Bank fee clauses as non-essential terms subject to abusiveness review; prohibition on judicial modification of variable interest rates.

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 26 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţă:

1. să constate caracterul abuziv şi să anuleze clauza privind comisionul de procesare, stipulată la art. 1 pct. 1.1 lit. b) raportat la art. 3 pct. 3.12 din contractul de credit nr. x din 10 octombrie 2008;

2. să o oblige pe pârâtă la restituirea sumei încasate cu titlu de comision de procesare, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial RON/CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data restituirii;

3. să constate caracterul abuziv şi să anuleze clauza privind comisionul de administrare de 0,15%, stipulată la art. 3 pct. 3.14 din condiţiile speciale ale contractului de credit;

4. să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial RON/CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data restituirii;

5. să constate caracterul abuziv şi să anuleze clauza privind dobânda revizuibilă, stipulată la art. 3 pct. 3.7 teza a II-a din contractul de credit;

6. să o oblige pe pârâtă la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit începând cu 10 octombrie 2009 şi până la data executării contractului după următoarea formulă de calcul: marja fixă a băncii de la data încheierii contractului (extrasă din rata dobânzii fixe de 5,50% pe an în raport de valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 10 octombrie 2008) + valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 6 luni;

7. să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre formula de calcul a dobânzii anterior menţionată şi cea efectiv aplicată de pârâtă, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent în RON, în funcţie de cursul RON/CHF stabilit de B.N.R. la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, de la data plăţii şi până la data restituirii;

8. să constate caracterul abuziv şi să anuleze clauza privind scadenţa anticipată, stipulată la art. 8 pct. 8.1 - 8.3 din contractul de credit;

9. să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin cererea depusă la 29 decembrie 2015, reclamantul A. a precizat valoarea obiectului acţiunii în sensul că:

1. valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de procesare, stipulată la art. 1 pct. 1.1 lit. b) raportat la art. 3 pct. 3.12 din contractul de credit este de 5.974 RON (1.463,00 CHF, la cursul de 4.084 RON/CHF de la data introducerii acţiunii);

2. valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de administrare de 0,15%, stipulată la art. 3 pct. 3.14 din condiţiile speciale ale contractului de credit este de 33.345 RON (8.164,80 CHF, la cursul de 4.084 RON/CHF de la data introducerii acţiunii);

3. valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind dobânda revizuibilă, stipulată la art. 3 pct. 3.7 teza a II-a din contractul de credit şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre formula de calcul a dobânzii propusă de reclamant şi cea efectiv aplicată de pârâtă, de la data încasării acestora şi până la data formulării cererii este de 61.868 RON (15.149,38 CHF, la cursul de 4.084 RON/CHF de la data introducerii acţiunii);

4. valoarea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind scadenţa anticipată, stipulată la art. 8 pct. 8.1 - 8.3 din contractul de credit este de 235.318 RON (57,662,72 CHF, la cursul de 4.084 RON/CHF de la data introducerii acţiunii).

Prin întâmpinarea depusă la 8 februarie 2016, pârâta B. S.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11 aprilie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins excepţia necompetenţei sale materiale.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.794 din 21 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 1.1. lit. b) privind comisionul de procesare, art. 3.14 privind comisionul de administrare şi art. 3.7, în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii" a obligat-o pe pârâtă la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1.463 CHF şi comision de administrare în cuantum de 8.164,80 CHF (în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii), precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data plăţii comisioanelor şi până la data restituirii; a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A.

Prin Decizia civilă nr. 515 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. şi apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, că banca nu a introdus în contractul de credit condiţii clare privind variabilitatea dobânzii, deşi potrivit pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000, avea obligaţia de a indica o formulă explicită de calcul a dobânzii variabile.

Deşi valoarea marjei nu a fost determinată în scris în cuprinsul contractului, aceasta este determinabilă, fiind rezultatul scăderii indicelui LIBOR de la data contractării din valoarea dobânzii.

Art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE prevede că un contract încheiat între un vânzător sau furnizor şi un consumator continuă să angajeze părţile "potrivit dispoziţiilor sale", în cazul în care poate continua să existe "fără clauzele abuzive".

Or, "potrivit dispoziţiilor sale" părţile au decis de comun acord, la încheierea contractului de credit, ca rata dobânzii lunar aplicate să fie variabilă, respectiv, calculată după formula: marja fixă a băncii de la momentul contractării plus valoarea indicelui de referinţă LIBOR la 6 luni. În acest fel contractul va putea continua să existe "fără clauzele abuzive".

Recurentul-reclamant a arătat că au fost interpretate în mod greşit efectele principiului restitutio in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă de bani putând fi restituită oricând.

De asemenea, au fost ignorate şi prevederile art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, care nu interzic statelor membre să dispună restituirea prestaţiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate ca abuzive.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale privitoare la dobânda variabilă, instanţa avea obligaţia să dispună şi restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferenţă de dobândă nedatorată, fiind invocată în acest sens Decizia nr. 992 din 13 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, într-o cauză similară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi, urma rejudecării, admiterea apelului său, precum şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâta a arătat, în esenţă, că soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de procesare şi administrare a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora clauzele privitoare la dobânzi şi comisioane privesc obiectul şi preţul contractului, fiind exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008 defineşte costul total al creditului pentru consumatori ca fiind toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit.

Prin raportare la aceste texte de lege, recurenta-pârâtă a învederat că atât comisionul de procesare, cât şi comisionul de administrare sunt percepute în strictă legătură cu acordarea creditului şi, împreună cu dobânda, formează preţul contractului, cumularea acestora fiind permisă.

Cum clauzele privind comisioanele respective au fost stipulate într-un limbaj clar şi accesibil, rezultă că aceasta sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Tot în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În concret, autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1, art. 3.12 şi art. 3.14, exclusiv din perspectiva caracterului nenegociat al acestor clauze, fără a analiza şi condiţiile privind existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a profesionistului.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că lipsa negocierii clauzelor contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, implicit, că aceste clauze au caracter abuziv.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că, la data încheierii contractului, legea nu interzicea băncilor să încaseze comisionul de procesare şi comisionul de administrare şi nici nu reglementa denumirea diverselor comisioane percepute de bănci.

Autoarea recursului a susţinut că pentru a fi reţinut un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. Or, această condiţie nu este neîndeplinită în cauză.

Cu privire la condiţia relei-credinţe a băncii în redactarea şi executarea clauzelor contestate, recurenta-pârâta a învederat că buna-credinţă se prezumă, în timp ce reaua-credinţă trebuie dovedită, în condiţiile art. 1169 C. civ. din 1864. Or, în prezenta cauză nu a fost dovedită reaua-credinţă a băncii.

Comisionul de procesare a fost perceput o singură dată pentru verificarea eligibilităţii împrumutatului şi a avut o valoare prestabilită procentual prin raportare la valoarea creditului, nefiind astfel încălcată nicio prevedere legală în vigoare la data perceperii sale.

Referitor la comisionul de administrare, întinderea, existenţa şi modul de calcul al acestui comision sunt exprimate fără echivoc în cuprinsul clauzei redactate în acord cu legislaţia în vigoare în anul 2008, fiind indicate serviciile efectuate de bancă ce presupun o contraprestaţie din partea reclamantului.

De asemenea, costurile creditului au fost cunoscute de reclamant încă din faza precontractuală, când a completat cererea de acordare a creditului.

Recurenta-pârâtă a susţinut că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a motivat înlăturarea criticilor din cererea de apel împotriva soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 referitoare la dobânda revizuibilă, percepută după primul an de creditare şi până la încheierea actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, instanţa de apel s-a limitat la a face aprecieri generale cu privire la cele două comisioane, ignorând în totalitate apelul pârâtei referitor la dobânda revizuibilă.

Procedând în acest mod, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil, neexistând nicio garanţie că motivele privitoare la dobânda variabilă au fost examinate în apel.

Cu privire la soluţia de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, autoarea recursului a arătat că art. 1088 teza finală C. civ. din 1864 prevede că daunele-interese pentru neexecutarea obligaţiilor care au ca obiect sume de bani nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată.

Or, instanţa de apel a acordat dobânda legală de la un alt moment decât cel prescris de lege, fără însă a motiva această soluţie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Numai B. S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat anularea recursului declarat de recurentul-reclamant pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că excepţia invocată de recurenta-pârâtă este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi act normativ, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că sancţiunea nulităţii recursului nu este incidentă în cazul în care cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a formulat prin cererea de recurs critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi indicate şi analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului.

În aceste condiţii, Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant.

În şedinţa din 19 februarie 2019, constatând că recursurile sunt admisibile şi că atât recurentul-reclamant, cât şi recurenta-pârâtă şi-au exprimat acordul de soluţionare a recursurilor în completul de filtru, Înalta Curte va proceda la examinarea acestora conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant critică soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit începând cu 10 octombrie 2009 şi până la data executării contractului, după formula de calcul propusă de acesta şi a celui privind restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre formula de calcul propusă şi cea efectiv aplicată de bancă. În concret, autorul recursului a învederat, în esenţă, că instanţa de apel încălcat dispoziţiile pct. 1 lit. p) din anexa la Legea nr. 193/2000 şi art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Criticile anterior evocate sunt susceptibile de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează încălcarea unor norme de drept material.

În legătură cu motivele invocate de recurentul-reclamant, instanţa supremă constată că părţile contractului de credit au convenit o dobândă fixă de 5,5% pe an, doar pentru primul an de creditare, aceasta devenind variabilă (revizuibilă) ulterior acestei perioade, în condiţiile art. 3.2 din acelaşi contract.

Înalta Curte reţine că stabilirea unei formule de calcul a dobânzii, diferită de cea convenită iniţial, ar echivala cu o intervenţie a instanţei de judecată în contractul de credit, sub forma modificării sale.

Or, în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, instanţa de judecată este limitată la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate, în sensul eliminării clauzelor respective din contractul dedus judecăţii.

Astfel, în măsura în care ar fi îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa de judecată va constata nulitatea absolută a clauzei abuzive, fără însă a putea modifica sau completa conţinutul clauzei respective.

În sensul imposibilităţii modificării sau completării contractului de către instanţa de judecată poate fi evocată şi decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Crédito SA).

Prin această decizie s-a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze. În considerentele acestei decizii (paragraful 65), s-a reţinut că, "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Singura derogare admisă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, conform deciziei pronunţate în cauza C-26/13 (Árpád Kásler).

Or, o dispoziţie supletivă, care să permită modificarea modului de calcul al dobânzii, în sensul solicitat de recurentul-reclamant, nu exista în legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit din 10 octombrie 2008.

Prin urmare, criticile referitoare la greşita soluţionare a capătului de cerere privind calcularea dobânzii după formula propusă de recurentul-reclamant sunt nefondate.

Criticile privind greşita aplicare a principiului restitutio in integrum au fost formulate împotriva soluţiei date capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre formula de calcul a dobânzii propusă de recurentul-reclamant şi cea efectiv aplicată de bancă.

Acest capăt de cerere are caracter accesoriu faţă de cel privind calcularea dobânzii după formula propusă de recurentul-reclamant, respins de către instanţele de fond.

Instanţa supremă constată că respectivele critici nu au fost formulate în apel, ci direct în recurs, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Fiind formulate omisso medio, aceste critici urmează a fi înlăturate.

Considerentele anterior expuse impun concluzia că recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanţei de apel este nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008, având în vedere că atât comisionul de procesare, cât şi comisionul de administrare sunt percepute în strictă legătură cu acordarea creditului şi, împreună cu dobânda, formează preţul contractului, cumularea acestora fiind permisă. În continuare, autoarea recursului a susţinut că aceste comisioane au fost stipulate într-un limbaj clar şi accesibil, fiind astfel exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În interpretarea textului corespondent din Directiva nr. 93/13/CEE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, prin decizia pronunţată în cauza C-143/13 (Matei contra Volksbank - parag. 54), că, "clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii obiectul [principal al] contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător".

Pornind de la această statuare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa supremă reţine că obiectul contractului de credit vizează acordarea sumei împrumutate.

Obligaţia principală a împrumutatului este de a restitui suma împrumutată.

Suma pe care împrumutatul se obligă să o plătească, drept echivalent al folosinţei sumei împrumutate, reprezintă dobânda remuneratorie.

Astfel, dobânda remuneratorie stipulată în contractul de credit reprezintă preţul contractului.

Comisioanele stipulate în contractele de credit sunt percepute de bancă pentru diverse activităţi auxiliare pe care le desfăşoară în legătură cu aceste contracte.

Cum numai dobânda remuneratorie este de esenţa contractului de credit, fiind una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară, rezultă că celelalte costuri ale contractului de credit, din care fac parte şi comisioanele bancare, nu reprezintă preţul contractului.

În aceste condiţii, instanţa supremă apreciază că prevederile contractuale referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare nu intră sub incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Prin urmare, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 lit. g) din Directiva nr. 48/2008 urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Tot în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât a analizat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 1.1, art. 3.12 şi art. 3.14, exclusiv din perspectiva caracterului nenegociat al acestor clauze, fără a analiza şi condiţiile privind existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi reaua-credinţă a profesionistului. Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că lipsa negocierii clauzelor contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, implicit, că aceste clauze au caracter abuziv.

Criticile recurentei-pârâte sunt fondate.

Instanţa supremă constată că, în motivarea soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare, instanţa de apel a reţinut că imposibilitatea negocierii clauzelor respective a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că lipsa negocierii clauzelor contractuale conduce în mod automat la producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Textul de lege anterior evocat prevede condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale stipulate într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator.

Prima condiţie se referă la caracterul nenegociat al clauzei contractuale, care se prezumă în ipoteza în care aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

A doua condiţie impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În analizarea acestei condiţii prezintă relevanţă şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniştilor obligaţia de a formula clar şi inteligibil, fără echivoc, clauzele scrise ale unui contract, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca în contract să se expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în privinţa sa (cauza C-26/13, Árpád Kásler, parag. 75).

Cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor care instituie comisioane bancare prezintă relevanţă şi indicarea, în mod transparent, în contractul de împrumut a motivelor care justifică perceperea acestor comisioane (cauza C-143/13, Matei contra Volksbank, parag. 77).

Ultima condiţie impusă de textul de lege anterior evocat impune ca respectiva clauză să fi fost stipulată de profesionist contrar exigenţelor bunei-credinţe, deci cu rea-credinţă.

Astfel, constatarea caracterului abuziv al unei clauze stipulate într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator presupune întrunirea cumulativă a celor trei condiţii anterior menţionate.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că instanţa de apel s-a rezumat la a analiza doar condiţia privind lipsa negocierii clauzelor referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Or, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede, distinct de condiţia lipsei negocierii, şi condiţiile constând în existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi stipularea clauzelor de către profesionist contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că îndeplinirea condiţiei privind lipsa negocierii conduce în mod automat la îndeplinirea condiţiei privind existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, întrucât aceste condiţii sunt distincte.

Prin urmare, instanţa supremă reţine că au fost aplicate în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a motivat înlăturarea criticilor din cererea de apel împotriva soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7 referitoare la dobânda revizuibilă, percepută după primul an de creditare şi până la încheierea actului adiţional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010.

Criticile recurentei-pârâte sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, prin alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că recurenta-pârâtă a formulat prin cererea de apel o serie de critici împotriva soluţiei primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 3.7, în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii".

Verificând considerentele deciziei recurate, instanţa supremă constată că nu au fost examinate criticile pârâtei cu privire la dobânda revizuibilă, fiind complet ignorate de către instanţa de apel.

În lipsa unor considerente prin care să fie înlăturate motivat criticile din cererea de apel referitoare la dobânda revizuibilă nu poate fi verificat raţionamentul instanţei de apel cu privire la adoptarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei.

Astfel, nemotivarea în apel a soluţiei referitoare la dobânda revizuibilă echivalează cu necercetarea fondului, neputându-se stabili dacă normele de drept au fost corect aplicate.

În aceste condiţii, instanţa supremă impune concluzia că hotărârea recurată nu respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privinţa criticilor formulate de pârâtă prin cererea de apel împotriva soluţiei date capătului de cerere privind dobânda revizuibilă, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din acelaşi act normativ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa în parte numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta B. S.A. şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel, urmând a menţine dispoziţia de respingere a apelului reclamantului A.

În rejudecarea apelului, vor fi analizate motivele din cererea de apel a pârâtei referitoare la comisionul de procesare şi comisionul de administrare şi din perspectiva condiţiilor privind existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi stipularea acestora de către profesionist contrar exigenţelor bunei-credinţe.

De asemenea, instanţa de rejudecare va analiza motivele din cererea de apel a pârâtei îndreptate împotriva soluţiei primei instanţei de constatare a caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 3.7, în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-reclamant A..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 515 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 515 din 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată numai în ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta B. S.A. şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Menţine dispoziţia de respingere a apelului reclamantului A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED