Recovery of advance payment for non-conforming goods as damages under contract law, not rescission

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 martie 2015, sub nr. x/2015, A. SA în contradictoriu cu B., a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 84.168,65 euro reprezentând plata efectuată, în avans pentru marfa furnizată în baza contractelor nr. x/04.08.2014 şi nr. y/04.08.2014, marfă ce nu a fost admisă la recepţie de către investitorul D. SA întrucât nu respectă fişele tehnice ale proiectantului, parte integrantă din cele două contracte; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere; în temeiul art. 1530 noul C. civ., obligarea pârâtei la plata de daune interese şi la plata cheltuielilor de judecată.

În cursul regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat valoarea în RON a obiectului acţiunii: 372.378,941 RON reprezentând diferenţa dintre suma achitată şi marfa livrată; temeiul de drept: art. 1650, 1672, 1481, 1516 şi 1522 C. civ.

Pârâta a depus la termenul de judecată din data de 31.03.2016 întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Pârâta în cererea reconvenţională, depusă odată cu întâmpinarea, a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor livrate şi neachitate; obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 euro, echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere pentru bunurile livrate şi neachitate, în temeiul art. 6.2. din contract.

La termenul de judecată din data de 12.05.2016, Tribunalul a reţinut tardivitatea depunerii întâmpinării, făcând aplicarea prevederilor art. 209 alin. (4) C. proc. civ. respectiv a constatat decăzută pârâta din dreptul de a invoca excepţii relative, de a propune probe şi respectiv de a formula cerere reconvenţională.

Prin Sentinţa civilă nr. 785/27.06.2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/2015 s-au dispus următoarele: admiterea, în parte, a acţiunii civile formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 372.378,941 RON cu titlul de despăgubiri şi suma de 17.208,43 RON cu titlu de penalităţi de întârziere aferente perioadei 19 decembrie 2014 - 31.03.2015; respingerea ca tardivă a cererii reconvenţionale şi obligarea pârâtei să plătească expertului judiciar C. diferenţa onorariu în sumă de 1.500 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B..

Prin Decizia nr. 449/2018 din 7 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B..

Prin încheierea din 15 mai 2018, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis sesizarea din oficiu privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei nr. 449 din 7 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/2015 privind apelul civil declarat de pârâta B. împotriva Sentinţei civile nr. 785 din 27 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Neamţ în Dosarul nr. x/2015 în contradictoriu cu reclamanta SC A. SA, având ca obiect pretenţii.

A îndreptat dispozitivul Deciziei nr. 449/07 mai 2018 a Curţii de Apel Bacău în sensul că după alineatul I se va trece următorul alineat: "Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare, recurs care se depune la Curtea de Apel Bacău".

Împotriva Deciziei nr. 449/2018 din 7 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, recurenta-pârâtă B. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi rejudecând, să se dispună: casarea deciziei recurate, respectiv respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată; anularea încheierii din data de 12.05.2016 prin care s-a respins cererea de desfiinţare a actelor de procedură efectuate de către instanţa de judecata în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea situaţiei de fapt, s-a arătat, în esenţă, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect restituirea sumei de 84.168,65 euro, reprezentând parte din preţul bunurilor livrate, ca fiind neîntemeiate cele reţinute de către instanţa de fond şi de apel, în sensul că trebuia să respingă ca inadmisibil acest capăt de cerere, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Recurenta-pârâtă a arătat că, potrivit contractelor încheiate între părţi, aceasta s-a obligat să livreze anumite bunuri - obligaţie îndeplinită, iar reclamanta s-a obligat să plătească preţul acestora - obligaţie neîndeplinită în totalitate, iar clauzele contractuale nu au prevăzut condiţia privind acceptarea sau neacceptarea acestor bunuri de către alte societăţi.

Totodată, s-a arătat că intimata-reclamantă nu a formulat un refuz propriu şi motivat privind robineţii menţionaţi ca şi neconformi în cererea de chemare în judecată.

Deşi reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al primului capăt al cererii de chemare în judecată, aspect reţinut şi de către instanţa de fond, respectiv art. 1650, 1652, 1481, 1516 şi 1522 C. civ., instanţa de fond, a considerat că este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 372.378,941 RON, raportat la dispoziţiile art. 1531 C. civ. şi a considerat că această sumă este datorată cu titlu de despăgubiri, deşi niciodată reclamanta nu a solicitat acest lucru.

Recurenta-pârâtă a arătat că, din punctul său de vedere, instanţa de apel trebuia să reţină că celor două contracte încheiate de părţi, le sunt aplicabile dispoziţiile 1650 şi urm. C. civ. privind contractul de vânzare-cumpărare.

Faţă de prevederile art. 1714 C. civ. recurenta-pârâtă a susţinut că, în speţă, devin aplicabile dispoziţiile art. 1.710 C. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat a se constata faptul că modalitatea de reparare a unui eventual prejudiciu suportat de către cumpărător este strict prevăzuta de art. 1710 C. civ., cumpărătorul neavând posibilitatea să opteze asupra altei modalităţi, şi, cum se poate observa, obiectul prezentei cereri de chemare în judecată nu este reprezentat de niciuna dintre aceste acţiuni pe care cumpărătorul le are la dispoziţie în cazul în care bunurile nu ar avea calitatea convenită în contractele încheiate.

În consecinţă, solicitarea intimatei-reclamante direct de restituire a întregului preţ plătit, fără a solicita concomitent şi o eventuală rezoluţiune a contractelor, restituirea preţului fiind accesorie unei astfel de cereri, constituie un capăt de cerere inadmisibil şi trebuia respins pentru aceste motive.

În ceea ce priveşte temeinicia acestui capăt de cerere, recurenta a considerat că, în mod greşit, instanţa de fond a considerat că pârâta se află în culpă, întrucât nu a respectat obligaţiile contractuale.

Recurenta-pârâtă a arătat că în art. 1.1. din ambele contracte, se prevăd următoarele "Conform acestui contract, Vânzătorul va fi obligat să vândă Cumpărătorului şi Cumpărătorul va fi obligat să accepte bunurile (dacă acestea sunt în conformitate cu specificaţiile tehnice), ale căror specificaţii, denumire, marca, cantitate şi preţ sunt indicate în specificaţiile tehnice puse la dispoziţie de către Cumpărător, anexa nr. 1 şi nr. 2 la prezentul contract, care constituie parte integrantă din acesta."

Livrarea mărfurilor s-a făcut conform contractelor încheiate şi conform specificaţiilor tehnice anexate la acestea, astfel încât plata trebuia făcută, conform art. 3.1 din contracte, or, până la aceasta dată, A. nu a efectuat integral plata bunurilor livrate; totodată, livrarea bunurilor s-a făcut conform art. 4.1 şi 4.2 din contracte, s-a mai susţinut.

Procedura privind eventualele reclamaţii calitative ale bunurilor livrate este reglementata de art. 4.5 din contracte, articol incident în prezenta cauză. Astfel, în conformitate cu art. 4.5 din contractele încheiate, data limită pentru depunerea reclamaţiei de defecte era de 10 zile de la data primirii bunurilor, termen în care pârâta nu a fost informată de existenţa unei necorespunderi conform specificaţiilor tehnice, s-a mai arătat.

Nu în ultimul rând, recurenta-pârâtă solicită a se observa că nici în cererea de chemare în judecată, nici în toată corespondenţa purtată, intimata-reclamantă nu a invocat un refuz propriu al bunurilor livrate, ci refuzul din partea D. SA. Or, cele două contracte au fost încheiate între recurenta-pârâtă şi reclamantă, iar potrivit art. 1280 C. civ. "Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.", aceasta fiind singura care poate invoca acest aspect, s-a precizat.

Nicăieri în contractul încheiat între părţi nu se menţionează faptul că acestui contract i se suprapune contractul încheiat între reclamantă şi D..

Urmare respingerii primului capăt al cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a apreciat că nu poate fi obligată la plata vreunor penalităţi de întârziere, în lipsa angajării răspunderii civile contractuale.

Motivele prin care recurenta-pârâtă solicită anularea încheierii din data de 12.05.2016 (pronunţată de Tribunalul Neamţ), prin care s-a respins cererea de desfiinţare a actelor de procedură efectuate de către instanţa de judecată în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, sunt următoarele:

Recurenta-pârâtă consideră că se impune desfiinţarea în tot a actelor de procedură efectuate de către instanţa de judecată în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, respectiv cele prin care s-a dispus comunicarea adresei emise de către instanţa la data de 22.09.2015, conform AR din data de 13.11.2015 (dosar), acestea fiind lovite de nulitate absolută, întrucât au fost efectuate cu încălcarea atât a dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 189/2003 privind asistenţa judiciară internaţională în materie civilă şi comercială, cât şi cele ale art. 154 alin. (4) C. proc. civ., iar prin emiterea acestor acte de procedura pârâtei i s-a cauzat o vătămare, care poate fi înlăturată doar dacă aceste acte de procedură sunt desfiinţate.

Recurenta-pârâtă a arătat că este persoană juridică străină, cu domiciliul în străinătate, respectiv Germania, fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 189/2003, dispoziţii legale care nu au fost respectate în toată procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată.

Astfel, s-a susţinut, deşi iniţial instanţa de judecată a efectuat comunicarea, aşa cum prevede această lege, însă procedura nu a fost îndeplinită, comunicarea din data de 13.11.2015 nu a mai fost făcută în acest mod.

Totodată, prin comunicarea din data de 13.11.2015, nici procedura prevăzută de dreptul comun, respectiv art. 154 alin. (4) C. proc. civ. nu a fost respectată, trimiterea efectuată nefiind cu conţinut declarat.

Nu în ultimul rând, aşa cum se poate observa, pe confirmarea de primire, apare doar o semnătură, din care nu reiese numele şi calitatea persoanei care a semnat-o (deşi în cuprinsul confirmării de primire se prevede în mod explicit faptul că această confirmare trebuie semnată de destinatar, de o persoană autorizată), respectiv dacă aceasta a fost primită de către administratorul subscrisei, persoana în drept să reprezinte societatea şi să primească acte de procedură sau de către o persoană căreia i s-au alocat atribuţii privind primirea corespondenţei şi nici ştampila societăţii, aşa cum este obligatoriu în cazul persoanelor juridice, iar recurenta deţine ştampila (aspect care reiese din înscrisurile existente la dosarul cauzei).

Aşa cum se poate observa, a menţionat recurenta-pârâtă, prin acea confirmare de primire trimisă în data de 13.11.2015 şi care are menţionată ca şi dată de primire 18.11.2015, nu se certifică faptul că pârâtei i-a fost comunicată adresa prin care i s-a pus în vedere faptul că este obligată ca în termen de 25 de zile să depună întâmpinare, precum şi sancţiunea care intervine în cazul neformulării în acest termen, atâta timp cât trimiterea nu s-a făcut prin anexarea formularului de dovadă a comunicării sau prin scrisoare recomandată cu conţinut declarat, nici că această adresă a fost tradusă în limba germană, aşa cum prevede în mod expres art. 8 din Legea nr. 189/2003 (nici din înscrisurile existente la dosarul cauzei nu rezultă faptul că această adresă a fost tradusă în limba germană, la dosar existând doar în limba română, fila x). Or, atâta timp cât această procedură cu pârâta nu s-a realizat conform dispoziţiilor legale aplicabile în astfel de cazuri, este evident faptul că niciodată aceasta nu a avut cunoştinţă de prevederile dispoziţiilor C. proc. civ. din România în ceea ce priveşte formularea întâmpinării în acest dosar şi implicit a cererii reconvenţionale, a arătat recurenta-pârâtă.

Normele încălcate cu ocazia comunicării acestor acte de procedură ocrotesc un interes public, astfel încât, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută, s-a mai susţinut.

Recurenta-pârâtă a arătat că vătămarea produsă constă în aceea că în cazul menţinerii acestor acte de procedură, pârâta a fost decăzută din dreptul de a formula cererea reconvenţională, caz în care, se susţine, i-au fost încălcate drepturi fundamentale, respectiv: dreptul la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţie, iar această vătămare poate fi înlăturată doar prin desfiinţarea acestor acte de procedură.

Prin precizările înregistrate la dosar la data de 25 iulie 2018, recurenta-pârâtă a arătat că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, prevăzut de art. 493 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 7 august 2018 (plic dosarul de recurs) şi înregistrată la dosar la data de 8 august 2018, intimata-reclamantă a arătat, în esenţă, în principal, că în cauză este aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului, astfel cum este prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, astfel încât a solicitat să se constate nulitatea recursului declarat. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Totodată, a arătat că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru.

În cauză nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, faţă de care nu s-a depus punct de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă, apreciază că excepţia invocată este nefondată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că sancţiunea nulităţii recursului nu este incidentă în cazul în care cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

În şedinţa din 14 februarie 2019, constatând că recursul este admisibil şi că atât recurenta-pârâtă, cât şi intimata-reclamantă şi-au exprimat acordul de soluţionare a recursului în completul de filtru, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Cu titlu prealabil, se reţine că, în cuprinsul cererii de recurs se solicită şi anularea încheierii din data de 12 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ (prin care s-a respins cererea de desfiinţare a actelor de procedură efectuate de către instanţa de judecata în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată), formulându-se critici doar sub aspectul celor reţinute de prima instanţă, fiind o copie a cererii de apel, fără a se dezvolta argumente prin care să se aducă critici concrete cu privire la considerentele sau soluţia dată asupra acestei încheieri de instanţa de prim control judiciar.

Aşadar, cum criticile din recurs, copie fidelă a cererii de apel, se referă la încheierea din 12 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Neamţ şi nu la dezlegările date de instanţa de apel prin decizia recurată sub acest aspect, se reţine că această încheiere nu poate forma obiectul recursului pendinte faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că obiectul prezentului litigiu are la bază contractele de vânzare-cumpărare încheiate între părţile litigante, astfel: contractul nr. x/04.08.2014, având ca obiect livrare de robineţi pentru obiectiv Dealu Frumos, prin care pârâta s-a obligat să vândă bunurile cu respectarea întocmai a specificaţiilor tehnice ale proiectantului, parte integrantă din contract; valoarea totală a contractului a fost de 280.000 euro; avansul de 25% din valoarea contractului, respectiv 70.000 euro fiind achitat în data de 28.08.2014; în data de 30.12.2014 A. a efectuat către B. o plată intermediară de 100.000 euro, iar cantitatea de robineţi conform contract a fost livrată în data de 23.12.2014; respectiv contractul nr. x/00-x/14430/04.08.2014, având ca obiect livrare de robineţi pentru obiectiv STC Oneşti, prin care pârâta s-a obligat să vândă bunurile cu respectarea întocmai a specificaţiilor tehnice ale proiectantului, parte integrantă din contract; valoarea totală a contractului a fost de 200.000 euro; avansul de 25% din valoarea contractului, respectiv 50.000 euro a fost achitat în data de 28.08.2014, toată cantitatea de robineţi conform contract fiind livrată în data de 19.12.2014.

În raport de aceste contracte de vânzare-cumpărare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 84.168,65 euro, reprezentând plata efectuată, în avans pentru marfa furnizată în baza contractelor indicate, marfă ce nu a fost admisă la recepţie de către investitorul D. SA, întrucât nu respecta fişele tehnice ale proiectantului, parte integrantă din cele două contracte; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere; în temeiul art. 1530 noul C. civ., obligarea pârâtei la plata de daune interese şi la plata cheltuielilor de judecată.

În cursul regularizării cererii de chemare în judecată, reclamanta a precizat valoarea în RON a obiectului acţiunii, respectiv: 372.378,941 RON, reprezentând diferenţa dintre suma achitată şi marfa livrată; temeiul de drept indicat fiind: art. 1650, 1672, 1481, 1516 şi 1522 C. civ.

Aşadar, reclamanta a invocat obligaţia pârâtei la plata prejudiciului generat ca urmare a executării necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, solicitând, în fapt, obligarea pârâtei la plata sumei de 372.378,941 RON, cu titlu de despăgubiri.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect s-a reţinut că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neexecutarea acestuia şi că dispoziţiile art. 1516 şi 1530 C. civ. îl îndrituiesc pe creditor să ceară îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunări.

Instanţa de apel a reţinut că, din întreg probatoriul administrat la fond şi, în special, expertiza tehnică efectuată, rezultă că au fost respinşi robineţii care nu au respectat specificaţiile tehnice din proiect, caietul de sarcini şi addendum la contract în număr de 13 bucăţi, robineţi care trebuiau să fie cu dublă etanşare şi au fost cu simplă etanşare (aceştia nu au prezentat aceleaşi caracteristici tehnice conform celor specificate în contract) - Punctul Oneşti.

Condiţiile care fac să ia naştere răspunderea civilă contractuală se referă la existenţa unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale aducându-se prin aceasta atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului, existenţa unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte această faptă ilicită.

Din probele administrate rezultă că executarea necorespunzătoare a obligaţiei contractuale s-a datorat pârâtei care a livrat produse neconforme specificaţiilor tehnice din contract, în această situaţie creditorul fiind îndreptăţit să pretindă o satisfacţie prin echivalent bănesc.

Prin motivele de recurs recurenta-pârâtă susţine că reclamanta nu a solicitat niciodată suma de 372.378,941 RON cu titlu de despăgubiri, aşa cum a reţinut instanţa de fond, raportat la dispoziţiile art. 1531 C. civ., întrucât reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al primului capăt al cererii de chemare în judecată ca fiind art. 1650, 1652, 1481, 1516 şi 1522 C. civ.

În conformitate cu art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, astfel că forţa obligatorie a contractului determină şi consecinţele pentru neexecutarea acestuia.

Potrivit art. 1516 din C. civ., indicat, în mod expres, de reclamantă: "(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. (2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; 3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său."

Înalta Curte reţine că art. 1530 din C. civ. conform căruia "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei." reglementează executarea obligaţiilor prin echivalent.

Prin daune-interese se înţeleg despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciilor suferite de creditor ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale. În măsura în care sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, creditorul are dreptul de a pretinde daune-interese, creanţa sa iniţială fiind înlocuită cu o altă creanţă, care are ca obiect o sumă de bani reprezentând echivalentul prejudiciului suferit, ceea ce nu înseamnă însă transformarea obligaţiei iniţiale într-o altă obligaţie, ci despăgubirile sunt datorate în virtutea înseşi a obligaţiei iniţiale, fiind o sancţiune a neexecutării obligaţiei acesteia.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că, în speţă, reclamanta a solicitat despăgubiri, ca expresie a executării prin echivalent, având în vedere executarea necorespunzătoare a contractului prin livrarea unor produse neconforme.

În aceste condiţii, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentei-pârâte anterior evocate.

Potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalităţii. Cu toate acestea, pentru aplicarea corectă a legii, judecătorul va trebui să ţină seama de circumstanţele concrete în care sunt invocate anumite dispoziţii legale, astfel încât critica recurentei-pârâte, în conformitate cu care, în opinia sa, instanţa de apel trebuia să reţină incidenţa art. 1650 şi urm. C. civ., precum şi a art. 1714 C. civ. şi art. 1710 din acelaşi cod, nu poate fi primită.

Susţinerea recurentei-pârâte potrivit căreia capătul de cerere prin care intimata-reclamantă solicită direct restituirea întregului preţ plătit, fără a solicita concomitent şi o eventuală rezoluţiune a contractelor (restituirea preţului fiind accesorie unei astfel de cereri) este inadmisibil şi trebuia respins pentru aceste motive, urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.

Şi aceasta întrucât, reclamanta, în calitate de creditor al obligaţiei neexecutate a optat pentru remediul executării prin echivalent, solicitând, aşa cum s-a arătat, obligarea pârâtei la plata sumei de 372.378,941 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea robineţilor achitaţi, dar neconformi.

Modul în care a fost formulată această critică relevă faptul că recurenta-pârâtă confundă instituţia executării obligaţiilor prin echivalent, pentru care a optat reclamanta, cu instituţia repunerii părţilor în situaţia anterioară în cazul desfiinţării contractului prin rezoluţiune.

Astfel, în timp ce executarea prin echivalent reprezintă o formă de executare indirectă a obligaţiilor contractuale ce presupune un contract valabil încheiat, repunerea părţilor în situaţia anterioară reprezintă un efect accesoriu al desfiinţării contractului prin rezoluţiune.

Cu privire la critica privind procedura eventualelor reclamaţii calitative ale bunurilor livrate reglementată de art. 4.5 din contracte prin raportare la data limită pentru depunerea reclamaţiei de defecte, respectiv 10 zile de la data primirii bunurilor, termen în care, susţine pârâta, că nu a fost informată de existenţa unei necorespunderi conform specificaţiilor tehnice, se reţine că aceste dispoziţii contractuale nu sunt aplicabile în speţă, în condiţiile în care au fost livrate alte produse decât cele prevăzute în contract şi nu produse cu defecte, iar potrivit înscrisurilor de la dosar, intimata a notificat furnizorul iniţial, motiv pentru care şi această critică urmează a fi înlăturată.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte conform căreia intimata-reclamanta nu a invocat un refuz propriu al bunurilor livrate, ci refuzul din partea D. SA, precum şi că reclamanta, potrivit art. 1280 C. civ., este singura care poate invoca acest aspect, se reţine că, din întreg probatoriul administrat la fond şi, în special, expertiza tehnică efectuată, a rezultat, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, că au fost respinşi robineţii care nu au respectat specificaţiile tehnice din proiect, caietul de sarcini şi addendum la contract în număr de 13 bucăţi, aşadar este vorba despre o executare necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale care cauzează creditorului un prejudiciu, câtă vreme robineţii achitaţi, dar neconformi nu au fost acceptaţi la livrare, întrucât nu au respectat parametrii specificaţi în contract, sens în care critica se priveşte a fi neîntemeiată.

În condiţiile în care, s-a reţinut că, în mod corect, pârâta a fost obligată la plata sumei de 372.378,941 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea robineţilor neacceptaţi la livrare, pentru motive imputabile acesteia, în mod temeinic şi legal, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. raportat la art. 6.1 din contract, a fost obligată pârâta la plata penalităţilor de întârziere.

Aşa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor formulate de apelanta-pârâtă, reţinând situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de particularităţile speţei, iar faptul că soluţia pronunţată nu a corespuns voinţei recurentei-pârâte, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă SC A. SA.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 449/2018 din 7 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV