Interest on interest and liability for delayed payment of state-subsidized transport fees under Civil Code Articles 1530–1535

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 01.06.2016 sub nr. x/2016, reclamanta Compania Naţională de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. a chemat în judecata pe pârâtul Ministerul Transporturilor, solicitând obligarea acestuia la plata: sumei de 2.660.449,12 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă în perioada octombrie 2013 - septembrie 2015, în baza legitimaţiilor de călătorie cu reducere de 50%, beneficiarilor Legii nr. 147/2000 privind reducerile acordate pensionarilor pentru transportul intern, cu modificările şi completările ulterioare, calculată de la data scadentei până la de 25.11.2015; daune-interese conform art. 1535 din C. civ. de la data introducerii cererii pana la plata integrala a sumei de 2.660,449,12 RON.

Ministerul Transporturilor a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, obligaţia de plata pretinsa îşi are izvorul în prevederile Legii nr. 147/2000, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice fiind fundamentata pe dispoziţiile art. 32 din Anexa la H.G. nr. 2403/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002 şi cele ale art. 2 lit. e) şi f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, coroborate cu cele ale art. 72 C. proc. civ. Aceste dispoziţii legale vizează angajarea răspunderii ministerului în calitatea sa de ordonator principal de credite numai în limita creditelor bugetare repartizate şi aprobata numai în acele situaţii în care, având alocată suma cu această destinaţie de la bugetul de stat, în mod culpabil nu a virat această sumă reclamantei.

Prin Sentinţa civilă nr. 155 din 19 ianuarie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecata formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, a obligat paratul la plata sumei de 2.660.449,12 RON reprezentând dobânda legala şi a respins în rest cererea, a obligat paratul la plata sumei de 30.209,49 RON cheltuieli de judecata reprezentând taxa judiciara de timbru către reclamanta, a respins cererea de chemare în garanţie formulata de paratul Ministerul Transporturilor în contradictoriu cu intervenientul Ministerul Finanţelor Publice ca neîntemeiata.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "A." S.A. şi pârâta Ministerul Transporturilor.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2.191A din 29 noiembrie 2017 a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "A." S.A. şi Ministerul Transporturilor, împotriva Sentinţei civile nr. 155 din 19.01.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva Deciziei civile nr. 2.191A din 29 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs atât reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. cât şi pârâtul ministerul transporturilor.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentei-reclamante Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de aceste motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că acest motiv de casare este incident în cauză, deoarece vizează aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează prevederile art. 1530 - 1535 C. civ.

Dobânda legală aferentă primului capăt de cerere în cuantum de 2.660.449,12 RON, reprezintă daune moratorii, sub forma pierderii suferite, calculate de la data scadenţei facturilor de debit şi până la data achitării acestora.

Daunele interese aferente celui de al doilea capăt au fost solicitate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective şi reprezintă daunele moratorii sub forma beneficiului nerealizat, subscriindu-se dispoziţiilor art. 1535 C. civ.

În consecinţă, arată recurenta-reclamantă acestea nu reprezintă dobândă la dobândă, aşa cum instanţa de apel a interpretat normele de drept material invocate.

În ce priveşte reţinerea instanţei de apel cu privire la prevederile art. 478 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă dispoziţiile art. 98 alin. (2) coroborat, cu prevederile art. 1026 alin. (1) C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii nu trebuie să fie determinate la data introducerii acţiunii, ci trebuie indicată numai metoda de calcul a acestora.

Recurenta-reclamantă în sprijinul acestor afirmaţii, redă şi conţinutul dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 13/2011 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că sunt incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul recurentului-pârât Ministerul Transporturilor şi dezvoltarea lor.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurată, cu consecinţa respingerii acţiunii în principal, ca inadmisibilă şi în subsidiar ca neîntemeiată. În situaţia în care se va respinge recursul, solicită admiterea cererii de chemare în garanţie.

Sub un prim aspect, criticile recurentului-pârât vizează respingerea excepţiei de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea litigiului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pricina a fost în mod corect soluţionată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, deşi au fost invocate dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la calitatea de organ al administraţiei publice centrale a ministerului, care atrage competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.

Se mai susţine că în mod greşit a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, deşi datorită naturii litigiului care îşi are izvorul în lege este inadmisibilă acţiunea prin care Ministerul Transporturilor să fie obligat la plata de dobânzi datorate pentru plata cu întârziere a deconturilor, deoarece îndeplinirea acestei obligaţii este condiţionată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume.

În ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie, recurentul-pârât susţine că fundamentarea acestei soluţii este contradictorie.

Deşi se reţine existenţa unor raporturi de natură bugetară generate de Legea nr. 500/2002, în mod contradictoriu se concluzionează că aceste raporturi nu pot genera în sarcina pârâtei o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă de un alt ordonator de credite.

Instanţa de apel nu a analizat argumentele şi nu a înţeles modul în care se finanţează aceste facilităţi acordate pensionarilor şi rolul Ministerului Finanţelor Publice.

Astfel, se arată că rolul Ministerului Finanţelor Publice este de a aproba deschiderile de credite bugetare la solicitarea Ministerului Transporturilor. Între Ministerul Finanţelor Publice şi cel al Transporturilor există raporturi juridice de natură bugetară, obligaţia de plată fiind condiţionată de alocarea de la bugetul de stat a acestor sume.

În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice deţine calitatea de finanţator al pretenţiilor deduse judecăţii şi legitimare procesuală în litigiul dedus judecăţii, fiind instituţia abilitată de lege să indisponibilizeze sumele reprezentând cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, în condiţiile în care acestea vor fi admise.

În temeiul Legii nr. 500/2002 între Ministerul Finanţelor Publice şi ordonatorul principal de credite se naşte un raport juridic bugetar, având ca obiect o obligaţie legală de garantare a plăţii sumelor stabilite prin titlurile executorii, iar în situaţia respingerii cererii de chemare în garanţie, hotărârea nu poate fi adusă la îndeplinire, pentru lipsa fondurilor.

Se mai arată că instanţa de apel se află în eroare atât cu privire la procedura bugetară cât şi cu privire la responsabilităţile ce revin Ministerului Transporturilor şi al Finanţelor Publice, pentru simplul motiv că Ministerul Finanţelor nu poate solicita deschiderea de credite bugetare fără să existe sume disponibile a fi deschise în bugetul Cap 68.01 la nivelul trimestrului şi al lunii, chiar dacă deconturile depuse de societăţile de transport călători sunt corect întocmite şi îndeplinesc condiţiile solicitării de credite, deoarece procedura de aprobare impune existenţa vizelor Control Financiar Preventiv propriu şi Control Financiar Preventiv delegat de la Ministerul Finanţelor Publice.

Cu alte cuvinte, dacă nu există sume disponibile, nu se poate efectua solicitarea de credite.

Prin actele depuse la dosar, recurentul-pârât arată că a solicitat la Ministerul Finanţelor Publice cu ocazia rectificărilor bugetare, suplimentarea prevederilor bugetare aprobate la capitolul 68.01.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-pârât solicită ca instanţa de recurs să aibă în vedere argumentele prezentate în susţinerea cererii de chemare în garanţie.

În esenţă, se susţine că obligaţia de plată a subvenţiilor este o obligaţie asumată de Statul Român iar nu de Ministerul Transporturilor, iar faptul că aceste sume de bani se achită de la bugetul de stat prin minister, nu conferă acestuia calitatea de debitor al acestei obligaţii, ci doar calitatea de intermediar, izvorul obligaţiei de plată putând fi şi legea, nu numai contractul.

De asemenea, pârâtul susţine că este greşită şi reţinerea privind culpa prezumată a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că viza controlului delegat al Ministerului în vederea deschiderii creditelor bugetare nu se poate face decât dacă sunt alocate sume de la bugetul de stat.

Cu privire la modul de calcul al dobânzii detaliat pentru perioada octombrie 2013 - septembrie 2015, instanţa de apel nu a dispus cu privire la această solicitare. De asemenea, legislaţia specială care reglementează raporturile juridice încheiate între Ministerul Transporturilor şi reclamantă nu prevede obligaţia de plată a unei dobânzi sau a altor penalităţi. În aceste condiţii, invocarea de către instanţă a dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 şi O.G. nr. 13/2011 este total eronată.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Procedura derulată în recurs a constat în întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a constatat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 04 iulie 2018, completul de filtru a apreciat recursurile declarate admisibile în principiu şi, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fixat termen de judecată acestora.

Examinând în cadrul controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va reţine că recursurile sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Sub un prim aspect recurentul-pârât a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul soluţiei pronunţată în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Înalta Curte, constată că excepţiile sunt nefondate având în vedere calitatea de comerciant a reclamantei ceea ce face ca natura litigiului să fie una comercială, nesupusă dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţiile solicitate de reclamantă care derivă din Legea nr. 147/2000 respectiv Normele Metodologice anexe la H.G. nr. 2.403/2004.

Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. reclamanta este o societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat şi "are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători şi în consecinţa îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) C. civ., conform cărora "sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere".

Raportat la prevederile art. 3 alin. (1) C. civ., legea civilă se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

Reclamanta nu are calitatea de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, întrucât prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ stipulează expres ca se supun prevederilor acesteia raporturile juridice care vizează actele administrative, ori prin acţiunea formulată reclamanta nu a solicitat anularea vreunui act administrativ sau recunoaşterea unui drept, ci plata dobânzii legale pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe care le-a prestat.

Obiectul cererii de chemare în judecată a constat în obligarea Ministerului Transporturilor la plata dobânzii legale în sumă de 2.660.449,12 RON, calculată pentru neplata la termen a contravalorii legitimaţiilor de călătorie eliberate în baza Legii nr. 210/2003, în perioada 2013 - 2015 şi la plata daunelor-interese conform art. 1535 C. civ.

Cum pretenţiile deduse judecăţii nu sunt întemeiate pe prevederile Legii nr. 554/2004, Curtea a reţinut în mod corect că excepţia privind necompetenţa materială este nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii se reţine că aceasta în mod corect a fost apreciată neîntemeiată, întrucât argumentele reprezintă veritabile apărări de fond, care au fost examinate o dată cu fondul apelului.

Un alt aspect criticat de recurentul-pârât este respingerea cererii de chemare în garanţie, prin menţinerea soluţiei pronunţată de către instanţa de fond.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât Ministerul Transporturilor a chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice pentru a solicita obligarea acestuia la creditarea bugetului Ministerul Transporturilor cu sumele necesare pentru onorarea pretenţiilor deduse judecăţii prin cererea principală.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (2) din Norma Metodologică anexă la H.G. nr. 2403/2004 privind aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 147/2000 şi a O.U.G. nr. 71/2004 privind acordarea de facilităţi familiilor de pensionari "diferenţa dintre tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferata cu trenuri personale, cu trenuri accelerate fără regim de rezervare sau cu trenuri rapide clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a şi suma încasata de la pensionari se suporta din bugetul de stat, care se recuperează de agentul economic care a efectuat transportul, conform prezentelor norme metodologice".

Procedura de recuperare a diferenţelor de tarif a fost urmată de reclamantă prin întocmirea deconturilor cu respectarea prevederilor art. 29 din Norma Metodologică potrivit cărora "operatorul de transport va întocmi deconturi lunare centralizatoare pe care le va transmite Direcţiei generale economice şi buget din cadrul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, o singura dată pe lună, până la data de 15 a fiecărei luni pentru luna expirată".

Potrivit art. 31 "după verificarea deconturilor până la data de 20 a lunii în care au fost primite, Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului - Direcţia generală economica şi buget va întocmi documentaţia pentru solicitarea şi obţinerea vizei controlorului delegat al Ministerului Finanţelor Publice, în vederea deschiderii creditelor bugetare aferente".

Avându-se în vedere faptul că A. S.A. a respectat prevederile legale sus amintite, a efectuat transportul pe calea ferată pentru beneficiarii Legii nr. 147/2000, a întocmit deconturile şi a emis facturile în vederea achitării diferenţelor de tarif către Ministerul Transporturilor, facturi achitate cu întârziere de către pârât, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor legale în vederea alocării fondurilor bugetare de către Ministerul Finanţelor Publice, prejudiciul pe care l-a înregistrat reclamanta este creat de culpa exclusivă a recurentului-pârât.

În conformitate cu Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi a legii bugetare anuale, ordonatorii principali de credite îşi elaborează propriile bugete pe care le transmit Ministerului Finanţelor Publice în vederea centralizării şi a constituirii bugetului general consolidat.

Drept urmare, prevederea în bugetul Ministerul Transporturilor a sumelor necesare pentru decontarea facilităţilor de transport acordate pensionarilor conform Legii nr. 147/2000 este o obligaţie ce aparţine chiar Ministerului Transporturilor, iar această obligaţie este independentă de orice conduită a Ministerului Finanţelor Publice.

Cum între cele două ministere, părţi în cererea de chemare în garanţie, există doar raporturi juridice de natură bugetară, reglementate de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, iar acestea nu pot genera în sarcina Ministerului Finanţelor Publice o obligaţie de garanţie sau de despăgubire faţă de un alt ordonator principal de credite, cererea de chemare în garanţie în mod legal a fost respinsă de către primă instanţă, soluţie menţinută în apel.

Un alt aspect pe care înţelege să îl critice recurenta este acela că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept, apreciind în mod greşit a fi incidente dispoziţiile art. 1516, art. 1523 şi art. 1535 C. civ.

Înalta Curte constată că potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române, republicată, precum şi a Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2.065 din 09 noiembrie 2004 pentru aprobarea metodologiilor de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 112/1999, Ministerul Finanţelor Publice nu are competenţe în derularea procedurii de decontare a legitimaţiilor de călătorie pe căile ferate române, acordate în baza O.G. nr. 112/1999, recurentul pârât Ministerul Transporturilor, fiind cel care suportă contravaloarea acestora din bugetul propriu.

Potrivit Ordinului Ministrului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului nr. 2.065 din 09.11.2004, Ministerul Transporturilor efectuează plăţile către Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "A." - S.A. în baza deconturilor întocmite conform situaţiilor din borderourile de emitere de către regionalele de transport feroviar de călători.

Prin urmare, având în vedere că dispoziţiile legale invocate instituie obligaţia instituţiei publice menţionate mai sus de achitare efectivă a facturilor emise de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A., se apreciază că susţinerea recurentului - pârât în sensul că Ministerul Transporturilor este doar un intermediar în realizarea pretenţiilor intimatei - reclamante care nu poate fi ţinut responsabil pentru plata cu întârziere a dreptului pretins, nu este întemeiată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerului Transportului este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă critică decizia instanţei de apel în raport de aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1530 - 1535 C. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă solicită în temeiul art. 1535 C. civ., sumele calculate ca daune interese sub formă de dobândă legală cumulat cu dobânda calculată asupra acestor sume.

Art. 1516 C. civ. instituie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar conform art. 1535 C. civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul prevăzut de lege. Raportat la prevederile art. 1523 alin. (1) lit. d) C. civ., Ministerul Transportului este de drept în întârziere pentru neîndeplinirea la scadenţă a obligaţiei de decontare a facilităţilor la serviciul de transport pe calea ferată, acordate beneficiarilor Legii nr. 210/2003.

Susţinerea recurentei-reclamante că acest temei justifică şi cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii la dobândă este nefondată, întrucât art. 1535 alin. (1) C. civ. fundamentează soluţia de admitere a primului capăt de cerere, dar nu constituie temei pentru admiterea celui de al doilea capăt al cererii.

Înalta Curte apreciază că noţiunea de dobândă poate avea două sensuri: prima de dobândă remuneratorie, având natura de fructe civile, cu titlu de preţ al capitalului împrumutat, iar a doua, având natura juridică a daunelor interese moratorii cu titlu sancţionator, în caz de executare cu întârziere a obligaţiei băneşti. Acest ultim sens este aplicabil speţei, reclamanta pretinzând dobânda legală pentru sumele care i se datorau cu titlu de penalităţi de întârziere ca urmare a achitării cu întârziere a sumelor datorate.

Referitor la dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 13/2011, invocate de către reclamantă, Înalta Curte arată că penalităţile, fiind dobânzi moratorii, pot fi purtătoare de dobânzi numai în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, ipoteză care nu este incidentă în speţă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. este nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. şi de recurentul-pârât ministerul transporturilor împotriva Deciziei civile nr. 2.191 A din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători A. S.A. şi de recurentul-pârât Ministerul Transporturilor împotriva Deciziei civile nr. 2.191 A din 29 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2019.

GGC - ED