Jurisdiction fixed with Giurgiu Tribunal in ex-employee’s special-conditions claim as retired claimant’s forum limited to domicile

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la data de 02 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâta Societatea "H." SA Plopeni, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că activitatea prestată de reclamanţii din cadrul H. SA se încadrează în grupa I-a/condiţii speciale de muncă în procent de 100%, respectiv, grupa a II-a/condiţii deosebite de muncă în procent de 100%; de asemenea, au cerut obligarea pârâtei să le elibereze adeverinţele cu grupa I-a/condiţii speciale în procent de 100% şi grupa a II-a/condiţii deosebite de muncă în procent de 100% pentru perioadele lucrate; cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din data de 13 august 2018, din oficiu, instanţa a invocat şi a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale absolute cu privire la acţiunea promovată de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâta, precum şi necesitatea disjungerii acesteia, cu consecinţa formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2018, în care a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

Prin Sentinţa civilă nr. 2388, pronunţată la data de 13 august 2018, în Dosarul nr. x/2018, Tribunalul Prahova, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale absolute, invocată de instanţă din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâta SC H. SA Plopeni, în favoarea Tribunalului Giurgiu.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Potrivit art. 269 alin. (2) din C. muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la cauzele având ca obiect conflicte individuale de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă reclamantul, textele legale invocate anterior instituind o competenţă teritorială derogatorie de la dreptul comun, respectiv, de la prevederile art. 107 C. proc. civ., competenţă care, prin natura imperativă a termenilor utilizaţi de legiuitor, are caracter exclusiv, iar nu relativ, astfel că, a considerat instanţa, părţile nu au posibilitatea de a stabili competenţa altei instanţe.

În vederea determinării instanţei competente din punct de vedere teritorial în judecarea unui asemenea litigiu, au fost instituite două criterii alternative de stabilire a competenţei, în sensul ca reclamantul are alegerea între tribunalul de domiciliul sau reşedinţa sa şi tribunalul în raza căruia este situat locul său de muncă.

Or, a reţinut instanţa, reclamantul F. nu are nici domiciliul, dar nici locul de muncă în judeţul Prahova, motiv pentru care competenţa teritorială în judecarea acţiunii lor revine Tribunalului Giurgiu, în a cărui circumscripţie teritorială această parte locuieşte.

Instanţa a considerat că trebuie subliniat faptul că, prin reglementarea competenţei teritoriale în favoarea instanţei de la domiciliul/reşedinţa ori de la locul de muncă al reclamantului, s-a urmărit protejarea salariatului când are o asemenea calitate procesuală, spre a-i facilita accesul la instanţele judecătoreşti. Legiuitorul, din raţiuni de protecţie, a recurs la această soluţie pozitivă, echitabilă pentru a nu-i descuraja pe salariaţi, în sensul deducerii pretenţiilor lor pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Cu toate acestea, măsura nu este "in favorem", întrucât ar echivala o renunţare la un drept procesual, ceea ce art. 38 din C. muncii interzice cu desăvârşire.

Totodată, tribunalul a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile coparticipării procesuale active, pentru a deveni incident alin. (3) al art. 269 din C. muncii, introdus prin art. 46 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, în acest sens, reţinând că, practic, fiecare reclamant pretinde, pe calea prezentului demers judiciar, un drept individual, născut în temeiul existenţei şi executării propriului contract individual de muncă, potrivit meseriei, locului de muncă efectiv şi atribuţiilor concrete pe care le-a avut, ceea ce conduce la concluzia că nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de art. 59 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu, la data de 10.09.2018, sub nr. x/2018.

În şedinţa publică din 10 octombrie 2018, faţă de împrejurarea că reclamantul are domiciliul în judeţul Giurgiu, însă instanţa, examinând carnetul de muncă depus la dosar şi faţă de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a invocat, din oficiu, excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Giurgiu, ca urmare a declinării de competenţă de către Tribunalul Prahova, şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia invocată.

Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 345/2018/LM/AS, pronunţată la data de 10 octombrie 2018, în Dosarul nr. x/2018, a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Giurgiu; a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Fiind vorba despre un conflict de muncă, sunt aplicabile normele de competenţă prevăzute de legislaţia muncii, art. 269 alin. (1) şi (2) din C. muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În stabilirea normei aplicabile, tribunalul a constatat că Legea dialogului social nr. 62/2011, reprezintă lege specială în raport cu C. muncii şi derogă de la acesta, fiind legea ce guvernează desfăşurarea litigiului, dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 stabilind competenţă alternativă, la alegerea reclamantului, care poate opta între instanţa competentă de la domiciliul său şi cea de la locul de muncă.

În speţă, a reţinut instanţa, reclamantul, domiciliat în judeţul Giurgiu, fost angajat al SC H. SA, cu sediul în oraşul Plopeni, judeţul Prahova, a ales să introducă cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Prahova, ca instanţă în a cărei circumscripţie a avut locul de muncă.

Or, pentru toate situaţiile în care legea stabileşte o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a decide care din instanţele deopotrivă competente să fie sesizată, revine exclusiv reclamantului, conform dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ. Odată alegerea făcută, instanţa nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea pârâtului, declinarea competenţei.

Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Giurgiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Prahova şi Tribunalul Giurgiu- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea "H." SA Plopeni, să se constate că activitatea prestată de aceştia se încadrează în grupa I-a/condiţii speciale de muncă în procent de 100%, respectiv, grupa a II-a/condiţii deosebite de muncă în procent de 100%, şi să fie obligată pârâta să le elibereze adeverinţele cu grupa I-a/condiţii speciale în procent de 100% şi grupa a II-a/condiţii deosebite de muncă în procent de 100% pentru perioadele lucrate.

Se observă că Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2018, privind pe reclamantul F., formând dosar nou pentru acesta, cu nr. x/2018.

În acest dosar, cu nr. x/2018, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariatul domiciliat în judeţul Giurgiu.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 7 persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Societatea "H." SA Plopeni, în calitate de fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale şi formarea celei de faţă, aceasta îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Prahova, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2018.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că: "(1) Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependenţă între cereri, care în cauza de faţă nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept deduse judecăţii, care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii; aceeaşi interpretare a legii o poate avea oricare altă instanţă dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competenţă.

Simple raţiuni de jurisprudenţă unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competenţa teritorială exclusivă a altor instanţe de către o instanţă necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Mai mult, Tribunalul Prahova a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, şi că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 13 august 2018 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul F. şi formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privinţa cererii formulate de acest reclamant, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Prahova, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi 6 reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia acestei instanţe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competenţă.

În ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate şi în raport de obiectul cauzei- conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamantului este Tribunalul Giurgiu, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competenţă teritorială alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă al reclamantului-salariat. Însă, reclamantul nu are locul de muncă în jurisdicţia Tribunalului Prahova, întrucât este deja pensionat. Or, legea nu a avut în vedere fostul loc de muncă al reclamantului, ci numai pe cel actual.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV