Electricity supplier's contractual damages claim fails as no duty to renegotiate price existed and claim was partially time-barred

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A., prin administrator judiciar a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata de daune-interese, după cum urmează: suma de 60.347.845 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie; suma de 86.011.257 RON, pentru acoperirea beneficiului nerealizat, aferent perioadei 01.01.2011 - 31.05.2012, constând în diferenţa dintre preţul mediu ponderat pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu/preţul contractual stabilit conform actului adiţional nr. x la contractul nr. x/CE/08.09.2005.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente despăgubirilor solicitate de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18 decembrie 2015, Tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubiri pretinse prin primul capăt de cerere, în integralitate, precum şi pentru pretenţiile aferente perioadei 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, ce fac obiectul celui de-al doilea capăt de cerere.

Prin încheierea din 11 mai 2016, prima instanţă a respins cererea reclamantei de administrare a probei cu expertiză contabilă.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3547 din 8 iunie 2016, a respins acţiunea în răspundere civilă contractuală, ca nefondată.

Atât împotriva sentinţei civile nr. 3547/2016, cât şi împotriva încheierilor din 18 decembrie 2015 şi din 11 mai 2016 a declarat apel reclamanta, înregistrat la data de 18 iunie 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia nr. 1346 din 26 septembrie 2016, apelul declarat de către reclamanta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.12.2015 prima instanţă a admis, în temeiul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripţie extinctivă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru primul capăt de cerere în integralitate, precum şi pentru al doilea capăt de cerere, numai în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 1 ianuarie 2011-9 aprilie 2012.

Apelanta a criticat această soluţie prin prisma dispoziţiile legale pe care le-a considerat aplicabile, susţinând, în esenţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ. şi nu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 referitoare la prescripţia extinctivă dat fiind faptul că, în opinia sa, începutul termenului de prescripţie este determinat fie de data la care a fost finalizat Raportul Curţii de Conturi,17.12.2014, fie de data de 27.08.2012, la care a avut loc întocmirea şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă a Raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a Hidroelectrica. În raport de aceste două date termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în sens material nu era împlinit la momentul depunerii cererii de chemare în judecată.

Astfel cum a arătat apelanta, dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ. sunt în sensul că "Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit".

Pentru a stabili dacă în cauză prima instanţă a reţinut corect că sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sau, din contră, sunt incidente dispoziţiile Noului C. civ., Curtea a avut în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat tragerea la răspundere a pârâtei invocând nerespectarea de către aceasta din urmă a dispoziţiilor contractuale existente între părţi, faptă care, potrivit susţinerilor acesteia, a produs în patrimoniul reclamantei un prejudiciu exprimat ca pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh; beneficiul nerealizat de Hidroelectrica prin vânzarea cantităţii totale de 1.528.295 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor ANRE.

Cum temeiul acţiunii îl reprezintă răspunderea contractuală (reclamanta imputând pârâtei refuzul continuu de a da curs procedurii de negociere a contractului şi abuzul de drept săvârşit în executarea contractului) Curtea a apreciat că este corectă concluzia primei instanţe că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În acest sens sunt atât dispoziţiile art. 8 din Decretului nr. 167/1958, cât şi cele ale 2.528 din Noul C. civ.

S-a observat că regula specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite (indiferent că este vorba despre răspundere civilă delictuală sau răspundere civilă contractuală-cazul în speţă) se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea iar, pe de altă parte, momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Raportat la această regulă, aspectul care este în divergenţă între apelanta reclamantă şi intimata-pârâtă şi care, o dată stabilit, determină legea aplicabilă, îl reprezintă începutul termenului de prescripţie care, în opinia pârâtei (reţinută de prima instanţă) este dat de data emiterii fiecărei facturi aferente contractului nr. x CE/8 septembrie 2005 (momentul obiectiv) în timp ce, în opinia reclamantei, este dat de două momente extrinseci raportului contractual, respectiv data la care a fost finalizat Raportul Curţii de Conturi,17.12.2014, sau data la care a avut loc întocmirea şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă a Raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a Hidroelectrica, 27.08.2012 (momentul subiectiv).

Raportul juridic care a generat prezentul litigiu a fost materializat în contractul 47 CE/8 septembrie 2005, încheiat între reclamanta S.P.E.E.H. Hidroelectrica S.A., în calitate de furnizor şi pârâta A. S.A., în calitate de consumator eligibil având ca obiect furnizarea de energie electrică la locul de consum Staţia 220 KV Transelectrica Slatina, completat şi modificat prin 19 acte adiţionale în perioada 27.12.2005 - 21.03.2014 care au vizat elemente esenţiale ale contractului, precum cantitatea de energie livrată, preţul energiei, drepturile şi obligaţiile părţilor, procedura de facturare, clauze privitoare la soluţionarea litigiilor.

În condiţiile în care reclamanta era producătorul energiei vândute, era firesc ca aceasta să fie cea mai în măsură să cunoască costul de producţie al acesteia şi, astfel, să aprecieze la data vânzării că acesta este superior celui cu care valorifica această energie. Rezultă astfel că, la momentul emiterii fiecărei facturi aceasta ar fi trebuit să ştie că în patrimoniul său s-a produs un prejudiciu.

Referitor la persoana responsabilă de producerea prejudiciului, Curtea a apreciat că în mod corect a reţinut prima instanţă că aceasta nu putea fi decât pârâta, ca parte din contract, astfel că şi aceasta trebuia să fie cunoscută de către reclamantă la data emiterii facturilor.

Dacă s-ar accepta ipoteza susţinută de apelanta reclamantă în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care Curtea de Conturi a finalizat raportul (în cuprinsul căruia a constatat că Hidroelectrica a săvârşit abateri de la legalitate şi regularitate constând în nerealizarea de venituri în sumă totală de 444.872,83 RON din vânzarea energiei electrice, efectuate la un preţ mai mic decât costul de producţie/achiziţie) sau data la care lichidatorul judiciar a întocmit raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a societăţii(în cuprinsul căruia a analizat contractul încheiat cu pârâta), ar însemna să se admită că, deşi partea a pierdut dreptul la acţiune deoarece nu a acţionat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului (de la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea), intervenirea unor împrejurări extrinseci raportului juridic(cum sunt în cauză cele două rapoarte) să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuţie dreptul la acţiune stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, a valida opinia apelantei reclamante înseamnă a admite că propria culpă pe care reclamanta o invocă (nu a cunoscut pretinsul prejudiciu înainte ca terţi de raportul juridic să facă constatări în acest sens) este exoneratoare, în sensul că face ca termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune să nu se fi împlinit.

Pentru aceste considerente, reţinând că în mod corect a constatat prima instanţă că termenul de prescripţie a început să curgă de la data emiterii facturilor emise în raporturile contractuale dintre părţi, Curtea a apreciat că în privinţa prescripţiei dreptului material la acţiune sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958.

Pentru aceste considerente susţinerea apelantei conform căreia termenul de prescripţie cu privire la dreptul subiectiv la despăgubire în contra cocontractantului nu numai că nu s-a împlinit, dar nici nu începuse să curgă astfel că în cauză sunt incidente în cauză prevederile Noului C. civ., iar nu cele ale Decretului nr. 167/1958, a fost considerată neîntemeiată.

Faţă de data promovării acţiunii, 08.04.2015 (plicul cu care cererea de chemare în judecată a fost înaintată instanţe de judecată se află la dosar TB), în mod corect a stabilit prima instanţă că pentru pretenţiile aferente primului capăt de cerere în integralitate, precum şi pentru cele aferente celui de al doilea capăt de cerere numai în ceea ce priveşte pretenţiile aferente perioadei 01.01.2011-09.04.2012 a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel, prima critică adusă sentinţei a fost apreciată ca nefondată.

Prin încheierea din data de 11.05.2016 prima instanţă a respins proba cu expertiza contabilă având în vedere limitele procesului şi probele deja administrate, în special înscrisurile depuse ulterior termenului la care s-a soluţionat excepţia prescripţiei, modalitatea de calcul, criteriile arătate şi faptul că acestea nu au fost contestate, apreciind de asemenea, că există suficiente date pentru calcularea pretenţiilor formulate de reclamantă în măsura în care acestea sunt considerate întemeiate .

Conform dispoziţiilor care reglementează proba cu expertiza tehnică (art. 330-340 C. proc. civ.), Curtea a reţinut că pentru a fi admisibilă, această probă trebuie să îndeplinească condiţiile de legalitate, să fie verosimilă, să fie pertinentă şi să fie concludentă.

Apelanta a susţinut că stabilirea unor elemente precum preţul de cost al energiei şi preţul energiei pe piaţa contractelor bilaterale (în funcţie de care au fost determinate pretenţiile) reprezintă o operaţiune complexă, ce implică analiza contabilităţii sale şi a datelor existente pe piaţa de energie, astfel încât, raportat la prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., se impunea administrarea probei cu expertiza contabilă.

Curtea a apreciat că, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizat, în mod corect prima instanţă a conchis că în cauză o expertiză contabilă care să răspundă la obiectivele solicitate de către reclamantă nu este de natură să ducă la rezolvarea prezentei speţe, dat fiind faptul că, prin apărările sale, pârâta nu a contestat aspectele pentru care reclamanta a prezentat un mod de calcul, ci a înţeles să conteste îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii contractuale.

Cum pârâta nu a prezentat propriile valori ale costului de producţie rezultă că nici stabilirea diferenţei dintre costul de producţie şi preţul de vânzare din Contractul de furnizare energie electrică încheiat cu A. (un alt obiectiv solicitat de reclamantă) nu era un aspect pentru lămurirea căruia să fie necesară părerea unui expert astfel că administrarea unei probe cu expertiza apare ca neconcludentă, soluţia primei instanţe fiind astfel corectă.

În aceste condiţii, susţinerea apelantei reclamante în sensul că a depus documente ce conţin elementele componente ale preţului de cost, modalitatea de stabilire a preţului de cost şi a preţului mediu ponderat de pe piaţa bilaterală de energie, însă aceste situaţii constau în analize interne ale Hidroelectrica S.A. nu este de natură să ducă la o altă concluzie.

Instanţa de apel a reţinut că, dacă s-ar fi apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, s-ar fi analizat cuantumul prejudiciului pretins de reclamantă şi, din această perspectivă, stabilirea acestuia este o împrejurare care are legătură cu obiectul cauzei dar, în condiţiile în care sumele pretinse de reclamantă nu au fost contestate, o expertiză care să fi răspuns la obiectivele solicitate de reclamantă: precizare costuri de producţie, stabilire preţ mediu de piaţă al energiei, nu era concludentă.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cea de a doua critică este nefondată, apelul promovat împotriva încheierii de şedinţă din data de 11.05.2016 fiind nefondat.

Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei şi, pe cale de consecinţă, obligarea acesteia la plata sumei de 60.347.845 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh; obligarea la plata beneficiului nerealizat de Hidroelectrica prin vânzarea cantităţii totale de 1.528.295 MWh (profitul net), calculat conform reglementarilor ANRE; obligarea la plata dobânzii legale de la data pronunţării hotărârii şi până la plata efectivă.

Prin precizările în legătură cu valoarea obiectului capătului 2 de cerere privind beneficiul nerealizat reclamanta a prezentat modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Astfel, referitor la modalitatea de calcul a valorii primului capăt de cerere, privind obligarea pârâtei la plata către Hidroelectrica a sumei de 60.347.845 RON, reprezentând pierderea suferită prin vânzarea energiei electrice la un preţ mediu per MWh sub costul de producţie pentru 1 MWh, a arătat că în anul 2011, conform prevederilor actului adiţional nr. x/2010 la Contractul nr. xCE/08.09.2005, preţul contractual pentru MWh a fost stabilit lunar.

În ceea ce priveşte valoarea obiectului celui de-al doilea capăt de cerere, a indicat valoarea totală a beneficiului nerealizat în cuantum de 86.011.257 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al S.C. Hidroelectrica S.A.

Apelanta a susţinut, sub un prim aspect, că plecând de la o premisă greşită, întreaga motivare a instanţei de fond se referă la aspecte străine pretenţiilor cu care a rămas în continuare învestită instanţa în urma pronunţării încheierii de şedinţă publică din data de 18.12.2015 deoarece, din simpla lecturare a considerentelor sentinţei civile nr. 3547/08.06.2016 rezultă faptul că Tribunalul Bucureşti nu a analizat aspectele invocate în susţinerea acţiunii, astfel cum aceasta a fost precizată la data de 01.02.2016 - beneficiu nerealizat aferent perioadei 10.04.2012-31.05.2012 calculat ca diferenţă între preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul contractual stabilit conform Actului adiţional nr. x la Contractul nr. x/CE/08.09.2005, raportându-se la costul de producţie în cuprinsul întregii sale analize.

Instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, sub aspect formal, apelanta are dreptate în sensul că a solicitat în cuprinsul celui de al doilea capăt de cerere, precizat, beneficiul nerealizat în cuantum de 86.011.257 RON, reprezentând contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al S.C. Hidroelectrica S.A.. iar în considerentele hotărârii s-a menţionat "Cu referire pretenţiile ce urmează a fi analizate în fond, la evaluarea conduitei contractuale a pârâtei, care să îndreptăţească reclamanta la repararea prejudiciului reprezentat de diferenţa dintre costul de producţie şi preţul de vânzare pentru perioada de referinţă" .

Însă, împrejurarea că anterior analizei fondului pretenţiilor (capătul doi al cererii rămas după ce în privinţa pretenţiilor aferente perioadei 1 ianuarie 2011-9 aprilie 2012 s-a admis prescripţia dreptului material la acţiune) prima instanţă a menţionat că este vorba despre prejudiciul reprezentat de diferenţa dintre costul de producţie şi preţul de vânzare pentru perioada de referinţă, în loc de contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul de cost mediu de producţie al S.C. Hidroelectrica S.A. nu a avut, în opinia Curţii, nicio relevanţă, în condiţiile în care, în continuarea considerentelor, prima instanţă a analizat un aspect important, determinant, pentru soluţia pronunţată: îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii contractuale.

Cum acest aspect este comun întregii cereri de chemare în judecată formulate de reclamantă (pentru capătul doi al cererii nu a fost invocat un alt temei în afara răspunderii civile contractuale), în condiţiile în care s-a apreciat că elementele acestei răspunderi nu sunt îndeplinite în cauză, împrejurarea menţionată de reclamantă este fără relevanţă.

Pentru aceste considerente, nu a reţinut că întreaga motivare a primei instanţe se referă la aspecte străine pretenţiilor cu care a rămas învestită, după admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii contractuale, aspect afirmat de apelanta reclamantă în apel, Curtea a reţinut următoarele:

În justificarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale, în privinţa faptei ilicite, apelanta reclamantă a susţinut, în apel, că fapta ilicită nu vizează numai încălcarea unei anume prevederi legale din contract, respectiv a art. 8 care instituia obligaţia părţilor de a negocia cu bună credinţă modificarea contractului, ci abuzul de drept, executarea contractului de către pârâtă cu depăşirea limitelor bunei-credinţe.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 8 din contract, Curtea a arătat că se impune a menţiona că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă (cu referire expresă la actele adiţionale încheiate de părţi) este corectă.

Instanţa de apel a reţinut, de asemenea, că reclamanta SPEEH Hidroelectrica S.A., în calitate de furnizor şi pârâta S.C. A. S.A., în calitate de consumator eligibil, au încheiat contractul de furnizare a energiei electrice nr. 47 CE/8.09.2005 având ca obiect furnizarea de energie electrică la locul de consum Staţia 220 KV Transelectrica Slatina.

Contractul a fost completat şi modificat prin 19 acte adiţionale, acestea vizând elemente esenţiale ale contractului, precum cantitatea de energie livrată, preţul energiei, drepturile şi obligaţiile părţilor, procedura de facturare, clauze privitoare la soluţionarea litigiilor.

În forma iniţială art. 8 stabilea că "(1) În sensul prezentului contract, prin "modificare de circumstanţe" se înţelege intrarea în vigoare a unor acte normative/reglementări publicate în Monitorul Oficial, precum şi reglementări emise de autorităţile de stat, precum şi modificarea/abrogarea celor existente, ulterior încheierii prezentului contract.

(2) Dacă, ulterior încheierii contractului, apare o modificare de circumstanţe care are sau poate avea ca efect:

a) creşterea pentru Furnizor a costurilor operaţionale cauzate de dreptul de proprietate, de exploatarea sau întreţinerea instalaţiilor sale;

h) obligarea Furnizorului de a efectua noi cheltuieli de capital, al căror efect asupra costurilor anuale se evaluează plecând de la premisa că sunt amortizate egal pe o perioadă reprezentând durata de viaţă contabilă a activelor respective, iar valoarea cumulată a acestor efecte în anul de contract este mai mare de 5% din valoarea contractului pe anul respectiv, părţile vor modifica preţul de contract, prin încheierea de acte adiţionale, astfel încât să se permită recuperarea integrală de către Furnizor a costurilor suplimentare.

(3) Modificarea preţurilor de contract se va negocia între părţi, la solicitarea scrisă şi motivată a uneia dintre ele".

Prin actul adiţional nr. x s-a stabilit în ceea ce priveşte art. 8 următoarele:

"8.1 Secţiunea (1) a Articolului 8 din Contract se modifică după cum urmează: Dacă, urmare a intrării în vigoare a unor acte normative/reglementări publicate în Monitorul Oficial, precum şi a reglementărilor emise de autorităţile de stat, precum şi în cazul modificării sau abrogării celor existente, ulterior încheierii prezentului Contract, se introduc sau se modifică taxe şi tarife aplicabile preţului contractual, părţile se vor întâlni pentru adaptarea prevederilor prezentului contract, potrivit prevederilor legale nou apărute. 8.2 Secţiunile 8 (2) şi 8 (3) din Contract de abrogă"

Modificări ale art. 8 au fost aduse prin Actul adiţional nr. x în sensul că "După aliniatul 8 (I) din art. 8 din contract se introduce aliniatul 8 (2) cu următorul conţinut: dacă, urmare a intrării în vigoare a unor acte normative ale Uniunii Europene aplicabile în materie în România, ulterior încheierii prezentului Contract şi care sunt incidente acestei relaţii contractuale, respectivele acte normative vor aduce o influenţă directă asupra preţului contractual, părţile se vor întâlni pentru adaptarea prevederilor prezentului Contract în conformitate cu noile reglementări".

Într-adevăr, în forma iniţială a art. 8, modificarea preţurilor de contract se negocia între părţi, la solicitarea scrisă şi motivată a uneia dintre ele (alin. (3) dar, prin modificări ulterioare ale acestuia, părţile au stabilit că se vor întâlni pentru adaptarea prevederilor prezentului Contract potrivit prevederilor legale nou apărute/în conformitate cu noile reglementări (alin. (1) şi (2), fără a mai folosi termenul de negociere.

Cum, în forma aplicabilă litigiului, art. 8 nu menţiona nicio obligaţie de negociere, ci prevedea întâlniri între părţi în vederea adaptării contractului, iar ipotezele menţionate pentru a se întâlni vizau prevederile legale nou apărute/în conformitate cu noile reglementări, Curtea a apreciat că susţinerea apelantei reclamante, în sensul că art. 8 din contract instituie obligaţia părţilor contractante de a negocia, cu bună credinţă, modificarea contractului în situaţia în care, pe parcursul executării acestuia, apar modificări de circumstanţe de natură a duce la creşterea costului pentru vânzător, este neîntemeiată.

Pentru aceleaşi considerente a fost apreciată ca neîntemeiată şi susţinerea apelantei reclamante în sensul că pârâta ar fi trebuit să negocieze preţul contractului, astfel încât să asigure cel puţin acoperirea costurilor de producţie ale reclamantei ori alinierea acestui preţ contractual la preţurile medii pe piaţa contractelor bilaterale.

Faţă de cele menţionate, Curtea a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că nicio dispoziţie legală nu impunea pârâtei o altă modificare de preţ în afara celei generate de noi taxe şi tarife, şi în niciun caz nu instituie pârâtei obligaţia de a negocia un preţ care să asigure creşterea profitului reclamantei.

Reclamanta a susţinut că prin Raportul de control nr. x/17.12.2014, întocmit de către Curtea de Conturi a României - Departamentul IV s-a stabilit că au fost încălcate şi următoarele dispoziţii legale: art. 27 din Legea energiei nr. 13/2007 (versiunea în vigoare în anul 2011), art. 79 din Legea energiei nr. 13/2007 ce reglementează principiile care stau la baza stabilirii preţurilor şi tarifelor reglementate pentru energia electrică şi termică, art. 2 din Regulamentul privind cadrul organizat de tranzacţionare a contractelor bilaterale de energie electrică aprobat prin Ordinul ANRE nr. 45/2005, conform căruia: prin crearea pieţei centralizate a contractelor bilaterale de energie electrică se asigură transparenţa tranzacţiilor prin contracte de vânzare-cumpărare a energiei electrice şi egalitatea de şanse a participanţilor la piaţă;pct. 1.2. din Procedura Operaţională privind funcţionarea Pieţei Centralizate a Contractelor Bilaterale pentru energie electrică atribuite prin licitaţie publică, elaborată de OPCOM şi avizată de ANRE.

Referitor la această susţinere Curtea a arătat că dispoziţiile legale expuse în calea de atac reglementează regulile de funcţionare a pieţei de energie electrică; principiile care stau la baza stabilirii preţurilor şi tarifelor reglementate pentru energia electrică; principiile care stau la baza atribuirii contractelor pentru livrare de energie electrică, fără însă a prevedea o obligaţie legală a pârâtei de a negocia termenii contractului în perioada în litigiu în sensul afirmat de reclamantă.

În ceea ce priveşte abuzul de drept decurgând din executarea contractului de către pârâtă cu depăşirea limitelor bunei-credinţe, cu încălcarea legii şi obiceiului, s-au reţinut următoarele:

Conform art. 970 C. civ. " Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".

În condiţiile în care s-a reţinut că pârâta nu avea obligaţia de a negocia modificarea preţului contractului în sensul afirmat de reclamantă (stabilirea unui preţ de vânzare care să reflecte cel puţin preţul de cost cu producerea energiei electrice ori alinierea acestui preţ contractual la preţurile medii pe piaţa contractelor bilaterale) pentru a se asigura recuperarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat de pe piaţa contractelor bilaterale si preţul de cost mediu de producţie al S.C. Hidroelectrica S.A., Curtea a apreciat că nu se poate reţine în sarcina pârâtei depăşirea limitelor bunei-credinţe în executarea contractului.

În condiţiile în care potrivit art. 969 "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" Curtea a apreciat că nu s-ar putea reţine în sarcina pârâtei săvârşirea unui abuz în executarea contractului din împrejurarea că nu a acceptat un preţ mai mare al bunului cumpărat. A dispune astfel ar însemna chiar ignorarea principiului libertăţii de voinţă care guvernează contractul şi care, înseamnă că dacă se respectă legea şi regulile de convieţuire socială, subiectele de drept sunt libere să încheie convenţii cu conţinutul pe care îl agreează.

De altfel, s-a constatat că părţile au încheiat şi actul adiţional nr. x/21.03.2014 prin care au stabilit un preţ de tranzacţionare al energiei electrice pentru perioada 1.01.2012-30.01.2018 determinat lunar prin aplicarea unei formule de calcul şi au stabilit că preţul pentru energia tranzacţionată în perioada 1.01.2012-31.07.2012 este de 165 RON/MWh la care se adaugă TVA, preţ care se aplică retroactiv .

Faţă de cele reţinute, Curtea a constatat că în cauză nu se poate reţine în sarcina pârâtei săvârşirea unei fapte ilicite constând în refuzul de negociere a contractului sau în abuzul de drept săvârşit în executarea contractului încheiat cu reclamanta, fiind astfel nefondată şi cea de a treia critică adusă sentinţei.

Având în vedere că răspunderea civilă contractuală poate fi angajată numai în cazul îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor (existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se, prin aceasta, o atingere unui drept subiectiv, existenţa unui prejudiciu patrimonial, un raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, săvârşirea cu vinovăţie a faptei), iar în speţă condiţia existenţei faptei ilicite nu a fost dovedită, Curtea nu a mai analizat şi celelalte susţineri ale apelantei reclamante referitoare la existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi la vinovăţia intimatei-pârâte.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii contractuale, dat fiind faptul că nu s-a reţinut în sarcina pârâtei fapta de a încălca dispoziţiile contractuale de maniera susţinută de reclamantă, Curtea a reţinut că este legală şi temeinică soluţia instanţei de fond de respingere a cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A., înregistrat la data de 8 decembrie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată, sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Un prim motiv de casare este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reţinând, ca şi instanţa de fond, o cauză incompletă a acţiunii cu care a fost învestită şi aplicând o serie de texte de lege care nu sunt incidente în cauză.

Instanţa de fond, la evaluarea conduitei pârâtei, care să îndreptăţească reclamanta la repararea prejudiciului, a reţinut în mod greşit că prejudiciul reclamat pentru perioada 10.04.2012 - 31.05.2012, aferent celui de-al doilea capăt de cerere, ar fi reprezentat de diferenţa dintre costul de producţie şi preţul de vânzare. Or, cel de-al doilea capăt de cerere a vizat beneficiul nerealizat, calculat pentru anul 2012, ca diferenţă între preţul mediu ponderat pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul contractual stabilit conform actului adiţional nr. x la contractul nr. x/CE/08.09.2005.

Deşi, din simpla lecturare a considerentelor sentinţei apelate rezulta că prima instanţă nu a analizat aspectele invocate în susţinerea acţiunii (astfel cum a fost precizată la 01.02.2016), instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că această împrejurare este lipsită de relevanţă. Procedând astfel, instanţa de prim control judiciar a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă, lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a aplicat, în mod nelegal, dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, respectiv o normă care nu era incidentă în speţă şi a subscris această critică tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv ipoteza nesocotirii principiului disponibilităţii procesuale.

Cât priveşte criticile întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material în materia prescripţiei dreptului material la acţiune, precum şi în materia răspunderii civile contractuale.

A susţinut recurenta că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, se impunea a fi respinsă.

Sub un prim aspect, a arătat că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prevederile Decretului nr. 167/1958 sunt incidente numai cu privire la acele termene de prescripţie începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ.. Or, la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă, astfel că instanţele de fond, făcând aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, au aplicat un text de lege străin raportului juridic dedus judecăţii.

În speţă, erau aplicabile prevederile art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora dreptul la acţiune în repararea unei pagube, care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea.

Raportat la aceste texte legale, contrar celor reţinute prin decizia recurată, reclamanta a avut reflectarea prejudiciului cauzat de intimata-pârâtă abia la data de 17 decembrie 2014, data înregistrării la Hidroelectrica S.A. a raportului de control nr. 133829, întocmit de către Curtea de Conturi a României.

Chiar şi în situaţia în care s-ar considera că momentul la care reclamanta ar fi putut cunoaşte paguba rezultată din derularea relaţiilor contractuale cu intimata-pârâtă nu coincide cu cel al finalizării raportului Curţii de Conturi, oricum nu s-ar putea concepe curgerea termenului la un moment anterior întocmirii raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a societăţii. Or, acest raport a fost publicat în Buletinul procedurilor de insolvenţă nr. 11723 din 27 iulie 2012.

Aşadar, apreciază recurenta că decizia pronunţată în apel este nelegală, deoarece, luând în considerare oricare din cele două momente anterior indicate, oricum termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, în sens material, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

În ce priveşte încălcarea regulilor răspunderii civile contractuale, a susţinut recurenta că, contrar considerentelor instanţei de apel, creşterea costului de producţie, ce ar fi implicat adaptarea contractului, s-a datorat tocmai modificării preţurilor, taxelor, tarifelor, diferitelor componente ce intră în costul de producţie (unele cu justificarea intervenţiei unor modificări legislative).

A mai relevat recurenta că, chiar dacă creşterea costului de producţie nu s-ar circumscrie ipotezei avute în vedere de art. 8 din contract, obligaţia executării cu bună-credinţă a contractului este reglementată prin norme imperative, de la care părţile nu pot deroga.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, un contract sinalagmatic cu titlu oneros presupune existenţa unui raport rezonabil între drepturile şi obligaţiile interdependente ale părţilor, un echilibru între prestaţii.

A mai relevat recurenta că negocierea nu trebuie să fie una formală, ci constructivă, astfel că interpretarea articolului 8 din contract de către instanţa de apel este nelegală şi lipseşte de conţinut atât prevederile contractuale, cât şi dispoziţiile legale imperative incidente în materia executării cu bună-credinţă a contractului.

Contrar celor constatate de către instanţa de prim control judiciar, în cauză, erau îndeplinite toate condiţiile necesare antrenării răspunderii civile a pârâtei.

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut o cauză incompletă a acţiunii, care s-a întemeiat nu numai pe prevederile contractuale (în întregul lor, nu numai pe un singur articol), ci şi pe textele referite (art. 970 C. civ.). În speţă, fapta ilicită a constat în abuzul de drept al cocontractantului A. S.A., care a refuzat stabilirea unui preţ de vânzare, care să reflecte cel puţin preţul de cost al furnizorului ori alinierea acestui preţ contractual la preţurile medii pe piaţa contractelor bilaterale, cauzând un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

În continuare, deşi instanţa de apel s-a limitat la analizarea doar a condiţiei referitoare la săvârşirea faptei ilicite, recurenta a relevat îndeplinirea şi a celorlalte condiţii pentru antrenarea răspunderii civile contractuale (prejudiciu, legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţie).

În drept, a invocat dispoziţiile art. 483 şi următoarele, coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dovedirea recursului, a depus înscrisuri referitoare la dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti (ce a avut ca obiect insolvenţa societăţii recurente), precum şi înscrisuri referitoare la calitatea de reprezentanţi legali ai societăţii reclamante.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât decizia pronunţată în apel este legală.

Referitor la criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de prim control judiciar a apreciat corect lipsa de relevanţă a împrejurării că judecătorul fondului s-a raportat, prin considerente, la un alt algoritm de calcul al despăgubirilor decât cel invocat prin cel de-al doilea capăt de cerere.

Astfel, atâta vreme cât instanţele de fond au apreciat că nu erau îndeplinite condiţiile legale de angajare a răspunderii civile contractuale a pârâtei, era de prisos orice discuţie privitoare la cuantumul prejudiciului ce se cerea a fi reparat. Ca atare, este imposibil să se reţină existenţa unei vătămări determinate de conduita instanţei de apel, în sensul dispoziţiilor art. 174 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A mai arătat intimata-pârâtă că, în ce priveşte critica referitoare la greşita aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958, aceasta nu poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, ci celui de-al optulea motiv de recurs, cuprins în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A relevat, totodată, că nici critica privitoare la alegerea eronată, de către instanţa de apel, a legii substanţiale aplicabile prescripţiei extinctive, critică fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită. Astfel, instanţa a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 71/2011, reţinând că prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011), rămân supuse legii vechi, respectiv Decretului nr. 167/1958. Pentru pretenţiile aferente perioadei 01.01.2011 - 30.09.2011, s-a constatat corect că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, în temeiul art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Chiar dacă s-ar aprecia că, pentru o parte din pretenţiile constatate prescrise de către instanţa de apel (mai precis, cele aferente perioadei 1 octombrie 2011- 9 aprilie 2012), sunt incidente prevederile legii noi, soluţia de constatare a operării prescripţiei extinctive este corectă, dispoziţiile art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ. preluând, în esenţă, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În ce priveşte critica recurentei referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, intimata a arătat că Hidroelectrica putea să cunoască, la finalul fiecărei luni, cu acurateţe, existenţa oricăror discrepanţe între preţul obţinut în urma vânzării unei anumite cantităţi de energie electrică către pârâtă, pe de o parte, şi costul de producţie a respectivei cantităţi de energie electrică, pe de altă parte.

În plus, soluţia de constatare a operării prescripţiei extinctive este legală şi în ceea ce priveşte perioada 1 ianuarie 2011 - 9 aprilie 2012, aferentă celui de-al doilea capăt de cerere formulat prin acţiunea introductivă. În concret, prin acest capăt de cerere Hidroelectrica şi-a evaluat beneficiul nerealizat prin luarea în considerare a diferenţei dintre preţul mediu ponderat pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul contractual stabilit conform actului adiţional nr. x la contractul perfectat de părţi. Or, preţul mediu ponderat practicat pe piaţă putea fi cunoscut de către recurenta-reclamantă cu o frecvenţă lunară/anuală, aşa cum rezultă din art. 46 din Metodologia de monitorizare a pieţei en gros de energie electrică pentru aprecierea nivelului de concurenţă pe piaţă şi prevenirea abuzului de poziţie dominantă, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 35/2006, precum şi din prevederile art. 9 alin. (1) lit. r) şi art. 9 alin. (4) lit. j) din O.U.G. nr. 33/2007.

Aşadar, a concluzionat intimata, reclamanta putea cunoaşte paguba, precum şi identitatea persoanei care răspunde pentru paguba cauzată, cu mult anterior emiterii Raportului Curţii de Conturi ori publicării raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a Hidroelectrica.

În sfârşit, intimata a susţinut, prin întâmpinare, că în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile contractuale, reiterând apărările formulate în fazele procesuale anterioare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, ce a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 decembrie 2018, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor, potrivit art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul de faţă este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către instanţele de fond, a principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, nu pot fi primite.

Acest motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural, care pot atrage sancţiunea nulităţii, motiv destinat să valorizeze atât încălcarea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor de ordine privată. Casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel de-al cincilea motiv de casare se poate obţine însă în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor încălcate.

Este adevărat că disponibilitatea constituie un principiu specific procesului civil şi că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ.. Este adevărat, de asemenea, că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, cu două capete de cerere, unul care viza despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului efectiv, constând în diferenţa dintre preţul de vânzare al energiei electrice către pârâtă şi costul de producţie, pentru perioada martie 2011 - decembrie 2011 şi un altul referitor la beneficiul nerealizat în perioada 01.01.2011 - 31.05.2012, contravaloarea diferenţei dintre preţul mediu ponderat pe piaţa contractelor bilaterale şi preţul contractual, stabilit prin actul adiţional nr. x/10.08.2012 la contractul perfectat de părţi.

După pronunţarea încheierii din 18 decembrie 2015, prin care s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru despăgubirile aferente perioadei 01.01.2011 - 09.04.2012, instanţa de fond a rămas învestită cu cel de-al doilea capăt de cerere, vizând beneficiul nerealizat în perioada 10 aprilie 2012 - 31 mai 2012. În pofida acestui fapt, judecătorul fondului, în considerentele hotărârii, a continuat să se raporteze la prejudiciul ce se cerea a fi reparat, constând în diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.

Încălcarea principiului disponibilităţii, constând, în opinia reclamantei, în reţinerea unei cauze incomplete a acţiunii, a fost invocată, în adevăr, in limine litis, pe calea apelului, însă instanţa de apel a respins, în mod corect, această critică, vizând nesocotirea unei norme de ordine privată, o nulitate condiţionată de existenţa unei vătămări.

Aşa cum rezultă din coroborarea prevederilor art. 175 alin. (1) şi art. 176 C. proc. civ., încălcarea principiului disponibilităţii nu se încadrează printre cazurile de nulitate necondiţionată, astfel că se aplică dreptul comun în materie, în sensul că, pe lângă nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, pentru existenţa nulităţii sunt necesare şi întrunirea condiţiilor referitoare la producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării în alt mod a vătămării produse.

În acest context, în mod judicios a reţinut instanţa de prim control judiciar, că menţionarea greşită, în considerente, a modalităţii de cuantificare a despăgubirilor pretinse, nu a fost de natură să aducă vreo vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale părţii. Concret, judecătorul fondului nu a reţinut o "cauză incompletă" a acţiunii, acesta, învestit fiind cu o acţiune în răspundere contractuală, trebuia să stabilească, înainte de cuantificarea prejudiciului ce se cerea a fi reparat, dacă sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile contractuale a S.C. A. S.A. Concret, nu se punea problema cuantumului prejudiciului, câtă vreme, anterior, ar fi trebuit să se stabilească dacă pârâta a săvârşit o faptă ilicită, constând în încălcarea unor prevederi din contract, respectiv art. 8, sau şi-a executat abuziv drepturile decurgând din convenţie, dacă fapta a fost săvârşită cu vinovăţie şi dacă există legătură de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile pârâtei şi paguba ce se cerea a fi reparată.

Aşadar, conduita instanţei de apel, de a reţine lipsa de relevanţă a algoritmului de calcul al despăgubirii, câtă vreme nu este îndeplinită prima condiţie a angajării răspunderii contractuale, anume aceea a săvârşirii faptei ilicite, nu a fost de natură a aduce vreo vătămare drepturilor recurentei, în sensul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei, relative la pretinsa aplicare eronată a unui act normativ care nu era în incident în speţă (Decretul nr. 167/1958), caracterizează existenţa unei situaţii de greşită aplicare a unei norme de drept material. Aşadar, aceste critici nu pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi vor fi analizate, ulterior, în cadrul părţii din hotărâre consacrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa constată neîntemeiate şi criticile subscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material, în materia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în materia răspunderii civile contractuale.

Dintru început, se cuvine a preciza că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motivele de nelegalitate limitativ determinate de lege, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu şi pentru motive de netemeinicie.

Pot fi subscrise celui de-al optulea motiv de casare numai acele critici care vizează interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice, deşi aceasta nu era incidentă în speţă ş.a.m.d.

În acest context, reţine că se invocă, prin cererea de recurs, greşita aplicare a Decretului nr. 167/1958, un act normativ care, în opinia părţii, nu era incident în speţă.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

În acest context, pentru a stabili care este legea substanţială aplicabilă prescripţiei extinctive, instanţele de fond au fost obligate, mai întâi, să determine momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Legea nouă, respectiv Noul C. civ., intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, cuprinde o soluţie identică în ce priveşte începutul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită (art. 2528 alin. (1) C. civ.).

Aşadar, ambele legi succesive instituie două momente ale începutului cursului prescripţiei, unul subiectiv (când păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea) şi un altul obiectiv (când cel prejudiciat trebuia să cunoscă paguba şi pe cel chemat să o repare). Stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv a momentului obiectiv de la care titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască naşterea dreptului la acţiune, este o chestiune de fapt, iar nu de drept. Momentul obiectiv a fost stabilit de către instanţele de fond, în funcţie de împrejurările de fapt rezultate din analiza materialului probator administrat.

Atâta vreme cât instanţele de fond au stabilit că prescripţia a început să curgă anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., ele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, alegând să aplice raportului juridic dedus judecăţii legea veche. Prin urmare, pe calea recursului, reclamanta nu poate solicita instanţei, limitată în analiza sa doar la aspectele de nelegalitate, să procedeze la reinterpretarea materialului probator administrat şi, drept urmare, să stabilească o altă situaţie de fapt, anume aceea că titularul dreptului nu putea să cunoască naşterea dreptului său la acţiunea în despăgubiri decât la data întocmirii raportului Curţii de Conturi sau la data publicării raportului privind cauzele şi împrejurările care au dus la apariţia stării de insolvenţă a Hidroelectrica. Altfel spus, instanţele de fond au stabilit, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, că momentul obiectiv este cel din care începe să curgă termenul de prescripţie, în sensul că din parcurgerea evidenţelor financiar-contabile ale furnizorului de energie, acesta putea să cunoască, lunar, care este diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie. În mod asemănător, calcularea preţului mediu ponderat pe piaţa contractelor bilaterale putea fi realizată de către Hidroelectrica, independent de acţiunea de control a Curţii de Conturi, astfel că eventuala diferenţă dintre acest preţ şi cel stabilit prin actul adiţional nr. x la convenţia părţilor, respectiv pretinsul beneficiu nerealizat, putea fi cunoscut cu o periodicitate lunară de către titularul dreptului la acţiune.

Avem în vedere faptul că, aşa cum rezultă din prevederile art. 46 raportat la art. 67 din Metodologia de monitorizare a pieţei en gros de energie electrică pentru aprecierea nivelului de concurenţă pe piaţă şi prevenirea abuzului de poziţie dominantă - Anexa 1 la Ordinul A.N.R.E. nr. 35/2006, informaţii privind preţurile pe contractele bilaterale se publică cu o frecvenţă lunară.

Aşadar, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că, în cazul în care pretinsa faptă ilicită dă naştere mai multor pagube succesive, atunci termenul de prescripţie al acţiunii în reparaţie începe să curgă de la data când victima trebuia să cunoască realizarea fiecărui prejudiciu în parte, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 pentru perioada 01.01.2011 - 30.09.2011, precum şi potrivit art. 2528 alin. (1) din Noul C. civ. pentru perioada 1 octombrie 2011 - 9 aprilie 2012.

În sfârşit, în ce priveşte criticile referitoare la încălcarea de către instanţa de apel, a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă contractuală, urmează a reţine că, deşi se invocă prevederile contractului perfectat de părţi (în sensul că ar fi incident nu doar art. 8 din convenţie, ci contractul în ansamblul său), precum şi încălcarea art. 970 alin. (1) şi (2) C. civ. din 1864, în realitate, nu sunt critici de nelegalitate, ci de netemeinicie. Fără a relua considerentele mai sus expuse, reţine că se solicită practic ca, urmare reinterpretării materialului probator administrat, să se constate că pârâta a săvârşit fapta ilicită imputată, constând în abuzul de drept al cocontractantului, care a refuzat stabilirea unui preţ contractual aliniat la preţurile medii pe piaţa contractelor bilaterale, cauzându-i astfel recurentei un prejudiciu ce se impune a fi reparat.

Pe lângă faptul că, în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, nu se pot analiza critici de netemeinicie, reţine că recurenta-reclamantă a solicitat, în realitate, pe calea acţiunii civile în răspundere contractuală, revizuirea efectelor convenţiei în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor, susţinând, în esenţă, că părţile unui contract sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă s-au obligat în condiţiiile economice existente la data perfectării convenţiei, aşa încât, dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice. Cum contractul a fost încheiat şi rămâne supus prevederilor C. civ. din 1864, care nu cuprindea un text de lege expres, care să instituie teoria impreviziunii, reclamanta şi-a justificat acţiunea pe ideea de echitate, coroborată cu buna-credinţă a părţilor în executarea contractelor. Însă, cum instanţele de fond au analizat contractul din perspectiva efectelor acestuia, în sensul că acesta obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut într-însul, dar şi la toate urmările, ce echitatea şi obiceiul sau legea dau obligaţiei, după natura sa, în sensul art. 970 C. civ., în cadrul recursului nu se poate obţine reformarea hotărârii, urmare reevaluării aspectelor de echitate.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.P.E.E.H. HIDROELECTRICA S.A. BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 1346/A din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.