Bank’s appeal fails: unilateral interest-rate margin clause deemed abusive and void in CHF consumer credit case

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului de faţă;

A.Obiectul cererii introductive

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a solicitat în contradictoriu cu pârâta C. S.A. constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2 parţial şi art. 1.3 lit. a) şi b), 5.1, din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii începând cu data încheierii contractului de credit raportat la evoluţia indicelui Libor şi marja fixă a băncii de 4.3 p.p; obligarea pârâtei la calcularea şi perceperea pe viitor a dobânzii raportat la variaţia indicelui Libor şi la marja fixă a băncii de la data încheierii contractului de credit, 4.3 p.p; obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv, fără temei legal, în baza clauzelor contractuale abuzive, cu titlu de comision de acordare şi cu titlu de dobândă excedentară; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4091 din 30 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţi; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzută la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007; a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 3.479 CHF, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plăţii, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare ce a fost încasat la data tragerii creditului; a respins restul pretenţiilor formulate în cauză ca fiind neîntemeiate.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

D. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 2061 din 24 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., precum şi apelul declarat de pârâta C.; a schimbat în parte sentinţa apelată; a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit nr. x din 21 decembrie 2007 cu privire la posibilitatea băncii de a modifica valoarea componenţei din formula de calcul a dobânzii, denumită "marjă", "conform deciziei băncii"; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect comisionul de acordare şi restituirea acestuia; a menţinut în rest sentinţa apelată; a respins ca nefondată solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanţii-reclamanţi; a obligat intimaţii-reclamanţi la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A., criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că prevederile art. 5.1 din contractul de credit ar avea un caracter abuziv. În realitate, în contractul de credit încheiat între părţi au fost prevăzute criteriile în funcţie de care marja băncii putea fi modificată.

Anexa Legii nr. 193/2000 în alin. (1) lit. a) nu prevedea ca motivaţia să fie întemeiată, ci doar ca această motivaţie să existe.

Modificarea dobânzii bancare a fost generată de creşterea costurilor de finanţare ale băncii, care depind în mare măsură de riscul de ţară. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanţărilor pe care o bancă din România le poate obţine este Credit Default Swap - "CDS", care a avut o creştere spectaculoasă începând cu luna septembrie a anului 2008.

Modificarea dobânzii a fost determinată de un element obiectiv - fluctuaţiile CDS şi nu potrivit unui element subiectiv al băncii.

Banca a comunicat intimaţilor intenţia de a modifica marja băncii şi posibilitatea împrumutaţilor A. şi B. de a rezilia contractul în termen de 30 de zile.

Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. Pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să nu se refere la obiectul sau preţul contractului, să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa profesionistului, să fie excesivă, respectiv să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prevederile art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit prevedeau atât majorarea cât şi diminuarea marjei băncii.

Odată cu agravarea condiţiilor generale ale contractului de credit, clientul a negociat cu banca elementele individuale consacrate în condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului.

Reclamanţii au acceptat astfel 4-5 ani mecanismul de formare a dobânzii variabile, pentru a descoperi subit, în contextul apariţiei O.U.G. nr. 50/2010 că nu îl mai înţeleg.

În plus, banca trebuie să aibă în vedere la stabilirea elementelor de cost ale unui credit şi costul serviciilor proprii de creditare.

Preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său. Este motivul pentru care banca oferă clienţilor produse, sortimente bancare diferite, astfel încât aceştia să poată alege produsul pe care îl doresc.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2010 nu a avut ca obiectiv micşorarea dobânzilor, ci asigurarea unei mai mari transparenţe în piaţa serviciilor financiar-bancare.

În privinţa condiţiei dezechilibrului contractual, în aprecierea acestuia nu trebuie dat un rol covârşitor abordării matematice, verificând dacă părţile din contract au acelaşi număr de obligaţii şi acelaşi număr de drepturi, şi doar ca ultim resort, urmează a fi verificat şi echilibrul juridic.

Se solicită admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii instanţei de apel, respectiv doar cu privire la motivele de nelegalitate invocate de bancă.

F. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 193/2000.

În contractul de credit încheiat de părţi la art. 5.1 s-a statuat:

"În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale …".

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual, această evoluţie fiind cunoscută doar de bancă şi stabilită de aceasta în mod arbitrar şi fără nicio raportare concretă la evoluţia pieţei financiare.

Sintagma "banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale …" nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

În mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşindu-se interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

Clauza privind dobânda, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părţi este o clauză abuzivă, dată fiind lipsa de predictibilitate a acesteia, caracterul său nenegociat şi dezechilibrul vădit pe care l-a imprimat contractului.

Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea dobânzii este lăsată la discreţia băncii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 care prevăd că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Clauza privind dobânda este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorii în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clienţilor consumatori de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Nu este relevant că reclamanţii consumatori au semnat contractul, atâta timp cât legiuitorul nu consideră suficient faptul aderării la contract sau al opţiunii între mai multe tipuri de contracte de adeziune, ci impune dovada negocierii directe a contractului în întregul său.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1 din contractul de credit este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de C. S.A. urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 2061 din 24 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 28 februarie 2019.