Territorial jurisdiction for individual labor conflicts: inapplicability of co-action prorogation and priority of plaintiff’s place of work under the Social Dialogue Law

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2017 la data de 18.09.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F.,G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,Q., R., S., T.,U., V., W., X.,Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. şi GG., în calitate de personal contractual şi mai mulţi funcţionari publici au solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia să recalculeze, să stabilească salariul de bază şi să emită ordin în acest sens pentru fiecare reclamant, la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii) aflat în plată din administraţia publică centrală, începând cu data de 21.12.2016, să calculeze şi să plătească drepturile salariale, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite începând cu 21.12.2016, conform O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările ulterioare, cu aplicarea Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi drepturile salariale efectiv achitate, actualizate cu indicele de inflaţie, şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare şi până la data plăţii efective.

La data de 13.11.2017 reclamanţii au formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată prin care solicită anularea ordinelor emise în data de 28.07.2017 de Curtea de Conturi. Reclamanta BB. poziţia B 28 - personal contractual, îşi precizează acţiunea în sensul că doreşte doar anularea ordinului şi emiterea unui nou ordin prin care să se stabilească salariul de bază la nivelul maxim cu cel pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale şi categorii profesionale (funcţii, grade profesionale, gradaţii) aflat în plată din administraţia publică centrală, începând cu data de 10.11.2017, fără a solicita şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, deoarece această reclamantă şi-a reluat activitatea la data de 10.11.2017 la împlinirea termenului acordat pentru creştere copil, prin Ordinul nr. 3.120 din 06.11.2017 fiind stabilit doar salariul, iar în perioada 10.11.20017 - 26.03.2018 se află în concediu fără plată.

Prin încheierea din data de 12.02.2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ, a dispus disjungerea cauzei, formulându-se Dosarul nr. x/2018, în care s-a admis excepţia de necompetenta funcţională cauza fiind declinata în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, unde a fost format Dosarul nr. x/2018

La termenul din data de 17.05.2018, instanta a dispus disjungerea cererii privind pe reclamantul GG., fiind format Dosarul nr. x/2018

Deliberând asupra excepţiei de necompetenţă teritorială invocată din oficiu Tribunalul Bucureşti a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din C. muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform legii.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social reglementează "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul."

Din precizările reprezentantului reclamanţilor rezulta ca aceştia au sesizat iniţial Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a, raportat la sediul autorităţii şi locul de munca al reclamanţilor.

Pentru aceste considerente, prin Sentinţa civilă nr. 4.824 din 14.06.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII- a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, declinând în consecinţă, competenţa de soluţionare a cauzei formulată de către reclamantul GG., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Harghita.

În temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia la instanţa competentă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Harghita, iar la termenul de judecată din data de 06.12.2018 din oficiu a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale.

Astfel, analizând excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Harghita, în raport de obiectul cererii formulate şi a motivelor de fapt şi de drept invocate, instanţa a constatat că nu este competentă să soluţioneze prezentul litigiu, competenţa de soluţionare aparţinând Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII- a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Aşa cum se poate observa, prezenta acţiune are ca obiect stabilirea corectă a salariului şi acordarea unor drepturi băneşti cu titlu de diferenţe. Aşadar, acţiunea se încadrează în sfera jurisdicţiei muncii, după cum este definită de altfel această instituţie la art. 266 din C. muncii.

Conform art. 266 din C. muncii." Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod."

În completarea acestor dispoziţii legale, legiuitorul a găsit necesar a extinde domeniul legislaţiei muncii, implicit sub aspectul procedurii de soluţionare a conflictelor de muncă, cu titlu de drept comun, şi altor raporturi juridice, care nu au la bază un contract individual de muncă.

Potrivit reglementărilor de la art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (1) din C. muncii "Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile". La alin. (2) al art. 278, s-a stabilit de asemenea că "Prevederile codului muncii se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".

De altfel, prin Legea nr. 62/2011 art. 1 lit. n), p) şi i), legiuitorul a definit în concret sensul dat termenilor şi expresiilor specifice acestei materii de drept, cum ar fi, conflict de muncă, conflict individual de muncă şi conflicte în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu.

În raport de textele legale mai sus enunţate, se poate constata că acestea reprezintă o consecinţă a realităţii evidente că actele normative care alcătuiesc sistemul dreptului nu sunt izolate, ci se află în corelaţii şi interferenţe fireşti şi permanente. C. muncii este cel mai important izvor al dreptului muncii, dar legislaţia în materie cuprinde şi alte acte normative şi tocmai de aceea, dispoziţiile sale se întregesc cu cele ale altor legi, de pildă, cu cele ale Legii dialogului social nr. 62/2011.

În consecinţă, dreptul civil, fiind "drept comun", prevederile sale le întregesc pe cele ale C. muncii, însă "numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă".

Într-adevăr, după cum în mod corect s-a apreciat prin hotărârea de declinare a competenţei, soluţionarea litigiilor ce intră sub sfera jurisdicţiei muncii, este de competenţa instanţei în circumscripţia teritorială a căreia se află amplasat domiciliul, reşedinţa sau sediul părţii reclamante.

Relevante în acest sens, sunt prevederile art. 269 alin. (1) şi (2) din C. muncii, conform cărora "Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Pe de altă parte, alin. (3) al art. 269 din C. muncii, prevede că, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Articolul 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, a completat art. 269 alin. (2) din C. muncii, în sensul că, ..."Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text de lege, a instituit o competenţă alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea la domiciliul lor sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Prin Decizia nr. 1.845 din 16 mai 2018, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2017, în soluţionarea conflictului negativ de competenţă intervenit între Tribunalul Bucureşti, secţia VII- a civilă, şi Tribunalul Vrancea, secţia I civilă, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a analizat competenţa de soluţionare a acestor tipuri de cauze, prin prisma reglementărilor aduse de legiuitor prin art. 269 alin. (2) şi (3) din C. muncii, respectiv ale art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de prevederile art. 59 din C. proc. civ.

În esenţă, s-a apreciat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei, astfel că, luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă (şi) consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial investite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliile reclamanţilor din prezentul dosar.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Harghita, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.799 din 06 decembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Harghita şi în consecinţă:

A declinat competenţa teritorială de soluţionare a cererii formulată de către reclamatul GG., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII- a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

A constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi dispune suspendarea judecării cauzei.

A dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă apărut.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Harghita şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reclamantul alături de alte persoane a formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

Competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, competenţa Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.

Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de competenţă este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererii formulată de reclamant care are caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din C. muncii, care constituie norma de competenţă generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reţinând competenţa teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamantul este angajat al Curţii de Conturi Harghita, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Harghita şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Harghita, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED