Insurer's appeal terminated by insolvency; Casco payout of 146,970.82 RON stands

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 6 iulie 2010, sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 146.970,82 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate la autobasculanta tip x, derivând dintr-un raport de asigurare şi a dobânzii legale calculate până la data plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9 şi art. 24 din Legea nr. 136/1995, art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 11 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la dosar, pârâta S.C. B. S.A. a solicitat introducerea în cauză a S.C. C. S.A., în calitatea de proprietar al autobasculantei.

Prin încheierea din 16 decembrie 2010, prima instanţă a respins cererea pârâtei de introducere în cauză a S.C. C. S.A.

Prin Sentinţa nr. 3.541 din 25 octombrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 146.970,82 RON, reprezentând contravaloare reparaţii şi a dobânzii legale calculate până la data plăţii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, la 29 februarie 2008, reclamanta a achiziţionat, în baza contractului de leasing, o autobasculantă tip x de la S.C. C. S.A., fiind încheiată poliţa de asigurare Casco la B. S.A.

La 26 iunie 2009, autobasculanta achiziţionată a fost implicată într-un accident în timpul executării unor lucrări pe drumul public din comuna Moroieni, judeţul Dâmboviţa.

Urmare a accidentului, la filiala Târgovişte a pârâtei, s-a deschis dosarul de daună nr. x, fiind întocmită şi nota de constatare de către un reprezentant al societăţii de asigurare, prezent la locul accidentului.

La 26 august 2009, pârâta a confirmat că acceptă nota tehnică transmisă de unitatea reparatoare, motiv pentru care s-a procedat la repararea autovehiculului.

Ulterior, prin adresa din 14 decembrie 2009, pârâta a înştiinţat reclamanta că, în urma analizării dosarului de daună, a reieşit că evenimentul din 26 iunie 2009 nu este un risc asigurat, încadrându-se într-unul dintre cazurile de excludere, întrucât paguba s-a produs din cauza supraîncărcării autobasculantei.

Prin ordinul de plată nr. x din 30 martie 2010, reclamanta a plătit către D. S.R.L. suma de 146.970,82 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor pentru autobasculanta tip x.

Prima instanţă a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că a existat o supraîncărcare. Astfel, nu sunt incidente prevederile literei i) privind cazurile de excludere de la acordarea de despăgubiri de către asigurător.

De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că pârâta nu a administrat nicio probă din care să rezulte supraîncărcarea autobasculantei.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. B. S.A. a declarat apel, prin care a formulat critici de netemeinicie şi nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la 7 martie 2013, sub nr. x/2010/a1.

Prin Decizia nr. 36 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1.158 din 25 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.A., prin Sucursala Târgovişte, împotriva deciziei instanţei de apel, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de casare a reţinut că prima instanţă trebuia să verifice calitatea procesuală activă fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru era posibil, fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului.

Totodată, instanţa de recurs a constatat că, prin cererea de arătare a titularului dreptului formulată în faţa primei instanţe, pârâta a pus în discuţie calitatea procesuală activă a reclamantei. Deşi acest aspect era esenţial în stabilirea raporturilor dintre părţi, tribunalul a respins ca tardivă cererea de arătare a titularului dreptului, nefiind astfel lămurit cadrul procesual.

După ce a evocat dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., instanţa de recurs a apreciat că prima instanţă a procedat în mod greşit că nu a introdus în proces pe proprietarul bunului, în condiţiile în care pârâta a pus în discuţie cadrul procesual.

Instanţa de casare a mai constatat că instanţa de apel nu a pus în discuţie calitatea procesuală activă a reclamantei, necercetând natura mandatului acordat acesteia de către S.C. C. S.A., deşi mandatul se afla la dosarul cauzei.

Or, fixarea cadrului procesual, în sensul stabilirii calităţii procesuale a părţilor, presupunea o verificare a mandatului respectiv în scopul stabilirii naturii acestuia, urmând ca celelalte probe să fie analizate prin prisma constatărilor cu privire la natura mandatului.

În aceste condiţii, instanţa de apel a validat în mod greşit hotărârea primei instanţei, chiar în lipsa sesizării cu un astfel de motiv de apel, faţă de caracterul excepţiei lipsei calităţii procesuale, care poate fi invocată oricând, chiar din oficiu de către instanţă.

Apreciind că aspectele învederate au echivalat cu o necercetare a fondului, instanţa de recurs, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul şi a casat decizia atacată.

Instanţa de casare a statuat că instanţa de apel va analiza în rejudecare contractul de mandat în vederea stabilirii cadrului procesual, precum şi cauza dedusă judecăţii, prin prisma întregului material probator administrat şi a textelor legale incidente, ţinând seama de toate motivele invocate.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la 27 august 2014, sub nr. x/2010/a1*.

Prin Decizia nr. 81 din 5 februarie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei; a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinţei instanţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa de rejudecare a prezentat situaţia de fapt reţinută în cauză, după care a constatat că, în baza contractului de asigurare facultativă Casco, asigurătorul s-a obligat să plătească despăgubiri pentru avariile produse autobasculantei ce a făcut obiectul contractului de leasing, potrivit Condiţiilor de asigurare a autovehiculelor pentru riscuri de avarii şi furt, cererii chestionar şi actelor declarative anexate poliţei, parte integrantă din contractul de asigurare.

Curtea de apel a reţinut că situaţia de excepţie invocată de apelanta-pârâtă, potrivit căreia asigurătorul este absolvit de obligaţia contractuală de a plăti suma asigurată, este reglementată expres în cuprinsul Condiţiilor de asigurare a autovehiculelor pentru riscuri de avarii şi furt, la art. VI (excluderi) pct. 15 lit. l) - pagube produse de supraîncărcarea ori suprasolicitarea autovehiculului sau de suprasaturarea motorului şi pct. 16 lit. a) - când utilizatorul provoacă paguba cu rea-intenţie sau culpă gravă.

Instanţa de apel a apreciat că probele administrate în faţa primei instanţe, constând în expertiza de specialitate, înscrisurile şi proba testimonială, nu au fost de natură a dovedi vreo culpă din partea utilizatorului, produsă de supraîncărcare ori suprasolicitarea autovehiculului.

Astfel, expertul desemnat în cauză a arătat expres că, în lipsa actelor solicitate, nu poate stabili cu exactitate care a fost greutatea reală a autobasculantei în momentul răsturnării. Referitor la respectarea obligaţiilor prevăzute în normele speciale cu privire la regimul de balastieră barieră, în sensul respectării obligaţiei de control a greutăţii maxime admise, acelaşi expert a precizat că, în lipsa actelor solicitate şi a planşei fotografice la momentul accidentului, nu poate stabili coeficientul de utilizare a capacităţii. În continuare, expertul a arătat că autobasculanta ar fi trebuit să aibă o greutate de 46.800 kg ca să cedeze tubul din beton armat, centrifugat în momentul traversării podeţului ridicat deasupra unui pârâu de munte, pe drumul public din comuna Moroieni.

Instanţa de rejudecare a reţinut că, din cuprinsul dosarului de daună, nu a rezultat vreun element de natură a conduce la ideea că autobasculanta ar fi fost supraîncărcată şi că nu au existat fotografii la momentul producerii accidentului.

Totodată, din cuprinsul certificatului de înmatriculare a autobasculantei a rezultat că sarcina utilă maximă determinată, omologată de fabricantul autobasculantei prin construcţie, ce nu trebuia depăşită în exploatare era de 41.000 kg.

Cum apelanta-pârâtă nu a dovedit incidenţa art. VI din contract, relativ la excluderi, prin raportare la probele administrate în cauză, instanţa de rejudecare a apreciat că soluţia instanţei de fond este legală.

Prin urmare, curtea de apel a reţinut că se impune acordarea despăgubirii către intimata-reclamantă, ca urmare a evenimentului rutier produs, nefiind făcută dovada exonerării de la obligaţia de plată a asigurătorului, respectiv supraîncărcarea autobasculantei şi reaua-intenţie ori culpa gravă a intimatei-reclamante.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă pentru lipsa calităţii procesuale active.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat în mod greşit contractul de asigurare şi contractul de leasing, precum şi dispoziţiile legale aplicabile în cauză.

De asemenea, autoarea căii de a atac a învederat că aceeaşi instanţă nu a respectat dispoziţiile obligatorii din cuprinsul deciziei de casare, pe care le-a prezentat în detaliu.

După ce a evocat o serie de prevederi din contractul de asigurare şi contractul de mandat, recurenta-pârâtă a susţinut că dreptul de folosinţă asupra bunului asigurat nu-i conferea intimatei-reclamante calitate procesuală activă pentru introducerea acţiunii în despăgubiri împotriva asigurătorului.

Aşadar, autoarea recursului a învederat că doar proprietarul bunului, respectiv S.C. C. S.A., justifică calitate procesuală activă în formularea acţiunii în despăgubiri.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinarea la dosar, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 8 martie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă, a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2004.

La termenul din 19 februarie 2019, instanţa supremă a apreciat că nu mai subzistă temeiurile suspendării, motiv pentru care a dispus repunerea cauzei pe rol, în considerarea argumentelor consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând cu prioritate incidenţa dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea judecăţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acţiunea judiciară sau extrajudiciară, cât şi executările silite suspendate încetează".

Dispoziţiile legale anterior evocate sunt aplicabile şi în cazul procedurii falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, astfel cum rezultă din norma de trimitere de la art. 242 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, măsura suspendării judecăţii este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acţiunea judiciară încetează.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin Sentinţa civilă nr. 9.661 din 3 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei S.C. B. S.A. Sentinţa de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor prin Decizia nr. 788 din 28 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Aşadar, efectele suspendării judecăţii s-au produs până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, de la acel moment intervenind încetarea acţiunii judiciare, conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Cum litigiul se află în recurs, ca formă de manifestare a acţiunii judiciare, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală raportat la art. 242 din Legea nr. 85/2014, urmează să decidă încetarea judecăţii recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva Deciziei nr. 81 din 5 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat procesul, la plata cheltuielilor de judecată, iar cele ale art. 1169 C. civ. din 1864 stabilesc că cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.

Din analiza coroborată a acestor texte de lege rezultă că partea care a învestit instanţa cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată trebuie să facă dovada efectuării acestor cheltuieli.

Având în vedere că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri justificative care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, astfel cum impun dispoziţiile legale anterior evocate, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., prin Sucursala Târgovişte, prin lichidator judiciar E. S.P.R.L., împotriva Deciziei nr. 81 din 5 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă S.C. F. S.R.L. (fostă S.C. A. S.R.L.) privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 februarie 2019.

GGC - EDa