Conflict of negative jurisdiction over contractual exclusive forum clause designating courts of principal's headquarters

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 20.07.2018 reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A. BUCUREŞTI - prin Sucursala Regională CF CRAIOVA a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţată să se oblige pârâta la plata sumei de 1.986.300,98 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând contravaloare facturi fiscale scadente, neachitate, privind staţionarea şi accesul materialului rulant pe liniile infrastructurii feroviare, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 13.09.2018 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care înţelege să îşi diminueze câtimea obiectului cererii la suma de 1.786.300,98 RON ţinând cont că pârâta a achitat suma de 200000 RON; a depus OP. nr. x prin care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 21.468,01 RON.

La data de 26.10.2018 pârâta S.C. A. S.A., a depus la dosar întâmpinare, faţă de cererea formulată de reclamantă şi cerere reconvenţională, solicitând: pe cale de excepţie, admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dolj (faţă de prevederile art. 39.5 din Contractele de acces pe infrastructura feroviară încheiate între CFR şi GFR) şi declinarea cauzei spre soluţionare către Tribunalul Bucureşti; pe fondul cererii de chemare în judecată promovate de către CFR, solicită să se ia act de faptul că GFR recunoaşte parţial pretenţiile CFR strict în ceea ce priveşte suma în cuantum de 1.222.730,11 RON, sens în care solicită respingerea cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte sumele suplimentare pretinse de către CFR prin acţiune, în valoare de 563.570,83 RON.

Pe cale reconvenţională solicită să se constate că, în perioada octombrie 2015 - 17.05.2018, CFR a perceput de la GFR, cu titlu de tarife pentru servicii auxiliare pentru accesul pe infrastructura feroviară, sume stabilite arbitrar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 202/2016, aşa cum s-a reţinut prin Decizia nr. 2/30.08.2018 a Consiliului Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar; să se constate că sumele datorate efectiv de către GFR în perioada octombrie 2015 - 17.05.2018, cu titlu de tarife pentru servicii auxiliare pentru accesul pe infrastructura feroviară, prin aplicarea tarifelor considerate echitabile prin Decizia nr. 2/30.08.2018, sunt în cuantum total de 3.669.798,35 (TVA inclus); să se dispună obligarea CFR la restituirea către GFR a sumelor suplimentare (facturate de CFR sau achitate de GFR în plus faţă de sumele datorate efectiv în perioada octombrie 2015 - 17.05.2018 prin aplicarea tarifelor stabilite prin Decizia nr. 2/30.08.2018, în cuantum total de 2.393.366,80, TVA inclus), împreună cu dobânda legală aferentă, precum şi actualizarea cu indicele de inflaţie; să se constatate compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de cealaltă, până la valoarea cea mai mică dovedită; obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 154/2018 din 13 noiembrie 2018, Tribunalul Dolj a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenta de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În fundamentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, în aplicarea art. 126 alin. (1) C. proc. civ., următoarele:

Părţile au stipulat în contract o clauză atributivă de competenţă, stabilind că orice litigiu în legătură cu convenţia este de competenţa instanţelor de pe raza municipiului Bucureşti, alegerea instanţei fiind posibilă în cazul competenţei teritoriale reglementată de norme juridice de ordine privată, soluţie care rezultă expres din art. 126 C. proc. civ.

Pentru ca alegerea de competenţă să opereze, s-a reţinut, că trebuie îndeplinite mai multe condiţii, în primul rând, trebuie să existe o convenţie scrisă a părţilor cu privire la instanţa competentă să judece cauza. In speţă, prin art. 39 alin. (5) din Contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 134/09.12.2016 părţile au stabilit că "Dacă soluţionarea pe cale amiabilă nu este posibilă, orice litigiu decurgând din sau în legătură cu acest contract, inclusiv referitor la încheierea, executarea sau desfiinţarea lui, este de competenta instanţelor judecătoreşti de drept comun în circumscripţia cărora se află sediul social al CFR'" (sediul CFR fiind în mun. Bucureşti).

Procesul este în legătură cu drepturi patrimoniale asupra cărora părţile au posibilitatea de a dispune, astfel că este admisibilă alegerea de competenţă şi nu în ultimul rând, este vorba de alegerea unei competenţe teritoriale neexclusive, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 126 C. proc. civ.

De asemenea, alegerea de competenţă a instanţelor din Bucureşti este însuşită în mod expres şi neechivoc de părţi prin semnătură prin contractul sus-amintit iar sediul ambelor părţi se află în Bucureşti.

S-a mai reţinut că, în cazul competenţei teritoriale alternative, reclamantul poate opta între mai multe instanţe deopotrivă competente însă regulile de competenţă au fost stabilite precis de către părţi prin contractul care este legea părţilor, or o alegere discreţionară a unei alte instanţe de la sediul dezmembrămantului persoanei juridice, cum invocă reclamanta, dezmembrămant care de altfel nu a fost nici parte contractantă, nu face decât să aducă atingere intereselor cocontractantului şi să încalce cerinţele determinării previzibile a competenţei care rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţia Romaniei.

Tribunalul a arătat că nu poate cenzura convenţia părţilor cu privire la alegerea instanţei competente, părţile contractante avand raţiuni proprii la redactarea acestei clauze, în principal cele de conexiune cu locul ales ca instanţă competentă. Renunţarea la aceste clauze, aşa cum a învederat avocatul ales al reclamantei în şedinţa publică din 13 noiembrie 2018, nu poate avea afecte peste clauzele contractului cată vreme din maniera în care sunt redactate, rezultă că alegerea instanţei competente a fost prevăzută în interesul ambelor părţi, astfel că reclamantul nu are opţiunea între instanţa aleasă şi alte instanţe prevăzute de lege.

Cum părţile au convenit în mod expres competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti, după apariţia litigiului neputând fi calificată ca o clauză nescrisă, instanţa a constatat competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13.12.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 16 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cauze privind pe reclamanta COMPANIA NATIONALA DE CAI FERATE "CFR" S.A. - SUCURSALA REGIONALA CF CRAIOVA în contradictoriu cu pârâta A. S.A. în favoarea Tribunalului Dolj; a constatat ivit conflictual negativ de competenţă, a suspendat judecarea prezentei cauze şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea conflictului.

În fundamentarea acestei soluţii, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, următoarele:

Pentru ca o clauză de alegere a competenţei să fie validă, aceasta trebuie să determine exact instanţa aleasă. Or, în prezenta cauză, prin clauza de la art. 39.5 nu se indică exact instanţa competentă, ci se face trimitere la competenţa de drept comun a instanţelor de la sediul social al CFR.

Cum această convenţie de alegere a competenţei nu poate produce efecte juridice, competenţa se determină potrivit regulilor obişnuite, s-a mai reţinut, astfel că în speţă este competent teritorial Tribunalul Dolj, respectiv instanţa prevăzută de art. 109 C. proc. civ.., care a fost iniţial sesizată.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că pretenţiile părţilor derivă din contracte încheiate între profesionişti, respectiv contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 134/09.12.2016 şi contractul de acces nr. x/07.12.2017, procesul purtând în legătură cu drepturi patrimoniale asupra cărora părţile au posibilitatea de a dispune.

Prin clauza atributivă de competenţă din cuprinsul art. 39.5 inserată în contracte, părţile au convenit ca orice litigiu ivit între ele să fie soluţionat de instanţa de la sediul social al CFR. Prin urmare, a fost stabilită astfel o competenţă exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul social al persoanei juridice, care se află în Bucureşti, şi nu în favoarea celor de la sediul dezmembrămantului acesteia.

În raport de conţinutul acestei prevederi contractuale, alegerea instanţei a fost făcută în interesul ambelor părţi şi nu poate fi vorba de o competenţă teritorială alternativă, reclamanta fiind ţinută să sesizeze instanţa aleasă prin convenţie de la sediul social al CFR.

Dispoziţiile art. 126 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Aşadar, este legală convenţia părţilor privitoare la competenţă, întrucât C. proc. civ. permite părţilor să convină, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, că pricinile privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

Convenţia prin care părţile au stabilit ca pricina să fie judecată de instanţa competentă din Bucureşti, este încheiată în condiţii de regularitate, astfel că, atunci când părţile au stabilit competenţa unei anumite instanţe, partea care introduce cererea trebuie să sesizeze respectiva instanţă, aceasta fiind cea de la sediul social al CFR.

În aceste condiţii, rezultă că potrivit clauzei din contract, la care s-a făcut referire, care este în acord cu dispoziţiile procedurale în materie şi în respectarea principiului disponibilităţii părţilor, competenţa de soluţionare a acţiunii de faţă revine Tribunalului Bucureşti, unde se află sediul social CFR.

Raportat la dispoziţiile legale mai sus menţionate, reiese că prorogarea convenţională a competenţei intervine în temeiul unei înţelegeri a părţilor, în acele cazuri în care legea permite derogarea de la regulile de competenţă stabilite.

Cum prorogarea convenţională a competenţei rezultă din înserarea în contractele încheiate de părţi a unei clauze atributive de competenţă, în speţă din art. 39.5 din contractul nr. x/2016 şi nr. y/2017, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Tribunalului Bucureşti.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.