Cassation for inadequate motivation and expert flaws in lease improvement compensation claim: limits of extraordinary review scope.

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2013, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei Regia Autonoma - Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat (R.A.A.P.P.S) la plata sumei de 20.000.000 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse spaţiilor proprietatea pârâtei în perioada locaţiunii acestora.

Prin Sentinţa civilă nr. 1372/02.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL şi administrator special C., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. SA, solicitând schimbarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 1956 A din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL şi administrator special C., împotriva Sentinţei civile nr. 1372/02.05.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

În acord cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel a apreciat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată, deoarece prima instanţă a analizat atât prevederile contractului de locaţiune şi prestări servicii încheiat între părţi, cât şi şi prevederile aplicabile din C. civ. şi din Legea nr. 193/2000 invocate de reclamantă, argumentând logic şi juridic de ce pretenţiile acesteia nu pot fi admise.

S-a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta (locatar) a solicitat plata contravalorii îmbunătăţirilor pe care le-a adus spaţiului proprietatea pârâtei (locator), închiriat în baza contractului de locaţiune şi prestări servicii nr. x/05.04.2006, modificat prin mai multe acte adiţionale, invocând răspunderea civilă contractuală a pârâtei.

Instanţa de apel a făcut referire la prevederile art. 10 lit. i) din contractul de locaţiune şi prestări servicii nr. x/05.04.2006, care stabileşte că de orice îmbunătăţiri, amenajări şi instalaţii efectuate de locatar în spaţiile închiriate va profita locatorul la încetarea contractului, fără a se acorda locatarului despăgubiri.

Reţinând dispoziţiile C. civ. din 1864 ("convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante" - art. 969, "creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare" - art. 1073, iar "daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările mai jos menţionate" - art. 1084), instanţa de apel a apreciat că în speţă nu e îndeplinită premisa răspunderii civile contractuale, datorită dispoziţiilor art. 10 lit. i) din contractul de locaţiune şi prestări servicii ce nu au fost invalidate (prin constatarea caracterului abuziv sau în alt mod), astfel că "omisiunea pârâtei de a da curs cererii reclamantei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de aceasta din urmă nu reprezintă o neîndeplinire sau o îndeplinire necorespunzătoare a prevederilor contractuale, ci este în deplin acord cu convenţia".

Totodată, instanţa de apel a precizat că obligaţia pretinsă de reclamantă nu îşi găseşte suport nici în pretinsa evacuare abuzivă realizată de către pârâtă (evacuare neprobată de titulara acţiunii), nici în pretinsa neamortizare a cheltuielilor efectuate de reclamantă (pârâta neavând vreo obligaţie de a suporta cheltuielile efectuate de reclamantă şi neamortizate), nici în prevederile C. civ. referitoare la contractul de locaţiune.

În condiţiile în care nu se poate reţine în sarcina pârâtei obligaţia invocată de reclamantă, s-a considerat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1073 şi art. 1084 din C. civ. din 1864, nici cele ale art. 998 - 999 din acelaşi cod.

Ca atare, administrarea probei cu expertiză tehnică judiciară specialitatea "construcţii" a fost apreciată ca nefiind neutilă soluţionării cauzei, astfel că eventuala nerespectare a art. 21 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară este, practic, lipsită de consecinţe.

În acest sens, instanţa de apel a precizat că administrarea, cu neobservarea cerinţelor legale, a unei probe neutile soluţionării cauzei nu poate da naştere unei vătămări procesuale, nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil, drept consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cât timp soluţia pronunţată de instanţa de fond nu a fost bazată pe această probă (acţiunea a fost respinsă nu pentru că îmbunătăţirile ar fi fost efectuate fără autorizaţie de construire, ci pentru că nu există o obligaţia contractuală a pârâtei de a plăti reclamantei contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate de aceasta din urmă), instanţa de apel a considerat că susţinerile apelantei-reclamante referitoare la modalitatea de administrare a probei cu expertiză tehnică judiciară sunt străine de sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. din 1865, respectiv: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

A susţinut că decizia recurată a fost motivată lapidar şi lacunar, pe o pagina şi jumătate, fără să prezinte argumentele logico-juridice care să justifice cererea de chemare în judecată.

În acest sens, a considerat că instanţa nu a ţinut cont de viciile semnalate de recurenta-reclamantă cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat cu privire la îmbunătăţirile spaţiului în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în baza contractului de locaţiune şi prestări servicii nr. x/05.04.2006, ignorând faptul că acest raport de expertiză este întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 21 din O.G nr. 2/2000.

Pentru a dovedi cele menţionate, recurenta-reclamantă a enumerat obiectivele solicitate şi încuviinţate de instanţa de fond cu privire la întocmirea raportului de expertiză, arătând că, din lectura raportului reiese că expertul nu a realizat o lucrare corespunzătoare, ci s-a mărginit la a formula o concluzie juridică, care reprezintă atributul exclusiv al judecătorului (nedeţinerea de către recurenta-reclamantă a unei autorizaţii de construire).

A considerat că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (constând în dreptul unei persoane de a fi judecată în mod echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, în mod public şi într-un termen rezonabil, cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile).

Subliniind că, în ceea ce priveşte regimul probelor, instanţa europeană a statuat că admisibilitatea, administrarea şi pertinenta probelor sunt aspecte care trebuie tratate cu toată seriozitatea de instanţa naţională, a criticat faptul că prima instanţă a omologat raportul de expertiză, deşi acesta a fost întocmit cu superficialitate şi lipsa de imparţialitate.

Ca atare, a solicitat refacerea expertizei în cauză, cu respectarea obiectivelor încuviinţate de instanţa.

Sub un alt aspect, a susţinut că temeiurile juridice ale cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc din contractul încheiat între părţi, fiind răspunderea civilă contractuală.

Potrivit art. 1271 din C. civ. din 1864, părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costului executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.

A arătat că forţa obligatorie a contractelor, consacrată de art. 1270 C. civ. din 1864, corelată cu obligaţia debitorului de executare a propriilor obligaţii cu bună-credinţă, dă dreptul creditorului de a cere îndeplinirea exactă a obligaţiilor asumate contractual de debitor, precum şi dreptul la dezdăunare, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare.

Totodată, a menţionat regula simetriei contractuale, care prevede că modificarea sau stingerea contractului (mutuus consensus, mutuus disensus) este o componentă a principiului forţei obligatorii.

Precizând că, în cauza pendinte, amortizarea amenajărilor în contabilitatea recurentei-reclamante nu poate fi reţinută ca un argument sustenabil în respingerea cererii formulate, cât timp aceasta a fost privată de bunurile sale şi de amenajările efectuate, a invocat în susţinerea recursului dispoziţiile C. civ. actual, arătând că acestea converg spre aceleaşi principiu, al înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale faptei ilicite, în scopul restabilirii, pe cât posibil, a situaţiei anterioare.

În final, a considerat că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, în mod nelegal, nu au procedat la administrarea în cauză a unui material probatoriu de natură a permite clarificarea situaţiei juridice şi a pretenţiilor recurentei-reclamante şi a subliniat că, în prezent, în imobilul în care recurenta-reclamantă şi-a desfăşurat activitatea, funcţionează posturi de televiziune şi de radio care au preluat, în mod samavolnic şi ilegal, întreaga infrastructură creată de recurenta-reclamantă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 din C. proc. civ. din 1865.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat excepţia nulităţii recursului şi, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, în temeiul dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) şi al) art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL, este nul.

În ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, limitată la motivele de nelegalitate enumerate de art. 304 din C. proc. civ. din 1865, sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 3021 lit. c) din acelaşi cod.

Ca atare, motivarea recursului presupune expunerea tuturor criticilor circumscrise motivelor de recurs îngăduite de lege care, din punctul de vedere al părţii, relevă nelegalitatea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. din 1865: "cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor", iar conform art. 306 alin. (1) din actul normativ menţionat, "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs [art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865].

De asemenea, art. 306 alin. (3) din C. proc. civ. din 1865 menţionează că: "indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.."

În speţă, din analiza motivelor de recurs invocate de către recurenta-reclamantă rezultă că aceasta a formulat, în esenţă, critici referitoare la situaţia de fapt reţinută în cauză şi la administrarea şi interpretarea probelor aflate la dosar.

Concret, ceea ce critică recurenta-reclamantă vizează faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de viciile semnalate cu privire la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză referitor la îmbunătăţirile spaţiului în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea.

În acest context, recurenta-reclamantă susţine că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond nu au procedat la administrarea în cauză a unui material probatoriu de natură a permite clarificarea situaţiei juridice şi a pretenţiilor recurentei-reclamante, considerând că raportul de expertiză tehnică judiciară ar fi trebuit refăcut, deoarece a fost întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor art. 21 din O.G nr. 2/2000.

Se constată că, deşi recurenta-reclamantă a precizat că recursul formulat se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. din 1865, în realitate, susţinerile din cuprinsul cererii de recurs sunt expresia nemulţumirii recurentei faţă de hotărârea pronunţată în apel, deoarece aceasta contestă aspecte privind temeinicia hotărârii atacate (interpretarea dată de instanţa de apel probelor administrate în vederea soluţionării cauzei şi situaţia de fapt reţinută în baza acestor probe), nu argumentele de legalitate prezentate de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate.

Or, având în vedere că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita la o simplă indicare, formală, a textelor de lege. Dimpotrivă, pentru a conduce la modificarea hotărârii atacate, este necesar ca dezvoltarea motivelor de recurs să implice determinarea greşelilor de legalitate anume imputate instanţei de apel şi o minimă argumentare a criticii, în fapt şi în drept.

În acest context, văzând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs formulate în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 304 din C. proc. civ. din 1865, ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică, care să ducă la aplicarea art. 306 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) din actul normativ menţionat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 1956 A din 15 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2013.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2019.

GGC - GV