl victimei, cu titlu de daune morale, tribunalul a reţinut prezumţia relativă susţinută de voinţa acestuia de a nu se fi constituit parte civilă în procesul penal, deşi locuia şi gospodărea împreună cu victima, a mandatului acordat soţiei sale, mama victimei de a fi solicitat şi obţinut pentru familie despăgubiri civile sub forma daunelor materiale în cuantum de 20.000 RON şi daunelor morale în cuantum 100.000 RON, aceasta chiar în ipoteza în care prejudiciul moral suferit este unul personal, propriu fiecărui membru al familiei în parte. Cum, suma de 100.000 RON (aproximativ 22750 euro) deja încasată de mama victimei depăşeşte limita despăgubirilor morale pe care le acordă statul austriac spre exemplu, tribunalul a reţinut că aceasta este suficientă pentru acoperirea suferinţei comune a ambilor părinţi ai victimei, cauzată de moartea sa, chiar dacă doar unul dintre aceştia a înţeles să se constituie parte civilă în procesul penal.

Pentru toate aceste considerente, reţinând ca fiind esenţială pentru acordarea daunelor morale, dovedirea şi cuantificarea prejudiciului corespunzător afectivităţii şi realităţii acestuia pentru a nu da aparenţa unei îmbogăţiri nejustificată de pe urma unui fapt tragic, pierderea vieţii unei persoane, tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârâta S.C. G. S.R.L. şi intervenientul F..

Împotriva sentinţei au promovat apel A., B., C., D., E. care au criticat nelegalitatea şi netemeinicia acesteia invocând în esenţă faptul că, în mod greşit a fost respinsă acţiunea privind plata daunelor morale promovată împotriva societăţii de asigurare.

Prin decizia nr. 1303 din 2 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă s-a respins, ca nefondat, apelul civil promovat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E., împotriva sentinţei civile nr. 11 din 02.02.2015 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatul-intervenient F. şi intimata-pârâtă S.C. G. S.A.; au fost obligaţi apelanţii să plătească intimatului-intervenient suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, din interpretarea art. 3, art. 9, art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 şi art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 21/2009, coroborată cu dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, că vocaţia la acordarea despăgubirilor materiale şi morale, în baza contractului de asigurare RCA o au (inclusiv soţul, soţia, persoanele aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător pentru producerea accidentului) doar persoanele victime directe ale accidentului rutier.

Or, în speţă, s-a constatat că apelanţii - reclamanţi nu se circumscriu dispoziţiilor textelor normative invocate în susţinerea acţiunii.

Pe de altă parte, este de reţinut argumentarea hotărârii instanţei de fond, raportată la ansamblul probator şi la cele statuate prin sentinţa penală nr. 274/2011 a Judecătoriei Roman, decizia penală nr. 370/2012 a Curţii de Apel Bacău conform cărora în speţă, pe de o parte, nu a fost dovedit prejudiciul de companie sau agrement invocat de apelanţii-reclamanţii (surori şi frate), în contextul în care, aceştia nu au mai locuit în ţară de peste 10 ani, respectiv 20 de ani, relaţiile cu victima fiind sporadice şi distante, iar pe de altă parte pentru apelantul-reclamant, tatăl victimei, care nu s-a constituit parte civilă în dosarul penal, deşi locuia cu victima în aceeaşi curte a reţinut prezumţia mandatului tacit acordat soţiei sale, mama victimei de a fi solicitat şi obţinut pentru familie despăgubiri civile cu titlu de daune morale într-un cuantum suficient pentru acoperirea suferinţei comune (decizia penală nr. 370/04.04.2012 a Curţii de Apel Bacău, anterioară RIL 23/2015).

Având în vedere cele anterior arătate, apreciind, în raport de motivele invocate, ansamblul probator, dispoziţiile normative aplicabile, instanţa, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul; în temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligaţi apelanţii la plata către intimatul-intervenient a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei decizii, A., B., C., D. şi E. au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motivele fiind, în esenţă, următoarele:

Recurenţii-reclamanţi consideră că decizia recurată a fost pronunţată cu ignorarea dispoziţiilor art. 19 C. proc. pen. de la 1968 şi art. 49, 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România şi art. 26 alin. (1) din Ordinul CSA nr. 21/2009. De asemenea, susţin că instanţa de apel a ignorat liniile directoare ale deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia nr. 29/2009 şi decizia nr. 1/2005.

Din interpretarea dispoziţiilor legale invocate, recurenţii apreciază că şi persoanele prejudiciate indirect au dreptul la despăgubiri nu doar cele care au suferit un prejudiciu direct, reclamanţii neaflându-se în situaţiile expuse de instanţa de apel, ci despăgubirile solicitate în cauză au scopul de a alina suferinţa pricinuită reclamanţilor prin moartea intempestivă a unui membru de familie de care erau legaţi afectiv.

Mai arată şi faptul că hotărârea recurată cuprinde lapidar argumentele care au formulat convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate, rezultând fără echivoc că, în speţă, fundamentul legal dedus judecăţii nu a fost avut în vedere, hotărârea fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ. care consacră caracterul devolutiv al căii de atac.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel avea obligaţia de a motiva hotărârea prin propriile considerente şi nu prin raportare la considerentele sentinţei sub aspectul nedovedirii prejudiciului de companie invocat de apelanţii-reclamanţi şi sub aspectul prezumţiei mandatului tacit acordat de reclamantul A. soţiei sale.

Recurenţii-reclamanţi mai susţin şi faptul că instanţa de apel a exonerat intimata-pârâtă de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale, atât timp cât autoturismul implicat în accident avea încheiată poliţa de asigurare la societatea pârâtă, iar cum izvorul obligaţiei de despăgubire, aparţinând asigurătorului, îl reprezintă asigurarea de răspundere civilă auto, în speţă existând această asigurare, există şi obligaţia intimatei de despăgubire.

În acest context, ignorarea prevederilor legale menţionate, precum şi lipsa analizei probatoriului administrat în cauză, consideră că atrage, conform art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii atacate cu trimitere spre rejudecare în vederea aplicării dispoziţiilor legale incidente speţei.

Prin încheierea din 27 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei nr. 1303 din 2 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

La termenul din 5 martie 2019, instanţa supremă a apreciat că nu mai subzistă temeiurile suspendării, motiv pentru care a dispus repunerea cauzei pe rol, în considerarea argumentelor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând cu prioritate incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea judecăţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează".

Dispoziţiile legale anterior evocate sunt aplicabile şi în cazul procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, astfel cum rezultă din norma de trimitere de la art. 242 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea judiciară încetează.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin sentinţa civilă nr. 9661 din 3 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. G. S.A. Sentinţa de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor prin deciziei civile nr. 788 din 28 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Aşadar, efectele suspendării judecăţii s-au produs până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, de la acel moment intervenind încetarea acţiunii judiciare, conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014, urmează să decidă încetarea judecăţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei nr. 1303 din 2 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi D., A., E., C. şi B. împotriva deciziei nr. 1303 din 2 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2019.