Exclusive territorial jurisdiction for individual labor disputes: domicile of claimant prevails over employer's seat after procedural separation

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată de către reclamantul A. şi înregistrată cu nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017) la Tribunalul Bacău, acesta a chemat în judecată în calitate de pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Siret, solicitând anularea modificărilor unilaterale la contractele individuale de muncă privind acordarea sporurilor de fidelitate, de laborator, de tură şi de inspecţie din salariile de bază şi obligarea acesteia la plata sporului de fidelitate pentru perioada 01.08.2015-01.01.2016, a sporului de inspecţie pentru perioada 01.08.2015-19.12.2016 şi sporurile de laborator şi tură pentru perioada 01.04.2016-19.12.2016, obligarea pârâtei la actualizarea sumelor dotorate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 491/2018 din data de 16 mai 2018, Tribunalul Bacău a admis excepţia necompetenţei teritoriale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâta ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ "APELE ROMÂNE" - ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET, în favoarea Tribunalului Harghita.

Tribunalul a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei, motivat de faptul că potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a reţinut că, după cum rezultă din tabelele anexă la cererea de chemare în judecată, reclamantul are domiciliul în judeţul Harghita iar din contractul individual de muncă depus la dosar de către pârâtă, la solicitarea instanţei, rezultă că locul de muncă al acestuia este la Sistemul de Gospodărire a Apelor Neamţ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1813 din 13 decembrie 2018, instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Harghita, invocată de către reclamantul A. prin Av. B. şi, în consecinţă:

A declinat competenţa teritorială de soluţionare a cererii formulată de către reclamatul A. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ "APELE ROMÂNE" - ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ SIRET, în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a dispus suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă apărut.

În fundamentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul susţine că este angajatul Administraţiei Naţionale Apele Romane/Direcţia Apelor Siret Bacău - Sistemul de Gospodărire a Apelor Neamţ, iar pretenţiile acestuia au acelaşi temei juridic precum a celorlalţi salariaţi din cadrul instituţiei. Susţinerile reclamantului cu privire la calitatea de salariat a acestuia (tractorist), locul de muncă şi domiciliul (or. Borsec, jud. Harghita), au fost confirmate prin înscrisul ataşat la dosarul iniţial, respectiv prin contractul individual de muncă şi fişa postului.

Rezultă că, prin acţiunea promovată iniţial pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanţii au apreciat că, pentru a nu îngreuna instanţele de judecată prin formarea mai multor dosare, precum şi în vederea obţinerii unei soluţii unitare într-un termen rezonabil, se impune depunerea unei singure cereri de chemare în judecată la această instanţă, pe raza căruia îşi are sediul pârâta şi îşi au domiciliul mai mulţi dintre reclamanţi. În aceeaşi notă, au considerat că Tribunalul Bacău este competent sa judece prezenta cerere atât din punct de vedere teritorial, cât şi material, pentru toţi reclamanţii.

S-a reţinut că prezenta acţiune are ca obiect stabilirea corectă a salariului şi acordarea unor drepturi băneşti cu titlu de diferenţe (sporuri la salariu), astfel că acţiunea se încadrează în sfera jurisdicţiei muncii, după cum este definită de altfel această instituţie la art. 266 din Codul muncii.

În completarea acestor dispoziţii legale, legiuitorul a găsit necesar a extinde domeniul legislaţiei muncii, implicit sub aspectul procedurii de soluţionare a conflictelor de muncă, cu titlu de drept comun, şi altor raporturi juridice, care nu au la bază un contract individual de muncă.

După redarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, instanţa a reţinut că, prin Legea nr. 62/2011 - art. 1 lit. n), p) şi i), legiuitorul a definit în concret sensul dat termenilor şi expresiilor specifice acestei materii de drept, cum ar fi, conflict de muncă, conflict individual de muncă şi conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

A mai reţinut instanţa că, în raport de textele legale mai sus enunţate, se poate constata că acestea reprezintă o consecinţă a realităţii evidente că actele normative care alcătuiesc sistemul dreptului nu sunt izolate, ci se află în corelaţii şi interferenţe fireşti şi permanente. Codul muncii este cel mai important izvor al dreptului muncii, dar legislaţia în materie cuprinde şi alte acte normative şi tocmai de aceea, dispoziţiile sale se întregesc cu cele ale altor legi, de pildă, cu cele ale Legii dialogului social nr. 62/2011.

În consecinţă, dreptul civil, fiind "drept comun", prevederile sale le întregesc pe cele ale Codului muncii, însă "numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă".

Într-adevăr, după cum în mod corect s-a apreciat prin hotărârea de declinare a competenţei, soluţionarea litigiilor ce intră sub sfera jurisdicţiei muncii, este de competenţa instanţei în circumscripţia teritorială a căreia se află amplasat domiciliul, reşedinţa sau sediul părţii reclamante.

Relevante în acest sens, sunt prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii. Pe de altă parte, alin. (3) al art. 269 din Codul muncii, prevede că, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Articolul 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, a completat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în sensul că,…"Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text de lege, a instituit o competenţă alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea la domiciliul lor sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

S-a mai arătat că, prin Decizia nr. 1845 din 16 mai 2018, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă intervenit între Tribunalul Bucureşti, secţia VII- a civilă şi Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a analizat competenţa de soluţionare a acestor tipuri de cauze, prin prisma reglementărilor aduse de legiuitor prin art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de prevederile art. 59 din C. proc. civ.

În esenţă, s-a apreciat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei, astfel că, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (şi) consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial investite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din dosarul respectiv.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Harghita, secţia Civilă competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În speţă, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii introductive este reprezentat de cererea formulată de către reclamantul A. şi înregistrată cu nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017) la Tribunalul Bacău, prin care acesta a chemat în judecată în calitate de pârâtă Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Siret, solicitând anularea modificărilor unilaterale la contractele individuale de muncă privind acordarea sporurilor de fidelitate, de laborator, de tură şi de inspecţie din salariile de bază şi obligarea acesteia la plata sporului de fidelitate pentru perioada 01.08.2015-01.01.2016, a sporului de inspecţie pentru perioada 01.08.2015-19.12.2016 şi sporurile de laborator şi tură pentru perioada 01.04.2016-19.12.2016, obligarea pârâtei la actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Întrucât prezenta acţiune are ca obiect stabilirea corectă a salariului şi acordarea unor drepturi băneşti cu titlu de diferenţe (sporuri la salariu), care derivă din raporturi juridice de muncă, rezultă că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflicte de muncă.

Potrivit art. 95 C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, iar în raport cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

În conformitate cu dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Pe de altă parte, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Rezultă că textele de lege, prin termenii imperativi pe care îi utilizează, a instituit, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă exclusivă, respectiv instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Se reţine, de asemenea, că, în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

În dosarul nr. x/2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, instanţa, prin încheierea de şedinţă din 04 aprilie 2018 a dispus disjungerea cererii ce îl priveşte pe reclamantul A., având în vedere domiciliul acestuia.

În dosarul nr. x/2018 (disjuns din dosarul nr. x/2017), în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bacău a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei pentru reclamantul A., domiciliat în judeţul Harghita.

Se observă că acţiunea promovată iniţial pe rolul Tribunalului Bacău, din care a fost disjunsă prezenta cauză, are ca obiect stabilirea corectă a salariului şi acordarea unor drepturi băneşti cu titlu de diferenţe (sporuri la salariu), pentru fiecare dintre reclamanţi.

Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

Este de menţionat că măsura disjungerii, fiind o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bacău, nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bacău, competent să judece cauza pentru reclamanţii din dosarul nr. x/2017, care au domiciliul în judeţul Bacău, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din dosarul disjuns nr. x/2018, care are domiciliul în oraşul Borsec, jud. Harghita, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

În raport de prevederile legale menţionate, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.