Inadmissibility of extraordinary appeal for failure to pay judicial stamp duty despite refusal of fee exemptions

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului V Bucureşti la 27 ianuarie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B. SRL, C. SRL şi C. SRL, prin administrator judiciar D. I.P.U.R.L., a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de declaraţie de îndeplinire a obligaţiei C. de achitare integrală a preţului vânzării, decurgând din contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010 de B.N.P. E.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1073 - 1077 din C. civ. de la 1864 şi ale art. 5 alin. (2) din titlul X al Legii nr. 247/2005.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.491 din 26 septembrie 2014, Judecătoria sectorului V Bucureşti a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.926 din 27 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins cererea introdusă de reclamanta A. SRL ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanta A. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 51A/2017 din 13 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 2.926 din 27 mai 2015, dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. SRL a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat următoarele critici:

1. A susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv cu încălcarea prevederilor art. 32 alin. (1) lit. b), art. 36 şi art. 40 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că instanţele de fond au reţinut în mod eronat că nu are calitate procesuală activă, subliniind că aceasta derivă din cea de succesor cu titlu particular atât al B. cât şi al C., decurgând din contractul de transfer de afacere, autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, încheiat între B. şi C., astfel că, faţă de cele două subiecte de drept, a dobândit calitatea de având-cauză.

A conchis astfel că, fiind succesoare cu titlu particular a pârâtelor menţionate, este având-cauză, ceea ce-i conferă calitate procesuală activă în formularea prezentei acţiuni.

2. Următoarea critică formulată de recurenta-reclamantă rezidă în necercetarea de către instanţa de prim control judiciar a motivului de apel vizând lipsa de interes în promovarea unei acţiuni oblice, ceea ce în opinia autoarei a condus la pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea normelor procedurale prevăzute de art. 397 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut că respingerea acţiunii sale cu motivarea că nu are deschisă o cale procesuală prin care să obţină pronunţarea unei hotărâri în baza căreia să poată radia privilegiul vânzătorului în momentul de faţă nejustificat şi cu rea-credinţă echivalează cu împiedicarea sa de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile dobândite în mod legal prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, ora 21:30.

3. Ultima dintre criticile dezvoltate de recurentă subsumat acestui caz de casare vizează pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (3) şi alin. (4) C. proc. civ., coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. d) şi art. 196 alin. (1) din acelaşi Cod.

Prin prisma acestui motiv, a arătat că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că invocarea art. 1788 din C. civ. de la 1864 prin răspunsul la întâmpinare depus în etapa apelului contravine prevederilor art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În concret, a susţinut că nu este o cerere nouă invocată pentru prima data în faţa instanţei de apel, prin răspunsul la întâmpinare, ci este doar o indicare a unui temei de drept aplicabil în speţă, care rezultă din modul în care a fost formulată acţiunea.

Astfel, a conchis că în cauză există o problemă de calificare juridică şi nu de invocare a unui alt temei de drept decât cel arătat în cererea de chemare în judecată, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În continuare, referitor la abrogarea implicită a dispoziţiilor art. 1788 C. civ. din 1864 prin dispoziţiile Legii nr. 7/1996, autoarea a arătat că aceleaşi dispoziţii se regăsesc în prezent în art. 33 din Legea nr. 7/1996, în sensul că radierea din cartea funciara poate fi efectuată doar prin declaraţia autentică a titularului tabular sau prin hotărâre judecătorească.

A mai susţinut că a invocat acest text de lege pentru a întări punctul său de vedere exprimat, în sensul că instanţa de judecată are posibilitatea să suplinească consimţământul unei părţi, care, cu rea-credinţă, refuză să dea declaraţia autentică, act care reprezintă singurul document pe baza căruia se poate radia privilegiul vânzătorului în speţa de faţă.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea a dezvoltat următoarele critici:

1. A susţinut că decizia atacată este consecinţa greşitei interpretări a principiului relativităţii efectelor actului juridic civil.

Sub acest aspect, a criticat menţinerea soluţiei date în primă instanţă, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active pe considerentul că reclamanta nu este parte a contractului de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, act juridic ce constituie izvorul pretenţiilor afirmate în cauză.

De asemenea, autoarea recursului a subliniat că argumentele reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate relevă interpretarea şi aplicarea greşită a principiilor forţei obligatorii a contractelor şi relativităţii efectelor actului juridic, consacrate de art. 969 şi de art. 973 C. civ. din 1864, aplicabil în speţă raportat la data încheierii convenţiei, respectiv a contractului de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010.

Recurenta a mai arătat că în cauză se regăseşte o ipoteză specială, respectiv aceea a refuzului unui subiect de drept de a radia din cartea funciară privilegiul vânzătorului instituit în favoarea sa, în contextul în care reclamanta figurează ca proprietar tabular şi în condiţiile în care nu are nici o obligaţie patrimonială faţă de subiectul de drept care, cu rea-credinţă şi în mod nejustificat, refuză radierea privilegiul vânzătorului din cartea funciară.

A precizat în continuare că faptul juridic constând în radierea din cartea funciară a privilegiului vânzătorului poate fi solicitat şi obţinut şi de alte persoane care justifică un interes în iniţierea acestui demers, chiar dacă nu au luat parte la încheierea actului juridic intervenit între părţile contractante.

Indiferent de modalitatea în care au fost transferate drepturile şi obligaţiile dintre părţile contractului de transfer de afaceri autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010 încheiat între intimatele-pârâte - cu titlu universal sau cu titlu particular -, prin această convenţie, susţine recurenta-reclamantă, a dobândit calitatea de succesor cu titlu particular pentru bunurile ce au făcut obiectul convenţiei.

În cazul succesorului cu titlu particular, recurenta a susţinut că poziţia sa de având-cauză se apreciază nu prin raportare la actul juridic prin care a dobândit un anumit drept subiectiv şi nici în raport cu alte acte juridice încheiate de autorul său cu alte persoane, acte care nu au nicio legătură cu dreptul subiectiv, ci numai în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane.

Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, raportat la contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010 şi la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, cât şi la îndeplinirea cerinţelor privitoare la forma actului juridic şi opozabilitatea faţă de terţi, autoarea a conchis că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru a fi considerată succesor cu titlu particular, calitate în care a dobândit toate drepturile şi obligaţiile.

2. Următoarea critică dezvoltată de recurentă subsumat aceluiaşi caz de casare vizează aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că în speţă nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 911 alin. (1) din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, concluzie care a determinat în opinia autoarei pronunţarea deciziei atacate cu încălcarea art. 6 alin. (6) din acelaşi Cod.

Din această perspectivă, a susţinut că efectele refuzului emiterii declaraţiei în baza căreia să se facă radierea sarcinii respective se produc doar în ceea ce o priveşte, paralizându-i exercitarea drepturilor decurgând din calitatea sa de proprietar tabular, în lipsa oricărui temei.

În continuare, recurenta a notat că art. 911 alin. (1) C. civ. este incident în speţă, deşi actul juridic a fost încheiat în anul 2010, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (6) din acest Cod, "dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor."

3. Cea de-a treia critică circumscrisă cazului de casare statuat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. vizează pronunţarea deciziei instanţei de prim control judiciar cu încălcarea dispoziţiilor art. 1073 - 1077 din C. civ. de la 1864.

Din această perspectivă, autoarea căii de atac a arătat că ambele instanţe anterioare au procedat la o analiză eronată a probelor administrate, ignorând că acestea relevă în mod indubitabil calitatea sa procesual activă în a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de declaraţie de îndeplinire a obligaţiei intimate-pârâte C. SRL, de achitare integrală a preţului vânzării, rezultată din contractul de transfer de afacere, autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, de B.N.P. E.

În continuare, concretizând, a notat că niciuna dintre instanţele de fond nu a dat eficienţă paragrafului nr. 2 din declaraţia autentificată sub nr. x din 13 septembrie 2010, prin care intimata-pârâtă B. - a arătat că nu mai are nicio pretenţie materială sau de altă natură faţă de C. - în legătură cu preţul din contractul de transfer de afacere. Astfel, a subliniat că din actul evocat rezultă fără dubiu că creanţa în sumă de 500.000 euro, reprezentând preţul din contractul de transfer de afacere pentru care a fost instituit privilegiul a fost stinsă, ne mai subzistând niciun temei pentru menţinerea sarcinii.

Cu toate acestea, recurenta a subliniat că, în lipsa unei declaraţii din partea vânzătorului pentru radierea privilegiului din cărţile funciare în care apare ca proprietar tabular al imobilelor situate în Bucureşti, se găseşte în imposibilitatea radierii acestei sarcini, întrucât, potrivit art. 33 din Legea nr. 7/1996, "înscrierile şi radierile efectuate în cărţile funciare nu pot fi rectificate decât în baza hotărârii instanţei judecătoreşti definitive şi irevocabile sau pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii date în formă autentică, de titularul tabular, respectiv de titular, în baza unei documentaţii cadastrale."

Pentru argumentele anterior expuse, recurenta a conchis că în speţă privilegiul vânzătorului nu poate fi radiat decât prin declaraţia titularului sau prin hotărâre judecătorească, ceea ce îi conferă calitate procesuală activă în cauză.

4. Ultima critică formulată de recurentă vizează analiza superficială a instanţei de apel asupra criticilor sale privind eronata apreciere a primei instanţe asupra obiectului contractului de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010.

Sub acest aspect, a arătat că voinţa părţilor care au încheiat contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:00 a fost aceea de a transfera bunuri, drepturi şi obligaţii individual determinate şi nu o masă patrimonială.

În acest sens, recurenta a menţionat formularea inserată în contractul de transfer de afacere, atât în preambul, cât şi la cap. I Obiectul contractului. Achiziţionarea sectorului de activitate imobiliară, potrivit căreia obiectul acestuia îl reprezintă "Activele comerciale", aşa cum sunt ele detaliate în Anexa nr. 3 la contract.

De asemenea, a precizat că bunurile care au făcut obiectul celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare, respectiv cel autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:30, se regăsesc în totalitate la capitolul III - Mod de dobândire din acest contract, cât şi printre bunurile enumerate în Anexa nr. 3 de la primul contract.

Prin urmare, având în vedere că cele două contracte menţionate sunt acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, recurenta a conchis că în contractul de transfer de afacere autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:00 intimata-pârâtă B. SRL are calitatea de autor, iar intimata-pârâtă C. SRL este succesor cu titlu particular.

A mai precizat că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:30, C. SRL are calitatea de autor pentru o parte din bunurile care au făcut obiectul contractului de transfer de afacere, iar A. SRL are calitatea de succesor cu titlu particular pentru aceste bunuri.

De aceea, recurenta-reclamantă a susţinut că în această dublă înstrăinare succesivă are calitatea de succesor cu titlu particular pentru bunurile care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2010, orele 21:30, atât faţă de C. SRL, cât şi faţă de B. SRL, de la care C. SRL a dobândit bunurile transferate reclamantei.

Pe de altă parte, a menţionat că B. SRL are calitatea de autor atât faţă de C. SRL, căreia i-a transferat bunurile care au făcut obiectul contractului de transfer de afacere, cât şi şi faţă de A. SRL, pentru bunurile care au aparţinut iniţial B. SRL şi care au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare dintre C. SRL, în calitate de vânzător şi A. SRL, în calitate de cumpărător.

În consecinţă, a susţinut că este evident că intimata-pârâtă A. SRL are calitatea de succesor cu titlu particular faţă de B. SRL, aceasta din urmă având faţă de recurenta-reclamantă obligaţiile de garanţie pe care orice vânzător le are faţă de toţi succesorii cu titlu particular, care au dobândit un drept de proprietate asupra bunului vândut iniţial.

Prin urmare, recurenta a conchis că este greşită interpretarea instanţei de apel, în sensul că între intimatele-pârâte A. SRL şi B. SRL nu există raporturi juridice şi niciun fel de obligaţii ale acesteia din urmă faţă de reclamantă, întrucât în raporturile dintre B. SRL şi A. SRL reclamanta nu are calitatea de terţ, ci pe aceea de succesor cu titlu particular, respectiv de având-cauză.

În final, a susţinut că invocarea mecanică a principiului relativităţii efectelor actului juridic civil în speţa de faţă nu poate fi acceptată.

Faţă de relaţiile de totală interdependenţă dintre toate părţile semnatare ale celor două contracte, precum şi raportat la scopul pentru care acestea au fost încheiate, acela de a separa şi clarifica raporturile comerciale şi financiare dintre părţile implicate, recurenta a susţinut că cele două contracte trebuie privite ca un tot unitar, urmând a i se da posibilitatea de a obţine o hotărâre care să ţină loc de declaraţie, în sensul că B. SRL nu mai are nici o pretenţie patrimonială faţă de C. SRL, hotărâre pe baza căreia să poată radia privilegiul vânzătorului din cele patru cărţi funciare.

Prin cererea de recurs, autoarea căii de atac a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs formulată de reclamanta A. SRL nu are anexate exemplare ale cererii de recurs pentru comunicare, înscrisurile invocate în susţinerea căii de atac, împuternicirea avocaţială a semnatarului cererii de recurs, avocat F. şi nici dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 13.127,50 RON, stabilită conform art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

În aceste condiţii, prin adresa comunicată recurentei la 17 martie 2017 i s-a pus în vedere să complinească lipsurile mai sus arătate, obligaţie căreia s-a conformat la 23 martie 2017, depunând 3 exemplare ale memoriului de recurs şi împuternicirea avocaţială dată domnului avocat F.

La 23 martie 2017, recurenta a formulat cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina sa, cerere ce i-a fost respinsă prin încheierea din 23 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, rămasă definitivă prin respingerea cererii de reexaminare, potrivit încheierii din 20 septembrie 2017, dată în Dosarul nr. x/2014.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. SRL şi C. SRL, prin administrator special G., sub supravegherea administratorilor judiciari H. SPRL şi I. I.P.U.R.L., la 30 martie 2017, potrivit dovezilor de la filele x.

Intimata-pârâtă C. SRL, prin administrator special G., sub supravegherea administratorilor judiciari H. SPRL şi I. I.P.U.R.L., prin întâmpinarea depusă la dosar la 28 aprilie 2017, cu respectarea termenului legal a invocat excepţia tardivităţii recursului.

În susţinerea acestei excepţii, intimata-pârâtă a arătat că recursul a fost depus cu depăşirea termenului de 30 de zile, prevăzut de art. 485 C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată a fost comunicată societăţii reclamante la 2 februarie 2017, iar recursul a fost înregistrat la instanţa de apel la 7 martie 2017, în condiţiile în care ultima zi pentru depunerea recursului a fost 6 martie 2017.

Pe fondul căii extraordinare de atac, C. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârea recurată nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cum greşit a susţinut recurenta-reclamantă, iar criticile acesteia nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare, dar la 29 martie 2018 a transmis la dosar cerere de renunţare la calea de atac.

La 4 octombrie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii recursului, soluţia preconizată fiind în principal de anulare a recursului în baza art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 486 alin. (3) şi (2) din acelaşi Cod şi la art. 24 alin. (2), coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, faţă de împrejurarea că recurenta A. S.A. nu a făcut dovada plăţii taxei judiciare de timbru în cuantum de 13.127,50 RON, stabilită în sarcina sa.

Prin Încheierea din 13 noiembrie 2018, completul de filtru a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La 6 decembrie 2018, intimata-pârâtă C. SRL, prin administrator special G., sub supravegherea administratorilor judiciari H. S.P.R.L. şi I. I.P.U.R.L. a depus punct de vedere la raport, în cuprinsul căruia a achiesat la concluziile magistratului-asistent raportor şi a solicitat în principal anularea recursului ca netimbrat, iar în subsidiar, în măsura în care recurenta-reclamantă ar achita taxa judiciară de timbru stabilită în sarcina sa, a cerut instanţei să ia act de cererea recurentei de renunţare la judecata căii extraordinare de atac.

La 8 februarie 2019, petenta A. S.A. a formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată din 26 martie 2019, stabilit în cauză la o dată anterioară acestuia, precizând că nu înţelege să achite taxa judiciară judiciară de timbru stabilită în vederea soluţionării recursului. De asemenea, în susţinere a depus la dosar declaraţia notarială prin care a renunţat la judecata evocatei căi de atac.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, instanţa supremă a admis cererea recurentei şi a preschimbat termenul de judecată la aceeaşi dată, cauza soluţionându-se în complet de filtru fără citarea părţilor.

Astfel, la termenul din 19 februarie 2018, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate chestiunea a timbrajului, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii.

Recursul va fi anulat ca netimbrat pentru considerentele ce urmează:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menţionat, se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice şi se achită anticipat, sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Art. 197 din C. proc. civ. statuează că, "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condiţiile legii."

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii ...".

Conform dispoziţiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

În speţă, se constată că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurenta nu s-a conformat obligaţiei de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 13.127,50 RON, stabilită în sarcina sa conform art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, cum i s-a pus în vedere prin adresa comunicată la 17 martie 2017, astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare din dosarul de recurs.

Totodată, se constată că prin Încheierea din 23 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014, a fost respinsă cererea formulată de recurentă la 23 martie 2017 privind acordarea de facilităţi la plata taxei judiciare de timbru, soluţia fiind menţinută prin respingerea cererii de reexaminare, conform încheierii din 20 septembrie 2017, dată în Dosarul nr. x/2014.

Este de subliniat şi că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau ca obiect - de la obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, iar pentru toate aceste considerente reţinute în precedent Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 496 alin. (1), raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 32, cu art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 51A/2017 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 51A/2017 din 13 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED