Cassation annulment for failure to frame currency-risk credit clause claims within statutory grounds of cassation

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 7 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar stipulate la pct. 4.3 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 5 februarie 2007 şi contractul de credit nr. x din 25 februarie 2008;

2. să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar euro/leu la cursul de la momentul încheierii contractelor, curs care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

3. să dispună denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor de credit;

4. să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 296/2004, Norma B.N.R. nr. 17/2003, Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 şi C. civ. din 1864.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.774/2016 din 20 mai 2016, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 24 iunie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.451 din 28 octombrie 2016, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă, în vederea soluţionării conflictului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la 9 noiembrie 2016, sub nr. x/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 132/2016 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 7 decembrie 2016, sub nr. x/2016*.

Prin Sentinţa civilă nr. 159/2017 din 10 februarie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a dispus stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar euro/leu de la momentul semnării contractelor de credit nr. x din 5 februarie 2007 şi x din 25 februarie 2008, pentru toată perioada contractuală; a obligat-o pe pârâtă la restituirea către reclamanţi a sumelor plătite în plus; a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din Condiţiile generale ale celor două contracte de credit şi denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor de credit.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin încheierea din 26 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre soluţionare secţiei a II-a Civile şi de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi curţi de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civile şi de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Piteşti la 9 octombrie 2017, sub nr. x/2016.

Prin Decizia nr. 809/A-COM din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe şi a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, autorii căii de atac au arătat, în esenţă, că nu au fost negociate clauzele privind efectuarea plăţilor în moneda creditului cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi, aceste clauze fiind stipulate în contracte tipizate.

Având în vedere poziţiile de inegalitate pe care se află părţile, precum şi necesitatea exprimării consimţământului în cunoştinţă de cauză, instituţia financiară era obligată să informeze în mod complet, corect şi precis consumatorii cu privire la aspectele esenţiale ale produsului sau serviciului oferit, conform art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi, implicit, cu privire la riscul decurgând din volatilitatea cursului valutar.

După ce a evocat decizia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, recurenţii-reclamanţi au arătat că omisiunea băncii de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a monedei euro, în condiţiile în care acest fenomen era previzibil pentru experţii financiari din domeniul bancar, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sancţionată atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.

Autorii recursului au susţinut că, prin clauzele de risc valutar, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

În acest sens, recurenţii-reclamanţi au arătat că intimata-pârâtă a impus în contractele de credit obligaţia împrumutaţilor de a suporta diferenţele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii.

Astfel, în situaţia creşterii valorii monedei euro în raport cu moneda naţională, contractele de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi.

Or, clauza care stabileşte riscul valutar în sarcina exclusivă a consumatorilor denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei acestora şi conferirea în favoarea băncii a unui avantaj economic disproporţionat.

Autorii recursului au mai arătat că hipervalorizarea monedei euro constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, întrucât aceştia nu aveau cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb valutar şi, în consecinţă, asumarea riscului valutar în cunoştinţă de cauză.

În aceste condiţii, recurenţii-reclamanţi au subliniat că sunt incidente dispoziţiile art. 75 - 77 din Legea nr. 296/2004, precum şi Norma BNR nr. 17/2003, care exclud asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori.

Prin raportare la dispoziţiile art. 966 - 970 C. civ. din 1864, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării sale, neputând fi înlăturată sau limitată această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate din creşterea valorii monedei euro faţă de moneda naţională apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Dat fiind că s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractelor de credit, efectele juridice produse fiind diferite faţă de cele convenite de părţi, se impune revizuirea efectelor contractelor în temeiul teoriei impreviziunii.

În partea finală a cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat că se impune denominarea în moneda naţională a plăţii ratelor de credit, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) din Directiva nr. 0541/2013 a Parlamentului European.

Prin întâmpinarea depusă la 22 februarie 2018, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 22 mai 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai intimata-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluţia propusă prin raport.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 19 februarie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, criticile prin recurenţii-reclamanţi au susţinut că nu au fost negociate clauzele contestate şi nu au fost informaţi cu privire la riscul valutar vizează aspecte factuale ale cauzei, a căror evaluare intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Criticile prin care s-a arătat că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, întrucât împrumutaţilor le-a fost impusă obligaţia de a suporta diferenţele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii reprezintă o reproducere fidelă a susţinerilor din cererea de chemare în judecată.

Or, dezvoltarea motivelor de recurs la care se referă art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. vizează formularea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate împotriva considerentelor deciziei recurate.

Astfel, simpla reiterare în cererea de recurs a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întruneşte cerinţa anterior evocată.

Criticile prin care autorii recursului au evidenţiat caracterul imprevizibil, viitor şi incert al fenomenului de hipervalorizare a monedei euro şi lipsa lor de cunoştinţe în domeniul financiar-bancar care să le permită asumarea riscului valutar în cunoştinţă de cauză vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât se referă la chestiuni de fapt.

De asemenea, invocarea dispoziţiile art. 75 - 77 din Legea nr. 296/2004 şi art. 966 - 970 C. civ. din 1864 nu este susţinută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel.

Or, în absenţa prezentării unor critici de nelegalitate care să permită încadrarea acestora în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. rezultă că normele materiale anterior evocate au fost invocate formal prin cererea de recurs.

De asemenea, evocarea generică a Normei BNR nr. 17/2003 nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi examinată în recurs.

Prin urmare, considerentele anterior expuse relevă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal prin cererea de recurs.

Pentru aceste motive, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei nr. 809/A-COM din 23 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED