Jurisdictional conflict over labor claims against a court-defendant: Art. 127 CPC excludes appellate competence when first-instance territorial jurisdiction was waived

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 12.04.2017 sub nr. x/2017 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. Şi W., personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Judecătoriei Olteniţa, au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Călăraşi şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi au solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi, să plătească reclamanţilor, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare gradaţie, vechime în funcţie, care să includă, cumulat:

- drepturile reprezentând creşteri salariale de 18%, începând cu luna februarie 2014 până la data de 31.12.2015, inclusiv, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, creşteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 10/2007 şi aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- drepturile reprezentând creşteri salariale de 18%, începând cu 01.01.2016 până la data de 31.07.2016, inclusiv, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, creşteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 10/2007 şi aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; la acestea se va adăuga mărirea cu 10% a salariului, în baza O.G. nr. 35/2015

- drepturile reprezentând creşteri salariale de 7%, începând cu luna februarie a anului 2014, până la data de 31.12.2015, inclusiv, creşteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% şi 5%, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 3/2006 şi aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

- drepturile reprezentând creşteri salariale de 7%, începând cu 01.01.2016 până la data de 31.09.2016, inclusiv, creşteri compuse din suma indexărilor de 1%, 1% şi 5%, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza O.G. nr. 3/2006 şi aflate în plată, de care s-au bucurat doar o parte a procurorilor din cadrul Ministerului Public, a judecătorilor şi magistraţilor asistenţi din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; la acestea se va adăuga mărirea cu 10% a salariului, în baza O.G. nr. 35/2015.

- dobânzile penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind drepturile salariale, calculate începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite, având în vedere şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În drept au invocat dispoziţiile O.G. nr. 3/2006, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 8/2007, O.G. nr. 11/2007, O.G. nr. 24/2000, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016, art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275, toate din C. muncii, Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1') - (l4) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în M. Of. nr. nr. 1029/21 decembrie 2016.

Astfel cu privire la excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, instanţa a respins-o ca neîntemeiată întrucât dispoziţiile art. 7 CAP VIII din Anexa VI din Legea nr. 284/2010 pe care este întemeiată această excepţie, se referă la modul de stabilire a drepturilor salariale şi nu la acordarea unui drept în sine, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 269 din C. muncii.

Faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei instanţa a reţinut că între reclamanţi şi acest pârât nu există raport juridic de muncă, situaţie faţă de care se constată că drepturile salariale solicitate de reclamanţi sunt calculate şi plătite de către Curtea de Apel Bucureşti şi respectiv Tribunalul Călăraşi.

Având în vedere considerentele reţinute, instanţa a apreciat întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Justiţiei şi pe cale de consecinţă a admis-o şi a respins cererea reclamanţilor împotriva acestui pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată pentru perioada februarie 2014 - 8 aprilie 2015 şi întemeiată pentru restul pretenţiilor.

În consecinţă, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.059/2017 din 16 noiembrie 2017 a respins excepţia lipsei competenţei materiale invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, invocată de acesta şi pe cale de consecinţă a respins cererea formulată de reclamanţi împotriva acestui pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâţii la calcularea şi plata către reclamanţi a drepturilor salariale reprezentând creşteri salariale de 25%, începând cu data de 09.04.2015, urmând ca diferenţele dintre veniturile calculate potrivit referinţei sectoriale ce rezultă din această creştere şi veniturile efectiv plătite să fie actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă până la data plăţii efective, în funcţie de perioada lucrată efectiv de fiecare reclamant în parte; a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor pentru perioada februarie 2014 - 8 aprilie 2015; a respins acţiunea formulată de reclamanta X. şi Y., contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat cereri de apel pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi, solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acţiunii în întregime.

Apelurile au fost înaintate spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 3.734 din 27.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

În motivarea acestei soluţii s-au reţinut următoarele:

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290 din 26.04.2018, publicată în M. Of. nr. 638/23.07.2018 - decizie care este general-obligatorie conform art. 147 din Constituţia României - s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că "sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale".

Prin aceeaşi decizie s-a statuat că "dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă".

În considerentele acestei hotărâri a Curţii Constituţionale s-a arătat, printre altele, că "noţiunea de "judecător" din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Totodată, s-a reţinut că "permiterea cumulului competenţei jurisdicţionale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei, contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie".

Practic, instanţa de contencios constituţional a stabilit că procesele civile de orice gen, în care una dintre părţi este chiar instanţa de judecată ce trebuie să le soluţioneze, nu mai pot fi rezolvate de judecătorii de la acea instanţă. Aceasta este şi situaţia din pricina de faţă, căci una dintre părţile în proces este Curtea de Apel Bucureşti, cea care are calitatea de apelantă-pârâtă. În aceste condiţii, Curtea de Apel Bucureşti nu mai are competenţa teritorială de a soluţiona cererile de apel ce fac obiectul prezentei cauze.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, la data de 12 octombrie 2018.

Curtea de Apel Constanţa a invocat, din oficiu, la primul termen în faţa acesteia, respectiv la 18.12.2018, excepţia necompetenţei sale teritoriale.

Curtea de Apel Constanţa a constatat că excepţia necompetenţei sale teritoriale este întemeiată pentru următoarele argumente:

Astfel, instanţa superioară în grad Tribunalului Călăraşi, care a pronunţat sentinţa apelată, este Curtea de Apel Bucureşti.

Aceasta şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în apel către Curtea de Apel Constanţa, în calitate de instanţă de acelaşi grad învecinată, în temeiul art. 127 C. proc. civ. şi al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290 din 26.04.2018.

Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi sintagma "care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituţionale; totodată, a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă.

Se observă că decizia sus menţionată priveşte domeniul de aplicare al celor două alineate ale art. 127 C. proc. civ., care reglementează, potrivit denumirii marginale, competenţa facultativă.

Art. 127 C. proc. civ. prevede următoarele:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor."

Alin. 1 reglementează situaţia în care un judecător are calitatea de reclamant, iar alin. (2) reglementează situaţia inversă, în care un judecător are calitatea de pârât.

În lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018, prin "judecător" se va înţelege şi instanţa. Totodată, domeniul de aplicare s-a extins de la cazurile în care instanţa care este parte în cauză sau instanţa la care activează judecătorul este competentă în primă instanţă şi la cazurile în care aceasta este competentă în eventualitatea formulării unor căi de atac.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018 nu extinde însă decât domeniul de aplicare al competenţei facultative a art. 127 C. proc. civ., nu şi natura dispozitivă a acestor norme; competenţa facultativă nu devine o competenţă teritorială exclusivă.

În ceea ce priveşte situaţia prevăzută de alin. (1), aceasta nu priveşte chestiunea competenţei instanţei de apel, aici dezbătută. Alin. 1 se referă la situaţia în care un judecător are calitatea de reclamant, caz în care va sesiza una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Dacă în acelaşi timp şi o instanţă are calitatea de pârât, potrivit alin. (2), reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă.

În ambele cazuri, se are în vedere numai competenţa primei instanţe, de vreme ce se prevede ce trebuie să facă reclamantul când sesizează instanţa.

Dacă cele două cereri de apel pot conduce sau nu la antamarea chestiunii competenţei facultative a primei instanţe este o chestiune care ţine de fondul apelurilor, iar nu de cea a competenţei teritoriale a instanţei de apel. La acest moment nu se discută dacă prima instanţă era competentă să soluţioneze cauza, ci dacă instanţa superioară acesteia, sub aspect teritorial, este competenţă să judece cauza în apel.

De altfel, art. 127 C. proc. civ., astfel cum a rezultat în urma admiterii unor excepţii de neconstituţionalitate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018, reglementează, ca de altfel toate primele trei capitole ale titlului III al C. proc. civ., doar competenţa în primă instanţă. Legea prevede în acest reguli cu privire la ce instanţă sau instanţe poate sesiza reclamantul. Apelul este întotdeauna de competenţa instanţei superioare, sub rezerva prorogării judiciare a competenţei în urma procedurii de strămutare.

Instanţa de apel poate cerceta, în anumite condiţii, dacă prima instanţă era competentă să soluţioneze cauza. În niciun caz această prerogativă nu poate pune în discuţie competenţa instanţei de apel, ca instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea apelată. Statutul de instanţă superioară decurge numai din situarea primei instanţe în circumscripţia teritorială a instanţei de apel.

Prin urmare, calitatea de judecător a părţii reclamante şi/sau calitatea de instanţă a părţii pârâte prezintă relevanţă numai din perspectiva stabilirii competenţei primei instanţe, iar nu a celei de apel.

Numai printr-o interpretare forţată s-ar putea echivala calitatea de reclamant în primă instanţă cu cea de apelant în apel, din perspectiva aplicării art. 127 C. proc. civ.

În acest sens, trebuie ţinut cont că, în cazul apelului, care se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii, potrivit art. 471 alin. (1) C. proc. civ., apelantul nu exercită niciun drept şi nicio posibilitate de alegere cu privire la instanţa de apel, care este întotdeauna cea imediat superioară în circumscripţia căreia se află instanţa a cărei hotărâre a fost apelată.

Câtă vreme apelantul nu are nicio participare la stabilirea instanţei de apel, rezultă că acestuia nu i se aplică exigenţele art. 127 C. proc. civ., care reglementează competenţa instanţelor pe care reclamantul le poate sesiza.

Totodată, aplicarea art. 127 C. proc. civ., nu se poate face cu neobservarea naturii facultative a competenţei, ceea ce, în lumina art. 129 alin. (3) C. proc. civ., îi conferă caracter de ordine privată. Prin urmare, astfel cum rezultă din art. 130 alin. (3) C. proc. civ., ea nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, ci numai de către pârât.

Astfel, în aplicarea alin. (1), dacă un judecător sau o instanţă are calitatea de reclamant, revine numai pârâtului alegerea dacă să se prevaleze sau nu de normele referitoare la competenţa facultativă. Dacă un judecător sau o instanţă are calitatea de pârât, în aplicarea alin. (2), revine numai reclamantului alegerea dacă sesizează o instanţă din circumscripţia curţii de apel învecinate.

În cauza de faţă, niciuna dintre părţi nu a invocat excepţia de necompetenţă a Curţii de Apel Bucureşti, prin invocarea art. 127 C. proc. civ., ci instanţa din oficiu a pus în discuţia aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale din 26.04.2018, prin încheierea din 28.06.2018, după care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale la termenul din 27.09.2018, când a şi dispus declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Nu în ultimul rând, trebuie observat că instanţa de apel era deja sesizată la data publicării în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018. Dosarul s-a înregistrat la Curtea de Apel Bucureşti la 12.01.2018, iar decizia Curţii Constituţionale s-a publicat la 23.07.2018.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale "au putere numai pentru viitor", astfel că extinderea domeniului de aplicare al art. 127 Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a produs numai în privinţa cauzelor înregistrate după 23.07.2018.

Toate aceste motive conduc la concluzia că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză în apel nu este Curtea de Apel Constanţa, ci Curtea de Apel Bucureşti.

Prin urmare, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 13/CM din 15 ianuarie 2019 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Constanţa, a declinat competenţa de soluţionare a apelurilor civile formulate de apelanţii-pârâţi intimaţi Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi împotriva Sentinţei civile nr. 1.059 din data de 16 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, în Dosarul nr. x/2017, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Totodată, art. 131 din C. proc. civ. stabileşte că "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate".

Cu alte cuvinte, o eventuală necompetenţă teritorială în cauză nu poate fi valorificată decât în condiţiile şi termenele prevăzute de lege, respectiv doar de către pârâtă prin întâmpinare sau, când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Întrucât prezenta cauză este o pricină referitoare la acordarea unor drepturi salariale, dispoziţiile aplicabile sunt cele prevăzute de art. 269 alin. (1) şi (2) din C. muncii, competenţa de soluţionare aparţinând exclusiv tribunalului în a cărei circumscripţie se află locul de muncă sau domiciliul reclamantului.

În cauza de faţă pârâtul Ministerul Justiţiei a invocat excepţia de necompetenţă materială, respinsă ca neîntemeiată de către Tribunalul Călăraşi prin Sentinţa civilă nr. 1.059/2017 din 16 noiembrie 2017. Pârâţii nu au invocat excepţia necompetenţei teritoriale în faţa primei instanţe.

În acest context, Înalta Curte reţine că, prin neinvocarea necompetenţei teritoriale în termenul prevăzut de lege, Tribunalului Călăraşi a rămas competent să soluţioneze cauza.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 290/2018 nu extinde domeniul de aplicare al competenţei facultative a art. 127 C. proc. civ., care nu devine o competenţă teritorială exclusivă.

De altfel, situaţia prevăzută la alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. nu priveşte chestiunea competenţei instanţei de apel, ci are în vedere numai competenţa primei instanţe.

În raport de dispoziţiile art. 131 C. proc. civ., Tribunalul Călăraşi, instanţa sesizată de reclamanţi a devenit în mod exclusiv competentă să soluţioneze acţiunea, competenţa fiind câştigată instanţei sesizate de reclamanţi, respectiv Tribunalul Călăraşi şi Curtea de Apel Bucureşti, instanţă competentă să soluţioneze apelurile declarate împotriva sentinţei de fond.

Pentru aceste considerente Înalta Curte apreciază că, în cauză, competentă să soluţioneze apelurile declarate de către pârâţii Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Călăraşi împotriva Sentinţei civile nr. 1059 din 16 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, necompetenţa de ordine publică a acestei instanţe acoperindu-se prin neinvocarea în termenul prevăzut de lege, motiv pentru care va dispune declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED