Material jurisdiction for cassation appeals against tribunal decisions in civil proceedings

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 august 2016 pe rolul Judecătoriei Botoşani, sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta iniţială C. SA, ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 662 din 10.07.2007 şi să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a imobilului format din parcelă teren în suprafaţă de 378 mp cu destinaţia curţi construcţii, situată în Botoşani, str. x, pe care se află edificată locuinţa D+P+1E construită din cărămidă şi BCA, acoperită cu ţiglă, în suprafaţă construită la sol de 180 mp, identificată cu număr cadastral x 4916-C1, înscris în cartea funciară nr. x a mun. Botoşani, din patrimoniul reclamanţilor în patrimoniul pârâtei C. SA, să oblige pârâta să suporte toate costurile pentru acest transfer de proprietate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, art. 194, art. 453 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000 şi O.G. nr. 21/1992.

La termenul de judecată din 13 ianuarie 2017 a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă D., cesionară a creanţei izvorâtă din contractul de credit.

La termenul de judecată din 6 aprilie 2017 instanţa a dispus scoaterea din cauză a pârâtei C. SA, cauza urmând a se judeca în contradictoriu doar cu cesionara D. în calitate de pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2009 din 21 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Botoşani a fost respinsă cererea având ca obiect dare în plată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D., ca nefondată; au fost obligaţi reclamanţii să plătească către C. SA cheltuieli de judecată în valoare de 1500 de RON reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentinţe, C. SA a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Decizia nr. 1227A din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul formulat de către apelanta C. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2009 din 21 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Botoşani, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii A., B. şi D.; a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată în sensul că: au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei suma de 3737,58 RON reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 1500 RON, astfel cum s-a dispus de către instanţa de fond; s-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate care nu sunt contrare deciziei; s-a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea la plata cheltuielilor de judecată - onorariu avocat - din apel.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., C. SA a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1227-A din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

La termenul din 14 septembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului.

Prin Decizia nr. 181 din 14 septembrie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a recursului şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. SA împotriva Deciziei nr. 1227A din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B. şi intervenientul D., în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea acestei decizii, Curtea de Apel Suceava a reţinut, în esenţă, că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1, art. 483 alin. (3) C. proc. civ., rezultă, fără echivoc, că instanţa de drept comun în materia recursurilor este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, doar cu titlu de excepţie, este competentă instanţa ierarhic superioară aceleia care a pronunţat hotărârea atacată.

Recursul a fost înregistrat la 9 noiembrie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces cu privire la care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016 raportat la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., indiferent de valoarea obiectului litigiului, astfel cum s-a reţinut în considerentele Deciziei nr. 6 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (parag. 45, 46 şi 55).

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ.: "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect darea în plată, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.: "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94 - 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.: "nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. SA împotriva Deciziei nr. 1227-A din 31 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2019.

GGC - GV