Negative conflict of jurisdiction resolved in favor of Timiş Tribunal to adjudicate labor dispute over transport cost reimbursement, affirming exclusive territorial competence based on plaintiff's secondary seat

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 13.07.2018 reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timişoara a chemat în judecată pârâtul A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.813,30 RON, sumă ce reprezintă 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - martie 2018 şi plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu prezenta cauză.

În drept au fost invocate disp. art. 254 alin. (1) şi art. 256 alin. (1) din C. muncii.

Analizând excepţia de necompetenţă teritorială, instanţa a reţinut următoarele:

Cererea formulata în instanţa de reclamanta împotriva paratului, se încadrează în materia conflictelor de munca, aşa cum rezulta din obiectul acţiunii.

Competenta teritoriala privind soluţionarea unor astfel de cereri este exclusiva şi revine instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul sau locul de munca, aşa după cum statuează dispoziţiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competenta determinând capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate conflictele de munca.

Din aceste norme legale imperative rezulta ca se stabileşte competenta teritoriala în funcţie de domiciliul, reşedinţa, sediul sau locul de munca pe care reclamanta le are la data introducerii acţiunii, fiind fără relevanta unde are sediul sucursala prin care a fost formulata acţiunea.

Art. 269 alin. (2) din C. muncii nu conţine vreun indiciu al intenţiei legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfăşurat raportul de muncă.

Art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede ca sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor ca şi celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - care sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competentei şi în funcţie de sediile secundare, ar fi inserat aceasta posibilitate în chiar conţinutul normei de la art. 269 alin. (2) din C. muncii, aşa cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I .

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligata să stabilească instanţa competentă.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 1.197/2018 de la 27 septembrie 2018 a admis excepţia de necompetenţă teritorială.

A declinat competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timişoara în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018 la data de 01.11.2018.

La data de 28.11.2018 reclamanta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, susţinând că pricina se încadrează în materia conflictelor de muncă, că sunt incidente prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, iar în cazul de faţă sediul sucursalei se află pe teritoriul municipiului Timişoara, motiv pentru care instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Timiş.

În drept s-au invocat art. 269 alin. (2) C. muncii, art. 56 alin. (2) C. proc. civ., decizia 275 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2017.

Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale, instanţa a reţinut următoarele:

Prin demersul procesual de faţă, reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timişoara, în calitate de angajator a solicitat obligarea pârâtului A. la plata unor sume de bani, pretenţiile derivând dintr-un raport de muncă.

Întrucât litigiul are natura unui conflict individual de muncă, în care reclamant este angajatorul, incidente în ceea ce priveşte stabilirea competenţei instanţei, sunt dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii potrivit cărora "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori după caz, sediul".

De altfel şi normele legii speciale - art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile potrivit interpretării literale atunci când reclamant este salariatul, instituie competenţa teritorială în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul."

În speţă, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamant este sucursala, şi nicidecum societatea mamă, astfel încât, sediul acesteia fiind în Timişoara, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, coroborate cu dispoziţiile art. 126 şi art. 130 alin. (2) Noul C. proc. civ., faţă de caracterul exclusiv al competenţei teritoriale în această materie, Tribunalul Timiş este competent teritorial să judece cauza.

Împrejurarea că sucursala nu are personalitate juridică este lipsită de relevanţă, atâta timp cât aceasta a înţeles să promoveze o acţiune în nume propriu, iar verificarea competenţei are prioritate faţă de orice neregularitate privind condiţiile acţiunii civile. Mai mult, legea (art. 56 alin. (C . proc. civ.) reglementează că "pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Pentru motivele expuse, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 9.346 din 12 decembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei.

A declinat competenţa judecării cauzei formulată de reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timişoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiş.

A constatat ivit conflictul negativ de competenta şi, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a înaintat cauza spre soluţionarea conflictului negativ de competenta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Timiş şi Tribunalului Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competenţa în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

În speţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timişoara a chemat în judecată pârâtul A. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.813,30 RON, sumă ce reprezintă 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - martie 2018 şi plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu prezenta cauză, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile 256 alin. (1) din C. muncii.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială este absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii, litigiul fiind dat în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia reclamantul îşi are sediul.

Prin raportare la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din C. muncii în stabilirea competenţei interesează sediul reclamantei. Noţiunea de sediu la care fac referire aceste dispoziţii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, care are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

Considerentele Tribunalului Timiş investit în primă instanţă cu soluţionarea cauzei, potrivit cărora nu se poate ţine cont în stabilirea competenţei teritoriale de sediul secundar al sucursalei reclamante în cauză deoarece aceasta este un dezmembrământ fără personalitate juridică, nu au relevanţă sub aspectul excepţiei analizate, antamând o eventuală excepţie a lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Cât timp excepţia necompetenţei teritorială prima în analiză potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ., raportat la cadrul procesual dedus judecăţii şi la dispoziţiile art. 269 alin. (2) din C. muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă, ca instanţă de la sediul reclamantului.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED