Insolvency definitiveness terminates appeal and invalidates judicial administrator’s standing in design contract payment dispute

Şedinţa publică din data de 5 martie 2019

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub numărul x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata următoarelor sume: 281.282,24 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate pârâtei potrivit contractului de proiectare nr. x/2006 şi 234.705 RON, reprezentând preţul serviciilor prestate în baza contractului de proiectare nr. x/2006, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1 %, aferente perioadei cuprinse între data scadenţei obligaţiilor de plată şi momentul plăţii efective a debitelor, precum cheltuielile de judecată legate de proces.

Prin sentinţa nr. 1509 din 11 aprilie 2012, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte suma de 72328,20 euro şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., precum şi cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. Constanţa a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 16 din 31 ianuarie 2013 a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1509 din 11 aprilie 2012, pronunţată deTribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă.

S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 932 din 11 martie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2010, a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 135 din 11 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 1509 din 11 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 515.987,24 RON cu titlu de pretenţii şi a sumei de 51.656,6 RON cu titlu de penalităţi calculate până la data introducerii acţiunii, precum şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere aferente sumei de 35.496,56 RON, începând cu data de 1.01.2010 şi până la achitarea acestei sume; a obligat pârâta la plata sumei de 13.616 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă; a menţinut dispoziţiile privind respingerea excepţiei prescripţiei şi respingerea ca nefondată a cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente celorlalte pretenţii; a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta reclamantă a sumei de 9.616 RON cu titlu de cheltuieli de judecată pentru apel şi recurs.

Instanţa de apel a constatat că raporturile comerciale dintre părţi sunt guvernate de două contracte de proiectare, respectiv contractul nr. x/4.12.2006 şi contractul nr. x/4.12.2006, în ambele contracte părţile prevăzând câte patru faze de execuţie, urmând ca plata să fie efectuată pe fiecare fază executată.

În ceea ce priveşte contractul nr. x, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenţelor pentru primele două faze de execuţie ale contractului, susţinând că aceste două faze au fost executate.

Dată fiind executarea obligaţiilor prevăzute în acest contract, instanţa de apel a constatat că reclamanta este îndreptăţită la plata preţului, astfel cum acesta a fost convenit de către părţi, respectiv la plata diferenţei de 281.282,24 RON.

Referitor la contractul nr. x, curtea de apel a constatat că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile aferente primelor două faze ale contractului, dovadă fiind în acest sens emiterea autorizaţiei de construire la data de 5.12.2008, situaţie în care este îndreptăţită a pretinde din partea pârâtei plata preţului pentru faza a doua de execuţie, respectiv suma de 234.705 RON reprezentând echivalentul sumei de 57.012,90 euro.

Cât priveşte imputaţia plăţilor, instanţa de apel a reţinut că potrivit convenţiei părţilor - art. 04 din contracte - plata urma să se efectueze în RON, la cursul BNR din data emiterii facturii, situaţie ce impunea reclamantei emiterea de facturi în vederea încasării preţului.

Curtea de apel a apreciat că, în condiţiile în care reclamanta trebuia să emită facturi pentru individualizarea sumelor de plată, iar alte facturi emise în baza contractului nr. x decât cele precizate nu există, această plată nu poate fi considerată decât în contul contractului nr. x, având în vedere şi faptul că pentru acest contract nu era achitat integral la momentul respectiv nici măcar avansul de 165.496,56 RON pentru care era emisă factura nr. x/5.12.2006, faza 1 fiind executată anterior încheierii contractului astfel cum s-a reţinut.

Aşadar, instanţa de apel a considerat, având în vedere şi dispoziţiile art. 1113 C. civ. vechi, că plata de 115.000 RON executată prin OP nr. x/22.05.2007 se impută asupra datoriei mai vechi, stabilită prin factura nr. x/5.12.2006 emisă în baza contractului nr. x

În ceea ce priveşte apărarea pârâtei întemeiată pe excepţia de neexecutare a contractului, curtea de apel a reţinut că, în speţă, reclamanta şi-a îndeplinit parţial obligaţiile asumate prin cele două contracte, respectiv primele două faze de execuţie, apreciind că neexecutarea integrală a contractelor (adică şi a fazelor 3 şi 4), precum şi întârzierea reclamantei în executarea parţială nu echivalează cu o neexecutare suficient de importantă care să justifice invocarea excepţiei de neexecutare, ci dă dreptul pârâtei la eventuale despăgubiri din partea reclamantei.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în raport de partea executată din cele două contracte de proiectare, reclamanta are dreptul de a pretinde plata preţului, urmând ca pârâta să fie obligată la plata diferenţelor neachitate în sumă totală de 515.987,24 RON, reprezentând rest de plată din contractul nr. x în sumă de 281.282,24 RON şi rest din contractul nr. x în sumă de 234.705 RON.

În ceea ce priveşte plata penalităţilor de întârziere, curtea de apel a reţinut că în temeiul convenţiei părţilor - art. 14 din contracte - depăşirea cu mai mult de 5 zile lucrătoare a termenelor de plată prevăzute la Capitolul IV obligă pe beneficiar la plata unor penalităţi de 0,1% din valoarea neexecutată a contractului pentru fiecare zi de întârziere şi decalarea cu perioada respectivă a termenelor următoare de predare.

S-a apreciat că o astfel de clauză este pe deplin aplicabilă în ceea ce priveşte faza 1 de execuţie a contractului nr. x, pentru care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de întocmire a documentaţiei chiar dinaintea încheierii contractului.

În raport de data scadenţei şi de plăţile efectuate, s-au stabilit penalităţi de întârziere până la data sesizării instanţei în valoare 51.656,6 RON, urmând ca pârâta să fie obligată în continuare, începând cu data de 21.01.2010 şi până la plata efectivă a debitului, la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% din suma rămasă de plată de 35.496,56 RON.

Pentru celelalte sume neachitate de pârâtă, instanţa de apel a considerat că reclamanta nu poate pretinde penalităţi de întârziere întrucât ea însăşi nu a înţeles să execute lucrările contractate în termenele stabilite de comun acord, situaţie în care se pune problema unei atitudini culpabile şi din partea acesteia în derularea contractului.

În cauză, pentru a da eficienţă unei clauze penale este necesar a se dovedi o culpă exclusivă a pârâtei în ceea ce priveşte întârzierea în executarea obligaţiei de plată, respectiv a se stabili că reclamanta nu a contribuit la producerea propriului său prejudiciu.

Or, în contextul în care reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin cele două contracte cu mare întârziere în raport de graficul de execuţie stabilit în strânsă corelaţie cu eşalonarea plăţilor, este evident că întârzierea la plată nu reprezintă o împrejurare imputabilă doar pârâtei, fiind generată de comportamentul culpabil al ambelor părţi, instanţa de apel considerând că o penalizare exclusivă a pârâtei în situaţia dată ar conduce la un dezechilibru între prestaţiile pretinse părţilor, creând o situaţie inechitabilă pentru aceasta.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că după casare, cu ocazia rejudecării, instanţa de apel nu a administrat niciun fel de probatorii suplimentare, deşi potrivit deciziei de casare asemenea probatorii trebuiau administrate.

Referitor la motivul de recurs încadrat în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, pe de o parte, reţinându-se, implicit, că termenul de executare a obligaţiilor aferente fazei 2 nu a început să curgă, iar pe de altă parte că recurenta ar fi în întârziere cât priveşte îndeplinirea obligaţiilor aferente aceleiaşi faze. Totodată, critica priveşte şi considerentul referitor la scadenţa obligaţiei de plată a fazei 2 din contractul 88, pe care instanţa de apel o apreciază a interveni la 45 de zile de la plata avansului.

O altă critică încadrată de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. se referă la faptul că opţiunea instanţei de apel de relocare a plăţii pe un alt contract/debit decât cel avut în vedere de intimată la momentul executării plăţii şi agreat de recurentă, contravine dispoziţiilor care reglementează imputaţia plăţilor parţiale (art. 1111 şi urm. C. civ. de la 1864), din a căror interpretare coroborată rezultă că imputaţia se realizează de debitor (fapt realizat de intimată pe contractul 88), iar când aceasta nu a optat pentru stingerea uneia sau alteia dintre obligaţii, de către creditor.

Recurenta-reclamantă arată că dispoziţiile art. 1113 C. civ. de la 1864, pe care instanţa de apel îşi întemeiază soluţia nu se aplică situaţiei de fapt reţinute, pentru că se referă la chitanţă, care se eliberează întotdeauna de creditor. Or, recurenta, în calitate de creditoare, nu a eliberat niciodată chitanţă, plata fiind realizată prin virament bancar, imputaţia fiind realizată de debitoarea intimată şi agreată de recurentă.

De asemenea, deşi constată faptul că întârzierea înregistrată de recurentă în predarea documentaţiei se datorează intimatei, instanţa de apel sancţionează societatea recurentă refuzându-i dreptul la penalităţi pentru toate sumele neachitate. În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel, fără temei legal a exonerat intimata de la plata penalităţilor.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de S.C. A. S.R.L. şi menţinerea sentinţei civile nr. 1509 din 11 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Constanţa ca fiind temeinică şi legală.

În esenţă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a soluţionat nelegal problema de drept privind excepţia de neexecutare a contractului, aceasta respingând pentru unul din contracte asimilarea întârzierii în executare cu neexecutarea necorespunzătoare a contractului sau cu o executare necorespunzătoare majoră şi esenţială de natură să justifice refuzul la plată.

Consideră că recurenta nu face în niciun fel dovada îndeplinirii obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care prin art. 7 părţile au stabilit că dovedirea îndeplinirii acestor obligaţii trebuie realizată prin încheierea unor procese-verbale de predare-primire a documentaţiei, iar singurele procese-verbale de predare primire sunt datate 2009, mult după expirarea termenului de 45 de zile de la încheierea fiecăruia dintre cele două contracte.

Arată că recurenta-reclamantă insistă în afirmaţia contradictorie în sensul că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale cu întârziere şi deci poate fi obligată la plata de penalităţi de întârziere, iar pe de altă parte solicită obligarea recurentei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere pentru neplata lucrărilor la termen.

Prin încheierea din 21 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentei-pârâte formulată de C. şi D..

Prin încheierea din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost suspendată judecata recursului declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, având în vedere că împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenţei.

Totodată, instanţa, având în vedere prevederile art. 87 pct. 5 C. proc. civ. şi dispoziţiile imperative ale Legii nr. 85/2014 a reţinut că recursul declarat de S.C. B. S.R.L. trebuia însuşit de administratorul judiciar, acesta fiind singurul care poate reprezenta societatea în faţa instanţelor judecătoreşti; a luat act de faptul că potrivit art. 161 C. proc. civ. i-a fost acordat termen de judecată administratorului judiciar al S.C. B. S.R.L. pentru însuşirea recursului şi pentru complinirea lipsurilor privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant al societăţii în insolvenţă, a avocatului desemnat de administratorul special E. şi că la acest termen de judecată (20 ianuarie 2016) nu au fost respectate dispoziţiile art. 161 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 mai 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată cererea formulată de petenţii C. şi D., de completare a încheierii de şedinţă din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de către petenta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi încheieri ca nefondată.

Instanţa a reţinut că situaţiile expuse de petenţi nu se încadrează în dispoziţiile art. 281 şi art. 2811 C. proc. civ., iar chestiunile semnalate urmează a fi avute în vedere şi la momentul soluţionării recursului.

Analizând recursurile deduse judecăţii, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că nu mai subzistă temeiurile suspendării, dispune repunerea cauzei pe rol şi, analizând textele de lege incidente, reţine că potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează."

Constatând că prin încheierea nr. 124 din 16 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus prin încheierea din 20 ianuarie 2016, suspendarea judecăţii recursului, în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii.

Aşadar, din analiza actelor din dosar, reiese că încheierea pronunţată la 16 martie 2015, în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei debitoarei S.C. B. S.R.L. a devenit definitivă prin decizia civilă nr. 285 din 21 mai 2015 a Curţii de Apel Constanţa.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dând eficienţă dispoziţiilor legale sus-menţionate, urmează să decidă încetarea judecăţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin încheierea din 20 ianuarie 2016, instanţa a luat act de faptul că potrivit art. 161 C. proc. civ. i-a fost acordat termen de judecată administratorului judiciar al S.C. B. S.R.L. pentru însuşirea recursului şi pentru complinirea lipsurilor privind lipsa dovezii calităţii de reprezentant al societăţii în insolvenţă, a avocatului desemnat de administratorul special E. şi că nu au fost respectate dispoziţiile art. 161 C. proc. civ.

Potrivit art. 235 C. proc. civ., încheierea interlocutorie este aceea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. Spre deosebire de încheierea preparatorie, încheierea interlocutorie anticipează în parte soluţia finală a procesului, prejudecând parţial fondul, şi leagă instanţa, în sensul aceasta nu mai poate reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere.

Având în vedere caracterul interlocutoriu al încheierii din 20 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie implicit a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F., fiind ţinută de această dezlegare, motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de soluţia ce urmează a se da şi având în vedere caracterul accesoriu al cererilor de intervenţie, întrucât reprezintă o apărare în folosul recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii C. şi D..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar F. împotriva deciziei civile nr. 135 din 11 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

Respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii C. şi D..

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2019.