Negative jurisdictional conflict resolved by assigning labor salary dispute to the employee's domicile tribunal

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, pronunţarea unei hotărâri prin care instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata salariului de bază şi emiterea unor ordine, la nivel maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale, aflat în plată în administraţia publică centrală, începând cu 21.12.2016 la zi, conform Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare până la o eventuală modificare legislativă.

Faţă de excepţia de necompetenţă teritorială invocată din oficiu, Tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Totodată, art. 210 din Legea nr. 62/2011 prevede faptul că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din termenii textelor enunţate rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competenţa teritorială este exclusivă, şi, în aceste condiţii, instanţa competentă potrivit legii să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Caraş Severin, de vreme ce domiciliul reclamantei dar şi locul de muncă al acesteia sunt situate în jud. Caraş Severin, motiv pentru care a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Caraş Severin, spre competentă soluţionare.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 7.473 din 17 octombrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale.

A declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României în favoarea Tribunalului Caras Severin.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. x/2018 în data de 29.11.2018.

Analizând actele dosarului, la termenul de judecată din 29.01.2019, Tribunalul Caraş-Severin, verificându-şi competenţa materială, funcţională şi teritorială, a invocat la rândul său excepţia necompetenţei teritoriale, a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de către reclamanta A. în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, întâi învestit, pentru considerentele ce succed:

Acţiunea introductivă având ca obiect drepturi salariale, a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, domiciliaţi în localităţi diferite, printre care şi reclamanta A., domiciliată în Reşiţa, jud. Caraş Severin, fiind adresată Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de la locul domiciliului majorităţii celor 56 de reclamanţi.

Potrivit art. 59 C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală facultativă, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură. Cum drepturile băneşti pretinse angajatorului pârât, Curtea de Conturi a României, de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În această situaţie sunt incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticiparea procesuală facultativă.

Prin urmare, Tribunalul Caraş-Severin a apreciat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod temeinic şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantei din prezentul dosar.

De altfel, la dosar este ataşată la fila x Decizia nr. 3.098 din 20.09.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017, având ca obiect conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Constanţa, într-o cauză identică, care a stabilit definitiv competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, prim învestit.

Aşadar, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 82 din 29 ianuarie 2019 a admis excepţia de necompetenţă teritorială Tribunalului Caraş Severin.

A declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă.

A suspendat judecata cauzei.

A dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş-Severin, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Caraş Severin şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reclamanţii alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.

Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din C. muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanta are domiciliul pe raza judeţului Caraş-Severin, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Caraş-Severin şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraş Severin, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED