Hospital’s reimbursement claim for DRG services barred by three-year prescription; Supreme Court upholds time-bar ruling.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 712/A/2017, pronunţată la data de 16 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2015, a respins apelul formulat de apelantul - reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea împotriva sentinţei civile nr. 75/C/2017 pronunţată de Tribunalul Bihor; a admis, ca fondat, apelul civil introdus de apelanta - pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, împotriva sentinţei civile nr. 75/C/3.04.2017 şi a încheierii de şedinţă din 16.05.2016, îndreptată prin încheierea de şedinţă din 5 decembrie 2016, pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care le-a schimbat în totalitate, în sensul că: a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Bihor şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea împotriva pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, ca fiind prescrisă; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEŢEAN DE URGENŢĂ ORADEA, la data de 15 decembrie 2017, solicitând admiterea recursului, şi, pe cale de consecinţă, casarea deciziei civile nr. 712/A/2017, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel; în subsidiar, în situaţia în care Înalta Curte de Justiţie si Casaţie reţine cauza spre judecare, a solicitat obligarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, la plata sumei de: I. 3.653.282,84 RON reprezentând servicii medicale spitaliceşti DRG aferente anului 2010, II. dobânzi de întârziere potrivit art. 120 alin. (7) Codul de procedură fiscală, de la data scadenţei până la data plăţii efective a debitului, şi penalităţi de întârziere pentru fiecare zi de întârziere conform art. 1201 alin. (2) Codul de procedură fiscală, de la data scadenţei până la data plaţii efective a debitului.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) Noul C. proc. civ., recurentul- reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea a criticat decizia recurată pentru nelegalitate, invocând, în esenţă, următoarele motive:

În mod greşit instanţa a constatat incidenţa art. 3 din Decretul nr. 167/1958, text care, în opinia sa, nu este incident în cauză, deoarece atât debitul principal, cât şi majorările de întârziere sunt obligaţii fiscale potrivit Codului de Procedură Fiscală.

Tocmai textele de lege invocate de instanţa de apel, respectiv, Codul de Procedură Fiscală susţin caracterul creanţei sale fiscale, « sintagma alte sume datorate bugetului general consolidat» prevăzut de art. 22 Codul de procedură fiscală include veniturile publice ale spitalului.

Recurentul- reclamant a arătat că, la art. 262 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 95/2006 cu privire la utilizarea Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate, se prevede că veniturile fondului se utilizează pentru: plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare si dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate in baza documentelor internaţionale cu prevederi in domeniul sănătăţii la care România este parte, stabilite în contractul- cadru, iar alin. (2) prevede faptul că, cheltuielile prevăzute la alin. (1) se suportă de la bugetul de stat.

În acest context, a susţinut recurentul, textul art. 246 alin. (1). din Legea nr. 95/2006 face referire doar la natura relaţiilor care se statornicesc între părţi, şi nu la regimul juridic sau la natura obiectului litigiului dedus judecăţii, deoarece în lipsa unei asemenea stipulaţii exprese, clarificatoare, ar fi incidentă legislaţia contencios-administrativă sau comercială. Şi aceasta, deoarece furnizorii de servicii medicale pot fi si unităţi sanitare private care au calitatea de comerciant, acesta fiind şi motivul pentru care prezenta cauză a fost repartizată iniţial unui complet de contencios administrativ.

A mai arătat recurentul- reclamant că, din lecturarea clauzelor contractuale a contractului încheiat, se constată faptul că acestea fac referire la legislaţia fiscală, respectiv, Codul de Procedură Fiscală - art. 25 din Contractul de furnizare servicii medicale spitaliceşti nr. 1504/2010.

În acest sens, recurentul- reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 punct 8 Noul C. proc. civ.- instanţa de apel, interpretând greşit actul dedus judecaţii, hotărârea acesteia a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept, prin indicarea punctuala a motivelor de nelegalitate, raportate la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Astfel, recurentul- reclamant a solicitat instanţei de recurs să constate şi că decizia civilă nr. 712/A/2017-pronunţată de Curtea de Apel Oradea nu cuprinde argumentele şi motivele de drept, juridice, pentru care au fost înlăturate susţinerile sale cu privire la caracterul fiscal al creanţei şi a incidenţei Codul fiscal, a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, respectiv, instanţa de judecată, limitându-se, reţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de C.A.S. Bihor, sens în care recurentul a invocat ca motiv de recurs pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 02 februarie 2018, s-a dispus comunicarea recursului către intimata- pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, care a depus întâmpinare, înregistrată la data de 26.02.2018, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea în totalitate a deciziei civile recurate.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a procedat, la data de 24 mai 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în raport de dispoziţiile 493 şi art. 483 alin. (1) Noul C. proc. civ., coroborat cu art. 97 alin. (1) Noul C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 4 octombrie 2018, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat recurentului- reclamant Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea şi intimatei- pârâte Casa de Asigurări de Sănătate Bihor, intimata depunând punct de vedere în scris asupra raportului în termenul de 10 zile de la comunicare, prevăzut de art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Completul de filtru C3, la data de 06 decembrie 2018, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt întrunite dispoziţiile art. 493 alin. (7) din Noul C. proc. civ., faţă de faptul că părţile nu şi-au exprimat acordul ca judecata cauzei să se facă în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 28 februarie 2019, în temeiul art. 493 alin. (7) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., cu citarea părţilor.

Intimata- pârâtă CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE BIHOR, căreia, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) teza I, cu referire la art. 471 alin. (5) din Legea nr. 134/2010- noul C. proc. civ., şi art. XVII alin. (3), raportat la art. XV alin. (3) din Legea nr. 2/2013, i s-a comunicat recursul, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea în totalitate a deciziei civile recurate.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept invocat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de motivele de recurs şi de susţinerile din întâmpinare, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii reclamantului îl constituie obligarea pârâtei la plata sumei de 3.653.282.84 RON, reprezentând servicii medicale spitaliceşti DRG aferente anului 2010; dobânzi de întârziere potrivit art. 120 alin. (7) Codul de procedură fiscală, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a debitului şi penalităţi de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 1201 alin. (2) Codul de procedură fiscală, de la data scadenţei, şi până la data plăţii efective a debitului pentru obiectul acţiunii.

În motivarea acţiunii, reclamantul arată, în esenţă, că a încheiat cu pârâta, contractul de furnizare servicii medicale spitaliceşti, nr. 1504/2010, aferent anului 2010, în temeiul H.G. nr. 262/2010 pentru aprobarea Contractului- cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010, şi prelungit prin următoarele acte adiţionale: nr. 13/06.12.2010 şi nr. 14/24.12.2010.

Reclamantul precizează că acest contract nr. x/2010 a fost încheiat conform contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2010.

Potrivit art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract şi în consecinţă sunt guvernate de dispoziţiile Noului C. civ., fiind deci aplicabile în speţă şi dispoziţiile referitoare la prescripţie.

Osebit de aceasta, actele adiţionale la contractul de furnizare a serviciilor medicale spitaliceşti nr. 1504/2010 şi anume: actul adiţional nr. x/2010 şi nr. y/2010 conţin menţiunea expresă că au fost încheiate în temeiul unor hotărâri de guvern, al ordinelor ministrului sănătăţii publice şi al art. 969 C. civ. de la 1865 şi în consecinţă în mod nelegal susţine reclamantul că în speţă se aplică dispoziţiile Codului de Procedură Fiscală referitoare la prescripţie.

Trebuie precizat, de asemenea, că iniţial reclamantul a introdus acţiunea la secţia a III-a Contencios şi Fiscal a Tribunalului Bihor, iar la termenul din 08.03.2016 instanţa a pus în discuţie competenţa materială a acestei secţii, invocată de pârâtă care aprecia că secţia civilă este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 246 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 care stipulează că relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, şi în consecinţă cauza a fost trimisă secţiei competente material, secţia I civilă a Tribunalului Bihor.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că în raport de dispoziţiile art. 2517 din noul C. civ. care stipulează că termenul de prescripţie este de 3 ani, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant la data de 11 decembrie 2015, având ca obiect plata unor facturi emise în lunile octombrie- noiembrie 2010 (precitate) s-a introdus după împlinirea termenului de prescripţie menţionat.

Pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, atât în ceea ce priveşte durata acestuia cât şi a momentului de la care începe să curgă, se impune a se stabili natura creanţei solicitate a fi plătită de pârâtă, compusă din suma de 3.653.282.84 RON, reprezentând servicii medicale spitaliceşti DRG aferente anului 2010, dobânzi de întârziere şi penalităţi de întârziere pentru fiecare zi de întârziere, în mod corect instanţa de apel concluzionând că aceasta nu este o creanţă fiscală.

Susţinerile recurentului referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor Codului de Procedură Fiscală (C. pen..F.) care s-ar aplica în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale ale pârâtei referitoare la plata facturilor aferente serviciilor medicale prestate de spital sunt făcute pro cauza şi în mod nelegal.

Titlul I capitolul I Codul de procedură fiscală aplicabil până la 1 ianuarie 2016 stabileşte domeniul de aplicare a acestui cod, art. 1 alin. (1) statuează că prezentul cod reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, iar alin. (2) precizează că se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.

Astfel, în Capitolul I din C. pen..F. intitulat, Domeniul de aplicare a Codului de Procedură Fiscală, se stipulează expres următoarele:

Art. 2. - Obiectul şi sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală

(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel.

(2) În măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru:

a) administrarea drepturilor vamale;

b) administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului;

c) alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale.

(3) În scopul aplicării alin. (2), drepturile vamale şi redevenţele sunt asimilate creanţelor fiscale.

(4) Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b).

Art. 3. - Raportul Codului de procedură fiscală cu alte acte normative

(1) Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor prevăzute la art. 2.

(2) Unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ., republicat, în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţi publice şi contribuabili/plătitori.

Aceeaşi normă legală reglementează şi situaţiile exceptate de la aplicarea O.G. nr. 92/2003 alin. (4), precizând expres că prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului.

În speţă, pretenţiile deduse judecăţii, reprezentate de suma pretins neachitată, dobânzi şi penalităţile de întârziere îşi au izvorul în raporturile contractuale ce s-au derulat între unitatea spitalicească şi pârâtă şi se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (4) Codul de procedură fiscală, astfel că nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui cod, cum precizează expres norma legală, iar prescripţia extinctivă ce guvernează drepturile şi obligaţiile părţilor contractante este cea reglementată de Decretul- Lege nr. 167/1958.

Nu pot fi primite argumentele recurentului- reclamant potrivit cărora în cauză este vorba de o creanţă fiscală, aşa cum aceasta este definită de art. 22 Codul de procedură fiscală, regăsindu-se în sintagma "altor sume ce constituie venituri la bugetul general consolidat", în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) şi art. 2 pct. 58 din Legea privind finanţele publice locale, în condiţiile în care suma la a cărei plată s-a solicitat a fi obligată pârâta rezultă din derularea raporturilor contractuale, cum au fost stabilite prin contractul de furnizare de servicii medicale spitaliceşti, nr. 1504/2010, aferent anului 2010, prelungit prin actele adiţionale la acesta, nr. 13/06.12.2010 şi nr. 14/24.12.2010, raporturi de sunt exceptate expres de la aplicabilitatea Codul de procedură fiscală prin art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

Astfel fiind, potrivit dispoziţiilor legale precitate rezultă, fătă putinţă de tăgadă, că dispoziţiile Codului de Procedură Fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, şi nicidecum raporturile juridice dintre părţi care au încheiat un contract având ca obiect furnizarea de servicii medicale spitaliceşti, ca şi actele adiţionale în care se stipulează expres încheierea lor sub imperiul dispoziţiilor art. 969 C. civ. -1864.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată, privind reforma în domeniul sănătăţii, "Relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, şi casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. În situaţia în care în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale".

La data introducerii cererii de chemare în judecată din prezenta cauză, respectiv, 11 decembrie 2015, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii intrase în vigoare, astfel că, dispoziţiile art. 255 alin. (1) din Lege sunt incidente, textul de lege stabilind fără echivoc natura juridică a relaţiilor contractuale dintre furnizorii de servicii medicale şi casele de asigurări de sănătate.

Legea a statuat pe deplin că relaţiile privind furnizarea de servicii medicale sunt de natură civilă, astfel că nici cel care o interpretează nu poate să stabilească decât ceea ce legea prevede expres, în speţă, caracterul civil al contractului de furnizare de servicii medicale spitaliceşti, nr. 1504/2010.

Faţă de toate aceste considerente, faptul că reclamantul a introdus acţiunea după împlinirea termenului de prescripţie stipulat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, că pentru evitarea aplicării dispoziţiilor legale precitate, referitoare la termenul de prescripţie de 3 ani şi eludarea acestor dispoziţii legale reclamantul susţine că în speţă s-ar aplica dispoziţiile Codului de Procedură Fiscală, care se aplică numai în raporturile dintre stat şi contribuabili denotă o interpretare eronată şi pro cauza a dispoziţiilor legale referitoare la domeniul de aplicare al Codului de Procedură Fiscală.

Faţă de considerentele expuse, rezultă că decizia recurată nu s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, şi, prin urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ. apare ca fiind nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Noul C. proc. civ., este, de asemenea, nefondat.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul- reclamant a susţinut că decizia recurată nu cuprinde argumentele şi motivele de drept, juridice, pentru care au fost înlăturate susţinerile sale cu privire la caracterul fiscal al creanţei şi a incidenţei Codul fiscal, a Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, respectiv, a arătat recurentul, instanţa de judecată limitându-se a reţine că în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de C.A.S. Bihor.

Folosind sintagma "nu cuprinde argumentele şi motivele de drept, juridice, pentru care au fost înlăturate susţinerile sale ", recurentul- reclamant s-a referit la faptul că instanţa avea obligaţia de a stabili situaţia de fapt expusă în detaliu, de a examina argumentele părţilor şi, nu în ultimul rând, de a expune raţionamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat soluţia adoptată.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) Noul C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde: "considerentele, în care se vor arăta … motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor" prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta în hotărârea pronunţată considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.

Potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Toate cele trei situaţii prevăzute de acest text de lege vizează aceeaşi problemă de drept, respectiv, lipsa motivării hotărârii ce face obiectul căii de atac cu consecinţa imposibilităţii exercitării controlului judiciar asupra acesteia.

În speţă, recurentul- reclamant a invocat prima situaţie, respectiv, lipsa motivării.

Or, această critică este neîntemeiată, întrucât hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care judecătorii şi-au întemeiat soluţia pronunţată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, având în vedere obiectul cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată.

În speţă, instanţa de apel a arătat foarte clar şi motivat care sunt considerentele pentru care a găsit că, motivele de apel formulate de pârâtă sunt fondate, iar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de aceasta este întemeiată, Înalta Curte observând, totodată, că instanţa a examinat, în mod real, cererea de apel, cu referire specială la fiecare dintre motivele de apel invocate, în raport cu probatoriile administrate în cauză, starea de fapt reţinută şi textele legale aplicabile.

Mai mult, Curtea de Apel a identificat şi a făcut aplicarea la situaţia de fapt, stabilită cu certitudine în cauză, a textelor normative incidente, coroborându-le cu situaţia de fapt stabilită în cauză, aplicaţie obligatorie, ce conferă suport legal soluţiei pronunţate.

Verificând toate aceste aspecte, în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel a luat în considerare motivele ce au condus la respingerea apelului formulat de reclamant şi admiterea excepţiei de prescripţie, subsecvent admiterii apelului formulat de pârâtă, cu referire amplă la caracterul civil, iară nu fiscal, al creanţei solicitate, pentru considerentele pe larg expuse la paginile 7 şi 8 din decizie, iar motivarea hotărârii astfel pronunţate se raportează chestiunilor deduse judecăţii în cadrul căii de atac a apelului, sens în care greşit se susţine că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 Noul C. proc. civ.

Este util a sublinia că hotărârea instanţei de apel respectă şi exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană, în jurisprudenţa sa, arătând că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico contra Italia din 13 mai 1980), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică, în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina "instanţei", obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea Albina contra România din 28 iulie 2005).

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătoreşti, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, s-a realizat, în mod corespunzător, actul de justiţie.

Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei.

Motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă, întrucât ea reprezintă pentru părţi garanţia că cererile lor au fost analizate cu atenţie, inexistenţa motivării sau motivarea necorespunzătoare atrăgând casarea hotărârii astfel pronunţate, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, hotărârea instanţei de apel a fost suficient motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză a fost legal învestită, inclusiv, în corecta stabilire a situaţiei de fapt, instanţa de apel examinând în mod real elementele esenţiale care i-au fost supuse, şi, astfel, cererea de apel, soluţionată prin decizia recurată, a fost examinată în mod echitabil, părţilor fiindu-le, astfel, pe deplin respectat dreptul lor la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecinţă, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a Noul C. proc. civ., Înalta Curte va menţine decizia atacată şi va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul SPITALUL CLINIC JUDEŢEAN DE URGENŢĂ ORADEA împotriva deciziei civile nr. 712/A/2017 din 16 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.