Labor dispute competency conflict resolved in favor of employee's domicile court

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 05 octombrie 2016, sub nr. x/2016, un număr de 44 reclamanţi, între care, şi reclamantul A. au chemat în judecată pe pârâţii Spitalul E. Bacău, Policlinica F. Bacău, Spitalul G. Moineşti, B., Spitalul H. Comăneşti, I. Slănic Moldova, Spitalul C., Spitalul J. Podu-Turcului, Spitalul K. Buhuşi şi SC D. SA, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că activitatea desfăşurată de reclamanţi în funcţia de tehnicieni dentari la unităţile sanitare menţionate se încadrează în grupa a II-a - condiţii deosebite, în procent de 100%.

În şedinţa publică din data de 25 septembrie 2017, din oficiu, instanţa a invocat şi a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale absolute cu privire la acţiunea promovată de reclamantul A., precum şi necesitatea disjungerii acesteia, cu consecinţa formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2018, în care a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

Prin Sentinţa civilă nr. 973/D/2017, pronunţată la data de 20 noiembrie 2017, în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul E. Bacău, în favoarea Tribunalului Iaşi.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că, astfel cum se arată în cererea de chemare în judecată, domiciliul reclamantului este în Municipiul Iaşi şi, având în vedere dispoziţiile art. 269 C. muncii şi ale Legii nr. 62/2011, art. 62, precum şi faptul că reclamantul nu mai este angajat al Spitalului E. Bacău, a admis excepţia şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, la data de 19.01.2018, sub nr. x/2018.

În şedinţa publică din 28 martie 2018, în raport cu dispoziţiile art. 269 alin. (3) din C. muncii, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Iaşi în soluţionarea cauzei, şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia invocată.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 706/2018, pronunţată la data de 18 aprilie 2018, în Dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi, în consecinţă: a declinat în favoarea Tribunalului Bacău competenţa de soluţionare a soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul E. Bacău; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Competenţa teritorială în litigiile de muncă este alternativă, reclamantul având alegerea între instanţele în a căror circumscripţie îşi are domiciliul, reşedinţa ori locul de muncă, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Însă, în cazul pluralităţii de reclamanţi, art. 269 alin. (3) din C. muncii prevede că "Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Cererea reclamantului a fost formulată în cadrul unei acţiuni unice mai ample, împreună cu alţi reclamanţi, majoritatea acestora angajaţi ori foşti angajaţi ai Spitalului E. Bacău, cauza formulării acţiunii fiind identică - constatarea faptului că activitatea de tehnician dentar desfăşurate de toţi aceştia, la acelaşi angajator, se încadrează în grupa a II-a de muncă - condiţii deosebite, în procent de 100%.

În acest caz, instanţa a reţinut că sunt întrunite condiţiile coparticipării procesuale active, prevăzute de art. 59 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul prorogării legale de competenţă şi în conformitate cu art. 269 alin. (3) din C. muncii, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul A. aparţine Tribunalului Bacău, în favoarea căruia a fost declinată competenţa.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Bacău şi Tribunalul Iaşi - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care un număr de 44 reclamanţi, între care, şi reclamantul A., au solicitat să se constate că activitatea desfăşurată de aceştia în funcţia de tehnicieni dentari la unităţile sanitare- pârâte se încadrează în grupa a II-a - condiţii deosebite, în procent de 100% pentru perioadele lucrate.

Se observă că Tribunalul Bacău a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2016, privind pe reclamantul A., formând dosar nou pentru acesta, cu nr. x/2017.

În acest dosar, cu nr. x/2017, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bacău a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariatul domiciliat în judeţul Iaşi.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 44 persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la unităţile sanitare- pârâte, în calitate de fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale şi formarea celei de faţă, aceasta îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bacău, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2016.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că: "(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependenţă între cereri, care în cauza de faţă nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept deduse judecăţii, care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii; aceeaşi interpretare a legii o poate avea oricare altă instanţă dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competenţă.

Simple raţiuni de jurisprudenţă unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială exclusivă a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Mai mult, Tribunalul Bacău a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, şi că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 25 septembrie 2017 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul A. şi formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privinţa cererii formulate de acest reclamant, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Bacău, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi 43 de reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.

În ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei - conflict individual de muncă -, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamantului este Tribunalul Iaşi, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă al reclamantului- salariat. Însă, reclamantul nu are locul de muncă în jurisdicţia Tribunalului Bacău, întrucât este deja pensionat. Or, legea nu a avut în vedere fostul loc de muncă al reclamantului, ci numai pe cel actual.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV