Lease termination and eviction upheld; unpaid rent appeal annulled as unstamped.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 07.02.2017, reclamanta SC E. SA - în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar A. SPRL, a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, prin reprezentant legal, obligarea acesteia la plata sumei de 686.421,72 RON, reprezentând creanţe neachitate (obligaţii contractuale de plată) rezultate din derularea contractului de închiriere nr. 203 din 25.02.2016 precum şi contravaloare piese auto, să se constate că a intervenit rezilierea contractului de închiriere şi să se dispună evacuarea pârâtei din imobilele închiriate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1164, art. 1170, art. 1516, art. 1553, art. 1817 C. civ., art. 663 C. proc. civ., art. 115 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 624/C din 08.06.2017, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă; a admis acţiunea formulată de reclamanta SC E. SA - în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar A. SPRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA şi în consecinţă: a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 686.421,72 RON reprezentând c/val chirie şi materiale, neachitată; a constatat că a intervenit rezilierea contractului de închiriere nr. x din 25.02.2016, încheiat de părţi; a dispus evacuarea pârâtei din imobilele ce fac obiectul contractului de închiriere nr. x din 25.02.2016 - teren şi construcţii în suprafaţă totală de 54.800 mp, situate în Braşov, jud. Braşov, în interiorul Parcului Industrial C., înscrise în CF Braşov astfel: CF x nr. top x, CF x nr. top x, CF x nr. top x; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. SRL

În cauză a formulat cerere de intervenţie accesorie intervenientul D., în calitate de administrator special al reclamantei, susţinând apărarea acesteia, cerere admisă în principiu prin încheierea din 05.12.2017.

Prin Decizia civilă nr. 2.089/Ap din 12 decembrie 2017 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 624/C/2017 a Tribunalului Braşov, pe care a păstrat-o; totodată, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D.

Împotriva Deciziei civile nr. 2.089/Ap din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, pârâta B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, s-a susţinut că ca atât instanţa de fond cât şi cea de apel au folosit o terminologie greşita şi depăşita în ceea ce priveşte pactele comisorii, având în vedere ca Noul C. civ. nu reglementează gradul pactelor comisorii, de altfel, acest lucru nefiind reglementat în mod expres nici măcar de C. civ. de la 1864, însă doctrina a argumentat ca acestea sunt de 4 feluri. Însă, în cazul de faţă contractul a fost încheiat sub imperiul Noului C. civ., astfel ca acesta trebuie aplicat ca atare.

Astfel, s-a arătat, pactul comisoriu reprezintă o convenţie, mai exact o clauza contractuala expresă prin care părţile semnatare stabilesc de comun acord o modalitate de rezoluţiune a contractului fără intervenţia instanţei de judecata. Pentru ca această convenţie să producă însă efectele urmărite de părţi (desfiinţarea contractului), trebuie sa prevadă, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului, aşa cum prevede art. 1553 alin. (1) noul C. civ.

Deşi legea nu prevede în mod expres, recurenta opinează ca noul C. civ. reglementează două categorii de pacte comisorii (şi nu 4, aşa cum a reţinut instanţa):pactul comisoriu cu punerea în întârzierea a debitorului, respectiv fără punerea în întârziere.

S-a mai susţinut că art. 13 din Contract nu are valoarea unui veritabil pact comisoriu, având în vedere că nu prevede în mod concret care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage sancţiunea rezilierii.

De altfel, în ceea ce priveşte obligaţia de plata a preţului, chiar contractul la art. 5.3 arată în mod expres care este sancţiunea în cazul nerespectării acesteia, respectiv dreptul locatorului de a rezilia unilateral contractul, desigur cu emiterea unei notificări în acest sens. Acest articol instituie practic un drept de reziliere unilaterală care este diferit de rezilierea de drept unde nu este necesară punerea în întârziere.

Deşi recurenta consideră ca aceste prevederi contractuale sunt extrem de clare, chiar şi dacă ar exista o îndoială în ceea ce priveşte interpretarea acestora, oricum, potrivit art. 1269 C. civ., clauzele îndoielnice se interpretează în favoarea celui care se obliga, respectiv în favoarea sa, având în vedere ca este debitorul obligaţiei de plata a chiriei.

În aceste condiţii, recurenta opinează ca cererea de constatare a rezilierii este inadmisibilă, având în vedere ca în cauza, în ceea ce priveşte obligaţia de plata a chiriei este incidentă cel mult rezilierea unilaterala, de care locatorul nu a uzat, având în vedere ca nu i-a expediat niciodată o notificare în acest sens.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în esenţă, casarea în parte a deciziei recurate, respectiv a dispoziţiei de respingere a apelului în ceea ce priveşte motivul 2 de apel pe care l-a invocat, şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel doar în ceea ce priveşte motivul 2 de apel şi, respectiv, petitul 2 al cererii de chemare în judecata, cu cheltuieli de judecată.

La 2 mai 2018, intimatul-intervenient D. a transmis întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, susţinând că acesta nu se circumscrie niciuneia din prevederile art. 488 C. proc. civ., solicitând, totodată, menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată. A mai arătat că îşi exprimă acordul ca recursul să fie supus rigorilor prevăzute de art. 493 C. proc. civ., opinând că recursul este vădit nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, precum şi suplimentul la raport au fost comunicate părţilor, iar recurenta-pârâtă a depus punct de vedere, prin care a arătat că este de acord cu concluziile suplimentului la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., chestiunea prealabilă a timbrajului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul ca netimbrat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Excepţia netimbrării reprezintă modalitatea procesuală prin care instanţa ori partea interesată poate invoca, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularitatea cu privire la timbrarea cererii. Aceasta are natura unei excepţii de procedură, absolute ce duce la anularea cererii în cazul neînlăturării lipsurilor constatate de instanţă.

Prin art. 1 din O.U.G nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancţiunea nulităţii.

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013 dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Înalta Curte, constată că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurenta nu s-a conformat obligaţiei ce-i revenea, deşi i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru în valoare de 5.008,93 RON, aşa cum rezultă din dovezile aflate la dosarul de recurs.

Reţinând că în speţă, nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 32, art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, instanţa este obligată a examina cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerinţe se constată a nu fi îndeplinite, aşa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de pârâta SC B. SRL, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 2.089/Ap din 12 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.

GGC - ED