Labor conflict jurisdiction: domicile and workplace precedence over employer headquarters in individual employment disputes

Asupra conflictului negativ de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată disjunsă din dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. au chemat în judecată pârâţii Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, solicitând instantei ca prin hotărârea ce va fi pronunţată în cauza sa se dispună: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata sporului de 50%, pentru risc şi suprasolicitare neuropsihica, calculat la salariul de baza brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate la capătul unu din prezenta cerere, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la efectuarea cuvenitelor menţiuni, conform cerinţelor de mai sus; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice, sa includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi sa vireze paratei Curtea de Conturi a României, fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

La termenul din 20.06.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

La termenul din 20.06.2018 tribunalul a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îi priveşte pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U. şi formarea unui nou dosar cu nr. x/2018

La termenul din data de 12.09.2018, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată din oficiu.

Deliberând asupra excepţiei de necompetenţă teritorială invocată din oficiu tribunalul a reţinut, în primul rând, că reclamanţii din cauza de faţă au domiciliul pe raza judeţului Prahova şi sunt salariaţi ai Camerei de Conturi Prahova, astfel după cum rezultă din cererea de chemare în judecata.

În drept tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii II. de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă sunt de II. instanţelor judecătoreşti competente, în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul"

II. teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei,

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - C. muncii legiuitorul a stabilit cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte II. teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Nu mai puţin tribunalul reţine că dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, scopul normei fiind acela de a asigura reclamantului accesul la o instanţă aflată în proximitatea domiciliului sau, după caz, a locului său de muncă.

Împrejurarea că pârâta din prezenta cauză este ordonator principal de credite, iar Camerele de Conturi teritoriale nu au personalitate juridică nu prezintă relevanţă în cauză, câtă vreme norma imperativă edictată de art. 269 alin. (2) C. muncii nu prevede nici o excepţie raportată la calitatea pârâtului de ordonator de credite, singurul lucru care interesează din acest punct de vedere fiind locul unde reclamantul îşi desfăşoară efectiv activitatea.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la coparticiparea procesuală, în cauză nefiind vorba despre aceleaşi drepturi solicitate de reclamanţi, fiecare dintre aceştia solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În fine, susţinerile referitoare la II. determinată de sediul sindicatului ce se regăsesc în răspunsul la întâmpinare depus la dosar de reclamanţi nu au incidenţă în prezenta cauză, acţiunea nefiind formulată de sindicat ci de salariaţi în nume personal.

Pentru aceste motive tribunalul, admiţând excepţia invocată din oficiu, a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Prahova instanţă II. faţă de domiciliul şi locul de muncă al reclamanţilor.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 6.436/2018 din 12 septembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale.

A declinat II. teritoriala de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea Tribunalului Prahova.

În temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ. a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia la instanţa II.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, iar la termenul de judecată din data de 21.12.2018 din oficiu a fost invocată excepţia necompetenţei teritoriale.

Analizând excepţia necompetenţei teritorială a Tribunalului Prahova, instanţa a reţinut următoarele:

Astfel cererea de chemare în judecată are natura unui conflict de muncă, reclamanţii solicită obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale.

Conform art. 269 alin. (2) din C. muncii, II. de soluţionare a cererilor având ca obiect raporturile de muncă aparţine instanţei de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul de muncă reclamantul.

Se constată că, acţiunea iniţială a avut ca obiect drepturi salariale individuale, a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 59 din C. proc. civ., privind coparticiparea procesuală.

Potrivit art. 59 C. proc. civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamate sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.

Pe de altă parte, acţiunea fost disjunsă din Dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, caz în care, nu determină automat declinarea competenţei instanţei şi dezînvestirea acesteia.

Aşa fiind, tribunalul a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi a declinat II. de soluţionare a cauzei la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 3.874/2018 din 21 decembrie 2018 a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Prahova şi în consecinţă:

A declinat II. de soluţionare a cauzei dintre reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, la Tribunalul Bucureşti.

A constatat ivit conflictul negativ de II.

A dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de II.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de II., în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de II. stabilind II. de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de II. când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc II. de a judeca acelaşi proces.

Înalta Curte constată că cele două instanţe, Tribunalul Prahova şi Tribunalul Bucureşti, s-au declarat deopotrivă şi reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. II. în soluţionarea conflictului aparţine Înaltei Curţi conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) şi (2) pct. 3, C. proc. civ. "necompetenţa este de ordine publică sau privată. Necompetenţa este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de II. unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Reclamanţii alături de alte persoane au formulat cerere pentru acordarea unor drepturi salariale, investind Tribunalul Bucureşti cu soluţionarea cauzei având drept cauză juridică drepturi de salarizare similare, de la Curtea de Conturi a României în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite, în condiţiile prevederilor art. 59 şi art. 112 alin. (1) C. proc. civ.

II. Tribunalului Bucureşti a fost determinată material de dispoziţiile art. 95 pct. 4 C. proc. civ., coroborat cu art. 269 din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Din punct de vedere teritorial, II. Tribunalului Bucureşti a fost determinată de sediul angajatorului şi domiciliile alese ale reclamanţilor, în cauză operând atât prorogarea legală specială a competenţei în condiţiile art. 127 alin. (3) C. proc. civ., cât şi prorogarea convenţională în condiţiile art. 59 C. proc. civ., pentru reclamanţii care nu au domiciliul în raza Tribunalului Bucureşti.

Ulterior legalei investiri a instanţei, Tribunalul Bucureşti a dispus măsura administrativă a disjungerii cererilor şi înregistrarea lor separată în condiţiile art. 100 alin. (1) C. proc. civ., apreciind incidente dispoziţiile art. 269 alin. (1) din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Înalta Curte reţine că prorogarea legală şi convenţională de II. este înlăturată de faptul că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze hotărârea asupra alteia, fiecare dintre reclamanţi solicitând drepturi izvorâte din propriul raport de muncă cu unitatea angajatoare.

În consecinţă, faţă de inexistenţa coparticipării procesuale active, prorogarea de II. teritorială a Tribunalului Bucureşti nu devine incidentă.

II. teritorială de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în raport de domiciliul/reşedinţa părţilor având în vedere obiectul cererilor formulate de reclamanţi care au caracterul unui conflict individual de muncă, urmând a fi aplicate dispoziţiile speciale prevăzute de art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi nu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prevederile art. 269 alin. (2) din C. muncii, care constituie norma de II. generală teritorială nu sunt incidente, acestea nefiind aplicabile în legătură cu II. de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Reţinând II. teritorială alternativă, urmează ca aceasta să fie stabilită în funcţie de domiciliile/reşedinţa/locul de muncă al angajatului, dovada urmând a fi făcută cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, fără a fi avut în vedere domiciliul ales.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi având în vedere că reclamanţii au domiciliul pe raza judeţului Prahova, fiind şi angajaţi ai Curţii de Conturi Prahova, Înalta Curte constată că, în speţă, II. teritorială de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Prahova şi în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., urmează să stabilească II. de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte II. de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED