Nullity of 1948 land sale based on coercion and illicit cause: scope of review and burden of proof for unsound price

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la 1 octombrie 2007, sub nr. x/2007, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 octombrie 1948, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 948, 955, 956 şi 969 C. civ. din 1864.

Prin cererea depusă la 3 decembrie 2007, reclamanta a precizat că înţelege să cheme în calitate de pârâtă pe C.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.514 din 4 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.

Prin cererea depusă la 2 septembrie 2008, reclamanta a precizat că înţelege să se judece numai cu pârâta Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.095 din 30 septembrie 2008, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Prin Încheierea nr. 40 din 23 ianuarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, Judecătoria Buftea a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în vederea discutării excepţiei litispendenţei în raport de Dosarul nr. x/2008.

Prin Încheierea din 25 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia litispendenţei şi a reunit cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 la Dosarul nr. x/2008.

Prin Încheierea din 4 martie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.

Prin Sentinţa civilă nr. 785 din 3 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei coparticipării procesuale obligatorii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C. şi Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Prin Decizia civilă nr. 93A din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub acelaşi număr de dosar.

Prin Sentinţa civilă nr. 102 din 19 ianuarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a constatat perimată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C. şi Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat recurs, dosarul de recurs fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2012.

Prin Decizia civilă nr. 1.351 din 6 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursul declarat de recurenta-reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 102 din 19 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2008, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2008.

Prin Sentinţa civilă nr. 89 din 26 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov şi intervenienţii D. şi E.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că acţiunea introductivă are ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 octombrie 1948, pentru violenţa exercitată asupra vânzătorilor în scopul încheierii actului de vânzare.

În urma solicitării instanţei de judecată, în sensul de a preciza în ce au constat violenţele şi presiunile la care au fost supuşi autorii reclamantei, aceasta din urmă a arătat că tatăl său a fost ameninţat cu închisoarea şi cu pierderea tuturor proprietăţilor prin deschiderea unor procese pentru deţinerea de arme şi exploatarea angajaţilor. În plus, violenţele şi presiunile au constant şi în vizitele permanente ale reprezentanţilor securităţii şi miliţiei.

Prima instanţă a mai reţinut că declaraţia luată prin comisie rogatorie relevă că martora F. este rudă în grad oprit de lege, conform art. 189 alin. (1) C. proc. civ. În continuare, prima instanţă a constatat că martora a arătat că vânzătorii au fost constrânşi să înstrăineze terenul la instaurarea comuniştilor ruşi, însă nu a precizat, nici măcar prin aproximare, în ce au constat respectivele constrângeri şi în ce împrejurări a luat cunoştinţă de faptele pretinse.

Aceeaşi instanţă a mai reţinut că declaraţia de martor nu se coroborează cu nicio altă probă aflată la dosarul cauzei.

Având în vedere că reclamanta nu a administrat probe concludente şi pertinente, tribunalul a apreciat că situaţia de fapt nu a fost dovedită, motiv pentru care a respins acţiunea în temeiul art. 1169 C. civ. din 1864.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii introductive.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2017.

Prin Decizia civilă nr. 714 din 22 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o şi a reţinut procesul pentru evocarea fondului.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că soluţia primei instanţe nu a fost motivată în fapt şi în drept.

În concret, instanţa de apel a reţinut că, în considerentele sentinţei atacate, s-a făcut un istoric al cursului procesului, fiind consemnate susţinerile părţilor, fără însă a se proceda la analiza acestora prin prisma celor două motive de nulitate a contractului dedus judecăţii, respectiv violenţa exercitată asupra autorului reclamantei şi cauza ilicită.

Prin Decizia civilă nr. 156A din 16 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele C., Uniunea Judeţeană a Cooperativelor de Consum Ilfov şi intervenienţii D. şi E.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a prezentat pe scurt susţinerile reclamantei, după care a reţinut că viciile voinţei sunt cauze de nulitate relativă a unei convenţii, conform art. 961 C. civ. din 1864.

Curtea de apel a apreciat că, în condiţiile în care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului juridic încheiat în anul 1948, analiza susţinerilor referitoare la constrângerea exercitată asupra autorului reclamantei pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare (violenţă) şi a probelor administrate sub acest aspect este lipsită de interes.

Instanţa de apel a mai reţinut că nici neplata preţului nu reprezintă o cauză de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare. În acest caz, s-a apreciat că vânzătorul poate cere obligarea cumpărătorului la executarea silită a obligaţiei, poate invoca excepţia de neexecutare a contractului ori poate solicita rezoluţiunea contractului în condiţiile prevăzute de lege.

Curtea de apel a statuat că este nul absolut, potrivit art. 966 C. civ. din 1864, actul juridic lipsit de cauză, fondat pe o cauză falsă sau ilicită. Astfel, cauza este ilicită "când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

Aceeaşi instanţă a reţinut că reclamanta susţine ilicitatea cauzei, fără să afirme încălcarea vreunei norme legale sau morale la încheierea sa.

Or, cauza este contrară legii şi ordinii publice când o persoană urmăreşte obţinerea unor beneficii sau satisfacerea unor interese ca urmare a încheierii unui contract pe care nu avea dreptul să-l încheie, nefiindu-i permis de lege.

De asemenea, cauza imorală (contrarie bunelor moravuri) vizează atitudinea sau intenţia indecentă a unei persoane manifestată printr-un scop cuprins (explicit ori neexplicit) într-un act juridic.

După evocarea dispoziţiilor art. 1294 C. civ. din 1864, instanţa de apel a reţinut că, pentru fiecare dintre părţi, cauza contractului de vânzare-cumpărare (scopul urmărit de părţi la încheierea sa) este reprezentată de contraprestaţia celeilalte părţi, respectiv dobândirea proprietăţii, pentru cumpărător, şi încasarea preţului, pentru vânzător.

Din această perspectivă, curtea de apel a apreciat că întocmirea planurilor de sistematizare, în vederea construirii cartierului muncitoresc, anterior achiziţionării terenului pe care urmau a fi edificate construcţiile, nu este ilegală şi nici nu reprezintă o dovadă a imoralităţii scopului urmărit de cumpărător, expres menţionat în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, ci, dimpotrivă, a fost necesară pentru a se justifica achiziţionarea suprafeţei de teren.

După ce a evocat art. 1303 C. civ. din 1864, instanţa de apel a apreciat că nulitatea absolută a vânzării poate fi dispusă pentru preţ neserios, însă doar atunci când preţul este atât de mic încât lipseşte vânzarea de cauză, nu şi când acesta ar fi lezionar.

Prin noţiunea de preţ serios se înţelege preţul care constituie o cauză suficientă a obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării.

Preţul serios se transpune în existenţa unei proporţii între cuantumul preţului stabilit de părţi şi valoarea reală a lucrului vândut, fără însă a reclama o echivalenţă între preţ şi valoarea lucrului, fiind exclusă însă existenţa unei disproporţii care nu este susceptibilă de justificare firească.

Instanţa de apel a constatat că reclamanta a afirmat că preţul a fost unul derizoriu, raportându-se la preţul cu care B. l-a vândut ulterior. Din verificarea actelor de vânzare-cumpărare, depuse la dosar de locuitori din strada x, a rezultat că această societate a cumpărat la un preţ de 24,26 RON/mp şi a vândut la un preţ de 37 RON/mp.

Curtea de apel a reţinut că, deşi nu s-au administrat alte probe care să permită verificarea preţurilor din zonă la momentul încheierii acestor contracte - anul 1948, preţul oferit autorului reclamantei, chiar dacă fi fost stabilit unilateral, nu a fost unul neserios.

Diferenţa dintre preţul de cumpărare şi cel de vânzare a fost justificată atâta timp cât s-a cumpărat o suprafaţă mare de teren viran, pentru care nu s-a plătit taxă de timbru, fiind vorba de o suprafaţă de teren a cărei valoare locativă este sub venitul de 20.000 RON anual, aspect reţinut la lit. f) din contract şi necontestat în cauză. S-a mai reţinut că s-au vândut parcele cu suprafeţe de cca. 300 mp teren, cu deschidere la stradă, acestea constituind loturile individuale pe care urmau a fi construite aşa-numitele "case la şir" (conform Jurnalului din 7 septembrie 1948), valoarea parcelelor fiind mai mare decât aceea a terenului viran din care au fost dezmembrate.

În aceste condiţii, curtea de apel a apreciat că nu sunt incidente cauzele de nulitate absolută invocate de reclamantă în legătură cu contractul dedus judecăţii.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului.

Autoarea căii de atac şi-a structurat criticile în patru motive de recurs.

În cadrul primului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, întrucât instanţa de apel a respins proba testimonială privind reaudirea martorei F.

Autoarea recursului a arătat că a solicitat reaudierea martorei, deoarece nu a avut posibilitatea să-i pună întrebări, acestea fiind stabilite de instanţa de fond.

Având în vedere că martora cunoştea condiţiile în care a fost încheiat contractul dedus judecăţii se impunea reaudierea sa.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că s-a solicitat nulitatea absolută a contractului pentru violenţă, ca viciu de consimţământ.

În acest sens, autoarea căii de atac a arătat că a solicitat nulitatea absolută pentru lipsa consimţământului său la încheierea contractului. Violenţele reprezintă doar argumente în sensul că autorul recurentei-reclamante nu a dorit niciodată încheierea contractului.

De asemenea, neprimirea preţului vânzării este tot o circumstanţă a condiţiilor în care a fost încheiat contractul, iar nu o cauză distinctă de nulitate.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu s-a indicat nicio normă legală care să fi fost încălcată la încheierea contractului.

În acest sens, a susţinut că norma legală încălcată este art. 1294 C. civ. din 1864, conform căruia, "vinderea este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui".

Or, în cauză nu a existat nicio convenţie între cele două părţi.

Cu privire la normele morale încălcate, autoarea recursului a arătat că, din actele emise de C.N.S.A.S., rezultă că organele represive cunoşteau că proprietatea a fost confiscată şi nu a fost vândută unei unităţi de stat.

În aceste condiţii, recurenta-reclamantă a subliniat că o asemenea operaţiune fictivă este imorală, întrucât s-a creat un act aparent pentru a acoperi o nedreptate.

Caracterul imoral al actului de vânzare rezultă şi din împrejurarea că, imediat după încheierea actului, terenul a fost vândut la un preţ dublu către anumite persoane fizice.

În cadrul ultimului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 1303 C. civ. din 1864.

În concret, instanţa de apel a apreciat că prin preţ neserios nu se poate înţelege jumătate din preţul cu care a fost revândut terenul imediat după achiziţionare.

Recurenta-reclamantă a arătat că argumentul instanţei de apel, în sensul că diferenţa de preţ se datorează parcelării terenului, nu are niciun suport probator şi oricum nu poate justifica diminuarea substanţială a preţului.

Autoarea recursului a mai învederat că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că preţul la care a fost vândut terenul a fost preferenţial, întrucât cumpărătorii au fost "oameni ai muncii".

Recurenta-reclamantă a conchis că niciun proprietar nu ar fi vândut de bunăvoie un bun la cel puţin jumătate din preţul real.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă în şedinţa publică din 19 februarie 2019, pentru motivele consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile subsumate primului motiv de recurs privind încălcarea dreptului la apărare ca urmare a respingerii probei testimoniale, constând în reaudirea martorei F., pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În legătură cu acest motiv de recurs, instanţa supremă constată că prin notele de şedinţă depuse în faţa primei instanţe la termenul din 3 septembrie 2015, recurenta-reclamantă, prin avocat, a solicitat audierea martorei F. prin comisie rogatorie, fără să propună anumite întrebări care să fie adresate martorei.

Prin încheierea din 3 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2008, prima instanţă a încuviinţat proba testimonială prin comisie rogatorie şi, în lipsa unor întrebări ale recurentei-reclamante, a stabilit întrebările ce urmau a fi adresate martorei, exercitându-şi astfel rolul activ în administrarea probatoriului, în vederea stabilirii situaţiei de fapt.

Deşi a fost reprezentată prin avocat la termenul de judecată din 3 septembrie 2015, recurenta-reclamantă nu s-a opus întrebărilor stabilite de prima instanţă şi nici nu a propus întrebări suplimentare care să fie adresate martorei.

În aceste condiţii, respingerea în apel a probei privind reaudierea martorei, prin încheierea din 17 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, cu motivarea că reclamanta nu s-a opus întrebărilor stabilite de instanţa de judecată şi nici nu a propus întrebări proprii pe care instanţa să nu le fi avut în vedere, nu relevă încălcarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante.

Mai mult decât atât, respingerea în apel a acestei probe se înscrie în marja de apreciere a instanţelor devolutive cu privire la concludenţa probelor propuse de părţi în procesul civil.

În acest sens poate fi evocat art. 167 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia, "dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere".

Prin urmare, criticile subsumate primului motiv de recurs sunt nefondate.

Criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs privind aprecierea greşită a instanţei de apel în sensul că reclamanta a solicitat nulitatea absolută a contractului pentru violenţă, ca viciu de consimţământ, pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă schimbarea în apel a temeiului juridic al cererii de chemare în judecată.

În legătură cu acest motiv de recurs, instanţa supremă constată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 octombrie 1948, cererea fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 948, art. 955, art. 956 şi art. 969 C. civ. din 1864.

Conform art. 955 C. civ. din 1864, "violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul cărei s-a făcut convenţia", iar conform art. 956 din acelaşi act normativ, "este violenţă totdeauna când, spre a face pe o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor".

Art. 948 C. civ. din 1864 reglementează condiţiile de valabilitate ale convenţiilor, iar art. 969 din acelaşi act normativ instituie principiul forţei obligatorii al convenţiilor.

Prin raportare la aceste texte de lege, instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă şi-a întemeiat în drept acţiunea introductivă pe dispoziţiile privind viciul de consimţământ al violenţei.

În dezvoltarea motivelor de fapt ale acţiunii, reclamanta a susţinut, printre altele, că: actul de vânzare a fost încheiat în urma constrângerilor şi că violenţa a fost exercitată de către regimul comunist, care a condiţionat păstrarea celor două apartamente din Bucureşti deţinute de către autorul reclamantei de "înstrăinarea" terenului, consimţământul fiind astfel viciat. Aceasta a mai susţinut că nici cauza contractului nu este licită.

Aşadar, motivele de fapt şi dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată relevă că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru viciul de consimţământ al violenţei şi cauză ilicită.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, printre motivele de nulitate invocate prin acţiunea introductivă nu se regăseşte şi cel decurgând din lipsa consimţământului autorului său la încheierea contractului.

De altfel, fiind invocat viciul de consimţământ al violenţei nu mai putea fi invocată şi lipsa consimţământului, întrucât vicierea consimţământului presupune totuşi existenţa sa.

În aceste condiţii, instanţa supremă reţine că instanţa de apel nu a schimbat temeiul juridic al acţiunii, înţeles ca situaţie de fapt calificată juridic, fiind respectate în apel limitele judecăţii stabilite în faţa primei instanţe.

Prin urmare, criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs sunt nefondate.

Criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, prin care autoarea recursului a susţinut că a fost încălcat art. 1294 C. civ. din 1864, întrucât în cauză nu a existat nicio convenţie între cele două părţi pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa supremă constată că între părţile în litigiu a existat o convenţie, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 octombrie 1948.

Cum sancţiunea nulităţii nu operează de drept rezultă că, până la constatarea nulităţii pe cale judiciară, contractul este prezumat a fi valabil încheiat.

Prin urmare, simpla aserţiune a recurentei-reclamante în sensul că nu a existat nicio convenţie între părţile în litigiu nu relevă încălcarea dispoziţiilor art. 1294 C. civ. din 1864.

Criticile prin care autoarea recursului a subliniat că actul de vânzare are caracter imoral, în susţinerea cărora a evocat atât actele emise de C.N.S.A.S., cât şi vânzarea ulterioară a terenului la un preţ dublu, vizează netemeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului poate fi realizat exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate. Astfel, aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză rămân în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Criticile subsumate ultimului motiv de recurs referitoare la preţul neserios al contractului de vânzare-cumpărare vizează, de asemenea, netemeinicia deciziei recurate, întrucât repun în discuţie chestiunile de fapt din evaluarea cărora instanţa de rejudecare a dedus că preţul vânzării nu a fost neserios.

Din moment ce recurenta-reclamantă susţine că argumentul instanţei de apel, în sensul că diferenţa de preţ se datorează parcelării terenului, nu are niciun suport probator şi că nu s-a avut în vedere faptul că preţul preferenţial decurge din vânzarea terenului către "oameni ai muncii", rezultă că invocarea interpretării greşite a art. 1303 C. civ. din 1864 s-a făcut în mod formal.

În plus, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sancţionează pronunţarea hotărârii fără temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Or, interpretarea greşită a legii nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de motivul de nelegalitate anterior evocat.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 156A din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea recursului său, la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.550,52 RON, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 156A din 16 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.550,52 RON.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - ED