Auxiliary intervention admissibility based on former administrator’s liability for company contract claims

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 5 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata următoarelor sume:

1. 300.000 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 11 decembrie 2015, din 6 ianuarie 2016, din 18 noiembrie 2015 şi din 19 februarie 2016;

2. 300.600 RON, reprezentând penalităţi contractuale, calculate până la 5 iulie 2016 inclusiv;

3. 1.500 RON pe zi de întârziere, reprezentând penalităţi contractuale, calculate începând cu 6 iulie 2016 şi până la data plăţii debitului;

4. 91.000 RON, reprezentând penalităţi contractuale, calculate la factura nr. x din 2 februarie 2016, emisă în baza contractului nr. x din 8 ianuarie 2016.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1167 şi 1315 C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se dispună rezoluţiunea contractelor de prestări servicii nr. x din 18 noiembrie 2015 şi nr. x din 8 ianuarie 2016 din culpa exclusivă a reclamantei, precum şi obligarea reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 154.000 RON, reprezentând preţul contractual.

Prin încheierea din 23 februarie 2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de C. S.R.L.

Prin Sentinţa nr. 83/LP/2018 din 30 martie 2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 300.000 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x din 11 decembrie 2015, din 6 ianuarie 2016, din 18 noiembrie 2015 şi din 19 februarie 2016, a sumei de 300.600 RON, reprezentând penalităţi contractuale, calculate până la 5 iulie 2016 inclusiv, a sumei de 1.500 RON pe zi de întârziere, reprezentând penalităţi contractuale, calculate începând cu 6 iulie 2016 şi până la data plăţii debitului şi a sumei de 91.000 RON, reprezentând penalităţi contractuale, calculate la factura nr. x din 2 februarie 2016; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L.; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de C. S.R.L. în interesul pârâtei B. S.R.L.; a obligat-o pe pârâta B. S.R.L. la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.521 RON; a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la 12 iunie 2018, sub nr. x/2016*.

D. a formulat cerere de intervenţie accesorie, în susţinerea apelului declarat de apelanta B. S.R.L.

În drept, cererea de intervenţie accesorie a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1270, art. 1315, art. 1384 şi art. 1470 C. civ., art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 33 şi art. 63 C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei formulată de D.

Împotriva acestei încheieri, D. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea încheierii atacate în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie în interesul apelantei, cu obligarea părţilor adverse la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut, în esenţă, că a deţinut calitatea de administrator în cadrul societăţii apelante până la 22 februarie 2018, când a fost înlocuit prin hotărârea asociatului unic adoptată la aceeaşi dată.

Autorul recursului a arătat că, în perioada în care a fost administrator, societatea apelantă a încheiat contractele ce fac obiectul prezentului litigiu, respectiv contractul prestări servicii nr. x din 18 noiembrie 2015 şi contractul de prestări servicii nr. x din 8 ianuarie 2016.

Recurentul a subliniat că interesul său rezultă din apărările formulate de societatea apelantă care vizează, printre altele, şi inexistenţa lucrărilor, mai precis caracterul fictiv al contractelor anterior evocate.

După evocarea dispoziţiilor art. 33 C. proc. civ., art. 1384 alin. (1) C. civ. şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, autorul căii de atac a susţinut că între administratorul unei societăţi şi persoana juridică pe care o reprezintă funcţionează o răspundere identică cu cea pe care mandatarul o are faţă de mandant.

Recurentul a conchis că existenţa unui interes legitim, născut, personal şi actual în promovarea cererii de intervenţie accesorie rezultă atât din răspunderea instituită de art. 2018 alin. (1) C. civ. şi dreptul de regres al societăţii împotriva persoanelor vinovate de răspunderea prejudiciului, cât şi din sentinţa pronunţată în primă instanţă, evocând în sprijinul susţinerilor sale decizii de speţă ale instanţei supreme.

Recurentul nu a indicat motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 ianuarie 2019, sub nr. x/2016*/a1.

Intimata A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea încheierii atacate în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie.

Examinând încheierea atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul susţine, în esenţă, că interesul său de a interveni în proces decurge din fosta sa calitate de administrator al societăţii apelante, deţinută până la 22 februarie 2018.

Deşi autorul căii de atac nu a indicat în drept motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul, criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este criticată soluţia de respingere a cererii de intervenţie accesorie din perspectiva interesului în formularea acestei cereri.

În legătură cu aceste critici, instanţa supremă constată că cererea de intervenţie accesorie a fost formulată într-un litigiu având ca obiect pretenţiile derivând din raporturile contractuale dintre reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B. S.R.L.

Criticile recurentului sunt nefondate.

Oricare ar fi soluţia pe care o va adopta instanţa de apel, recurentul nu justifică interes în formularea cererii de intervenţie accesorie, întrucât se raportează la o eventuală acţiune în regres, ale cărei premise nu sunt îndeplinite prin raportare la argumentele aduse în sprijinul motivului de nelegalitate invocat.

Astfel, reformarea hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate împotriva pârâtei B. S.R.L., ar fi favorabilă acesteia şi nu ar produce niciun prejudiciu în patrimoniul său, iar respingerea apelului implică, în sine, absenţa caracterului fictiv al contractelor.

Prin urmare, instanţa supremă apreciază că soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie accesorie pentru lipsa interesului este legală, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul D. împotriva încheierii din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Cu privire la cererea intimatei A. S.R.L. de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, instanţa supremă constată că intimata a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli, conform înscrisurilor justificative aflate dosarul cauzei .

Faţă de soluţia de respingere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurentul la plata către intimata A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul D. împotriva încheierii din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul la plata către intimata A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED