Local unit's limitation challenge fails; water-company penalty award of 322,005 RON upheld

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău cu nr. x/2015, reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU S.A. a chemat în judecată pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAŢIUNII TG. OCNA, pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată la plata sumei de 567.264,64 RON, reprezentând contravaloarea penalităţi întârziere,(cuprinse în facturile fiscale ataşate acţiunii), calculate de la data de 01.11.2011, până la data de 30.11.2014, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 9278 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin sentinţa civilă nr. 293/2016 din 15.09.2016, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă, ca nefondată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU S.A. în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAŢIUNII TG. OCNA.; a constatat prescrise pretenţiile reclamantei anterioare datei de 31.03.2012; a obligat pârâta la plata sumei de 322.005 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 31.03.2012- 27.11.2014; totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 6143 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 850 din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondate ambele apeluri civile formulate de reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU şi pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAŢIUNII TG. OCNA împotriva sentinţei civile numărul 293/15.09.2016 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. x/2015.

Recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A STAŢIUNII TG. OCNA a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 850 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 C. proc. civ.

În argumentarea punctului 6 (motivare contradictorie) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a motivat contradictoriu soluţia cu privire la excepţia prescrierii dreptului la acţiune (reiterata si cu aceasta ocazie), având in vedere că, pe de o parte, in analizarea apelului formulat de reclamantă reţine că acesta este nefondat (sub aspectul admiterii parţiale a prescrierii dreptului la acţiune) ca urmare a faptului ca prescripţia nu începe sa curgă, aşa cum susţine reclamanta, de la data exigibilităţii facturii (respectiv de la data scadenţei facturii, la 15.05.2012), ci de la data naşterii dreptului la acţiune, dar pe de altă parte, contradictoriu cu reţinerea de mai sus, instanţa de apel, in analizarea apelului pe care pârâta l-a formulat cu privire la admiterea parţiala a prescrierii, îmbrăţişează punctul de vedere al reclamantei, susţinând ca in mod corect s-a calculat termenul de prescripţie de la data scadenţei facturii (respectiv cu trei ani anteriori introducerii cererii de chemare in judecata).

A susţinut recurenta-pârâtă că ne aflăm in faţa unei contradicţii de raţionamente evidentă, din moment ce, pe de o parte, instanţa de apel respinge apelul reclamantei cu privire la modul de calcul al prescripţiei, deoarece termenul nu s-ar calcula de la data exigibilităţii facturilor emise după împlinirea respectivului termen, dar pe de alta parte, in analizarea apelului pârâtei, referitor la aceeaşi chestiune de drept, îl respinge de asemenea, aplicând raţionamentul contrar celui expus anterior (reţinând ca prescripţia se calculează de la scadenţa facturii, in trei ani anteriori introducerii acţiunii, şi nu de la naşterea dreptului la acţiune, in contextul dat, în care facturile de penalităţi au fost emise după trecerea celor 3 ani de la naşterea dreptului la acţiune).

În argumentarea punctului 8 (soluţia este data cu aplicarea greşita a normelor de drept material) al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel aplică greşit Decretul nr. 167/1958, mai precis reţine in mod nelegal soluţia tribunalului cu privire la calculul retroactiv al prescrierii (de trei ani calculaţi anterior introducerii cererii de chemare in judecata), încălcând astfel prevederile art. 7 din Decret, care stipulează in mod clar ca termenul începe sa curgă de la momentul naşterii dreptului la acţiune. In speţă, pretenţiile fiind reprezentate doar de penalităţi de întârziere, dreptul la acţiune născându-se de la momentul neachitării la scadenţă a creanţei principale.

Concret, penalităţile calculate începând cu 1.11.2011 sunt aferente unor facturi de debit principal ce ar fi scadente începând cu 15.02.2010. Or, calculând trei ani de la aceasta data (de la data naşterii dreptului la acţiune), rezulta ca dreptul la acţiune a reclamantului s-a stins la data de 15.02.2013. acţiunea prezentă fiind introdusă la 2.04.2015.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile Decretului 167/1958, reţinând practica defectuoasă a reclamantului de a emite facturi de penalităţi după împlinirea termenului general de prescripţie, in încercarea evidenta de a fi repus artificial in termen cu privire la respectivele penalităţi, prin calcularea eronată a prescripţiei de la data emiterii facturilor, chiar daca acestea au fost emise după împlinirea termenului. Practic, o asemenea interpretare ar lipsi total de eficienţă instituţia prescrierii, deoarece reclamantul ar putea fi repus in termen permanent prin simpla emitere a unor facturi, chiar daca acestea au fost emise, ca in acest caz, după împlinirea termenului.

De altfel, pe de alta parte, însăşi instanţa de apel a reţinut ca nu exista nici o cauza de întrerupere a prescripţiei, ca urmare a respingerii ca nefondate a penalităţilor solicitate ulterior lunii octombrie 2010 (in dosarul derulat anterior între părţi), pentru debite principale scadente pana in septembrie 2010 (data fuziunii/desfiinţării contractului), deci termenul suspendat cu ocazia derulării litigiului anterior, reintra in calculul prescripţiei. Aşadar reclamanta nu poate sa acţioneze pentru penalităţi suplimentare (aferente debitului principal scadent in septembrie 2010), in aprilie 2015.

Recurenta-pârâtă a reiterat că pretenţiile de faţă, se referă la facturi reprezentând numai penalităţi, nu şi debit principal care să fi fost scadent, or regimul penalităţilor este subsecvent debitului principal ce le generează, fapt pentru care termenul de prescripţie al penalităţilor se calculează de la data scadenţei debitului principal.

A susţinut că sunt incidente, în acest context, prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv cele ale art. 2503 Noul C. civ., daca ne-am raporta la abordarea reclamantului faţă de aplicarea Noului C. civ.

Recurenta-pârâtă a subliniat că abordarea instanţelor devolutive de a calcula termenul de prescripţie de trei ani, retroactiv, de la data introducerii acţiunii este greşita, lipsind practic de esenţă instituţia prescripţiei, deoarece ar însemna că indiferent de data naşterii dreptului la acţiune, orice suma ar putea fi ceruta daca ar fi facturata după împlinirea termenului sau daca ar fi calculata in ultimii trei ani, calculaţi de la data introducerii acţiunii. Această abordare nu este corespunzătoare, menţionând că în raport cu art. 7 din Decretul 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune şi, prin urmare, termenul de prescripţie se calculează tocmai invers, nu retroactiv, de la data introducerii acţiunii, ci pentru viitor, de la data naşterii dreptului la acţiune.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. - încălcarea autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă a susţinut că analizarea raporturilor contractuale (şi inclusiv a penalităţilor generate de debitul principal reclamat in temeiul convenţiei 19/2005), a fost statuată cu autoritate de lucru judecat de către Curtea de Apel Bacău, prin decizia 99/2013, pronunţata in dosarul x/2012 , dosar in care au fost dezbătute pretenţiile reclamantei, inclusiv cu privire la penalităţile ulterioare lunii octombrie 2010 şi până în prezent.

Concret, a susţinut recurenta-pârâtă, în respectivul dosar, instanţa de recurs a respins irevocabil penalităţile solicitate pentru facturi scadente si neachitate ulterior momentului 31.10.2010 si pana la data plaţii efective, ca fiind nefondate. Prin urmare, inclusiv penalităţile calculate de la 1.11.2011 si pana la 30.11.2014-prezent, reclamate pe această cale, urmau a fi respinse pe autoritate de lucru judecat.

Se poate constata, a susţinut recurenta-pârâtă, că debitul principal, recunoscut de instanţa irevocabil şi eşalonat in Convenţie, ar fi generat şi penalităţile care fac obiectul prezentei cauze, insa din acest punct de vedere, pretenţiile reprezentând penalităţi trebuie limitate la cele care au fost recunoscute irevocabil in decizia sus menţionata.

In aceeaşi maniera definitiva au fost respinse si chestiunile referitoare la întreruperea prescripţiei, ca urmare a stabilirii neincidenţei cauzelor de întrerupere prevăzute la art. 16 lit. a), respectiv lit. b) din acelaşi Decret.

O altă critică legată de incidenţa punctului 8 al art. 488 C. proc. civ. are în vedere aplicarea greşita a prevederilor legale in vigoare la data încheierii contractului, conform art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., raportat la art. 3 si art. 102 alin. (1) din Legea 71/2011.

Or, instanţa de apel, ca si instanţa de fond, a susţinut recurenta-pârâtă, încalcă principiul conform căruia contractul este legea părţilor, având in vedere prevederile art. 16, art. 17, art. 28 şi art. 29 din contractul x/2005, conform cărora acestea şi-au asumat obligaţia comunicării facturilor, respectiv a concilierii amiabile a oricăror pretenţii derivate in acest contract, raportat la faptul ca sumele in discuţie nu au fost conciliate şi nici nu a fost pusă in întârziere cu privire la acestea, anterior introducerii acţiunii. Prin urmare, instanţele inferioare, în mod nelegal nu au aplicat prevederile in vigoare la data convenţiei, prevederi care generează finele de neprimire reglementat in vechea legislaţie civil-comerciala.

Pe de alta parte, recurenta-pârâtă, a arătat că subzistă şi particularitatea referitoare la faptul că regimul penalităţilor este subsecvent si urmează regimului juridic al debitului principal, or, singurul debit principal recunoscut de instanţa, este afectat de condiţii suspensive, conform convenţiei de eşalonare a debitului principal, convenţie semnată în data de 27.11.2014, neputând fi solicitat până la împlinirea condiţiei (si anume ca urmare a neplăţii ratelor sau a ajungerii la termenul scadent - anul 2016, fără respectarea eşalonării). Prin urmare, nici penalităţile aferente nu pot fi urmărite judiciar.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei apelate si, in rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei in totalitate, cu acordarea cheltuielilor de judecata generate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 19 februarie 2018, cu plic, reclamanta COMPANIA REGIONALĂ DE APĂ BACĂU S.A. a invocat: excepţia nulităţii recursului, întrucât nu este timbrat corespunzător; excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinând, în sinteză, că, în speţă, este vorba despre o hotărâre definitivă, pronunţată de instanţa de apel, având un obiect cu o valoare inferioară sumei de 1.000.000 RON, conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Pe fond, a arătat că motivele invocate în cererea de recurs sunt nefondate, hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bacău fiind temeinică şi legală.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 7 martie 2018, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepţiei nulităţii pentru netimbrare ca nefondată, susţinând, în esenţă, că, pe de o parte, sunt incidente dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe de alta parte, instanţa de recurs nu i-a pus in vedere sa timbreze cererea formulată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, ca urmare a neincidenţei pragului valoric de 1.000.000 RON, reglementat de art. VIII din Legea 2/2013, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, faţă de faptul că, prin Decizia CCR nr. 369/2017, sintagma "precum şi in alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarata neconstituţională, decizia fiind general obligatorie de la data publicării sale in M.Of Partea I-nr. 582 din 20.07.2017.

Pe fond, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, reiterând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părţilor.

La 9 octombrie 2018, recurenta-pârâtă a depus punct de vedere vizând suplimentul la raport, prin care a arătat, în esenţă, că faţă de Deciziile nr. 454/2018 şi 369/2017 ale Curţii Constituţionale, recursul este admisibil.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 28 februarie 2019, pentru judecata recursului.

La 19 februarie 2019, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca inadmisibilă (în raport de valoarea litigiului), iar pe fond ca nelegală şi netemeinică.

Înalta Curte, reţine că, în condiţiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind nulitatea şi inadmisibilitatea recursului a fost depăşită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs, avându-se în vedere şi că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, iar în cauză este vorba despre un litigiu evaluabil în bani.

Analizând recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ ORAŞUL TÂRGU OCNA împotriva deciziei civile nr. 850 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a invocat teza privind motivarea contradictorie.

Invocarea de către recurenta-pârâtă a unor contradicţii de raţionamente în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel respinge apelul reclamantei cu privire la modul de calcul al prescripţiei, deoarece termenul nu s-ar calcula de la data exigibilităţii facturilor emise după împlinirea respectivului termen, dar pe de alta parte, în analizarea apelului pârâtei, referitor la aceeaşi chestiune de drept, îl respinge de asemenea, aplicând raţionamentul contrar celui expus anterior, nu poate fi primită.

Şi aceasta întrucât, în analiza apelului reclamantei, instanţa de apel a reţinut că penalităţile de întârziere curg pe fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei facturilor, conform art. 12 din Decretul 167/1958, şi, în condiţiile în care facturile privind debitele au scadenţa începând cu data de 15 februarie 2010, iar acţiunea a fost formulată la data de 31 martie 2015, excepţia prescripţiei este întemeiată pentru pretenţiile aferente celor 3 ani anteriori introducerii acţiunii, potrivit art. 3 din Decretul 167/1958, apreciind astfel că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei referitoare la faptul că termenul de prescripţie ar începe să curgă de la data exigibilităţii facturii, respectiv de la data scadenţei facturii la 15 mai 2012.

În ceea ce priveşte apelul pârâtei, instanţa de apel a reţinut că penalităţile de întârziere curg pe fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei facturii, fiind de natura evidenţei că între cele două statuări ale instanţei de prim control judiciar nu există nicio contradicţie şi că argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată.

Analizând apelurile declarate în cauză, instanţa de apel a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de apelante, drept pentru care ambele apeluri au fost respinse, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei, astfel că şi din această perspectivă existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Critica care vizează excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de recurenta-pârâtă nu este fondată.

Potrivit art. 430 C. proc. civ. hotărârea judecătorească prin care se soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 340/11.02.2013 pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bacău, modificată, în parte, prin decizia nr. 99/31.10.2013 a Curţii de Apel Bacău, rămasă irevocabilă la 12.06.2014, prin respingerea recursului, penalităţile de întârziere pentru perioada 31.10.2010 şi până la data plăţii efective nu au fost analizate pe fond, întrucât acestea au fost respinse, cu motivarea că exista incertitudine, la momentul pronunţării hotărârii, a întinderii acestor penalităţi, deoarece cuantumul lor se afla în dependenţă directă cu data plăţii debitelor principale.

Având în vedere că penalităţile pentru perioada 31.10.2010 şi până la data plăţii efective nu au fost examinate pe fond în dosarul nr. x/2012, rezultă că nu a existat o statuare a judecătorului cu privire la fondul acestor pretenţii, care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat.

Ca atare, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au constatat în mod corect că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în privinţa penalităţilor vizând perioada 31.10.2010 şi până la data plăţii efective.

Faţă de cele anterior arătate, se reţine că, în speţă, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Conform reglementării cuprinse în Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă constă în stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul de prescripţie stabilit de lege, iar termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în speţă, instanţa de apel corect a statuat că penalităţile de întârziere curg pe fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei facturilor, reţinând, totodată, că soluţia instanţei de fond este corectă sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei, nefiind nicio cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.

În mod corect, a reţinut instanţa de apel că, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei nu au fost constatate, de prima instanţă, ca fiind prescrise penalităţile solicitate pentru perioada de 3 ani anteriori introducerii acţiunii, întrucât, prin decizia civilă nr. 99/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bacău nu s-a stabilit în acest sens, penalităţile solicitate în cauză fiind respinse cu motivarea că exista incertitudine, la momentul pronunţării hotărârii, a întinderii acestor penalităţi, deoarece cuantumul lor se afla în dependenţă directă cu data plăţii debitelor principale, iar nu ca prescrise.

Trebuie reţinut că penalităţile de întârziere solicitate de reclamantă sunt penalităţi calculate pe fiecare zi de întârziere, iar potrivit dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, "în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebita."

Aceste penalităţi (prestaţii succesive) iau naştere cu fiecare zi de întârziere în plata debitului, astfel că pentru plata penalităţilor aferente fiecărei zile de întârziere se naşte un drept la acţiune în ziua respectivă, drept la acţiune ce se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958 drepturile având un obiect patrimonial se sting prin prescripţie înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În speţă, cum pentru fiecare penalitate calculată pe fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripţie diferit, de 3 ani, şi cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 31.03.2015, Înalta Curte constată că, în mod corect, atât prima instanţă, cât şi instanţa de prim control judiciar, având în vedere mecanismul curgerii termenului de prescripţie, au reţinut că sunt prescrise pretenţiile reprezentând penalităţi de întârziere doar pentru perioada anterioară datei de 31.03.2012.

Momentul de la care pot fi recunoscute pretenţiile reclamantei este cel determinat conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv 31.03.2012, având în vedere că acţiunea a fost introdusă la data de 31.03.2015, motiv pentru care, în mod corect, instanţa de apel a apreciat incidenţa în cauză a dispoziţiilor acestui text de lege, potrivit cu care termenul de prescripţie este de 3 ani.

Într-o altă exprimare, având în vedere că acţiunea a fost formulată de reclamantă la 31.03.2015, prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi situaţia de fapt expusă, se reţine că pretenţiile reclamantei privind penalităţile de întârziere la debitul principal, recunoscut prin decizia nr. 99/31.10.2013 a Curţii de Apel Bacău, sunt fundamentate doar pentru o perioadă de trei ani anteriori introducerii acţiunii, pentru perioada scursă înaintea datei de 31.03.2012 pretenţiile deduse judecăţii fiind prescrise, cum corect au reţinut şi instanţele devolutive.

Celelalte critici vizând aplicarea greşită a prevederilor legale in vigoare la data încheierii contractului, respectiv încălcarea principului conform căruia contractul este legea părţilor, nu pot fi reţinute, de vreme ce, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, reclamanta nu avea obligaţia punerii în întârziere a pârâtei întrucât, conform art. 9.7 din contractul nr. x/1.07.2005, utilizatorul avea obligaţia de a achita contravaloarea facturii în termen de 30 de zile de la data emiterii acesteia, iar concilierea directă nu era necesară, întrucât pârâta cunoştea pretenţiile reclamantei, dată fiind existenţa litigiului purtat între părţi în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Bacău.

Criticile potrivit cărora penalităţile aferente nu pot fi urmărite judiciar prin raportare la convenţia de eşalonare a debitului principal, semnată în data de 27.11.2014, nu pot fi reţinute având în vedere obiectul convenţiei de eşalonare.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi susţinut cu temei, întrucât, în cauza de faţă nu rezultă că instanţa de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speţei sau că ar fi aplicat greşit dispoziţiile legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat, drept pentru care criticile recurentei-pârâte subsumate acestui motiv de casare vor fi înlăturate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ ORAŞUL TÂRGU OCNA împotriva deciziei civile nr. 850 din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.