Territorial competence for severed individual labor claims against a single employer

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, aşa cum a fost precizată la 29 iunie 2017, un număr de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului pentru Combaterea Discriminării, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

După disjungerea cererilor, în raport de circumscripţia camerei de conturi unde îşi au locul de muncă reclamanţii, potrivit încheierii din 11.10.2017, s-a format şi prezentul Dosar nr. x/2017 având ca reclamanţi pe A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., angajaţi ai Camerei de Conturi Buzău.

Prin Sentinţa civilă nr. 8750 din 4 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut, în esenţă, că, în cauză, cererea principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea acţiunii principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, s-a apreciat că acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea art. 56 C. proc. civ. şi art. 126 din acelaşi act normativ, Tribunalul Bucureşti a arătat că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

S-a apreciat că, în speţă, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept dedusă judecăţii care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii.

S-a constatat că litigiul de faţă, având ca obiect mai multe cereri formulate de reclamanţi în calitate de salariaţi/foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator, are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. n) şi p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Tribunalul a mai reţinut că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 C. muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) C. muncii, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011

În speţă, dat fiind faptul că reclamanţii sunt salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României ori pensionari sau moştenitori ai salariaţilor pârâtei, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

De asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ. nu se aplică, în cauză dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Astfel, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al fiecărui reclamant.

În speţă au fost reunite cererile formulate de reclamanţii cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.

Tribunalul Bucureşti a avut în vedere existenţa unei reuniri formale a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeaşi instanţă competentă teritorial, fără să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

Deoarece după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamanţii în cauză au vreo legătură cu municipiul Bucureşti, tribunalul a apreciat că reclamanţii cu domiciliul în judeţul Buzău au introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, în a cărui rază teritorială îşi au domiciliul reclamanţii.

S-a menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 87 - 91 C. proc. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

Prin Sentinţa civilă nr. 8750 din 4 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău, secţia I civilă a fost admisă necompetenţa teritorială invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa de soluţionare a conflictului de muncă promovat de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În motivare, Tribunalul Buzău a reţinut că obiectul litigiului îl reprezintă un conflict individual de muncă, astfel cum noţiunea este definită de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011. Reclamanţii sunt angajaţi în cadrul Curţii de Conturi a României şi au formulat pretenţii identice, justificate pe aceeaşi cauză juridică, salarizarea determinată de aplicarea aceloraşi norme legale.

Redând şi însuşindu-şi considerentele Deciziei nr. 1845/16.05.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o cauză disjunsă tot din dosarul iniţial nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, Tribunalul Buzău a apreciat că Tribunalul Bucureşti a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei, respectiv art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2010, coroborat cu art. 269 alin. (2) din C. muncii şi art. 59 din C. proc. civ. referitoare la coparticiparea procesuală facultativă, iar luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la locul de muncă sau domiciliile reclamanţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Buzău competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub număr de dosar x/2017, un număr de 438 de reclamanţi, salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, au solicitat: obligarea acesteia la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ. obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

În cauza de faţă sunt reunite cererile formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, conform cărora: "conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) C. muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2017, privind pe reclamanţii menţionaţi, formând dosare noi pentru parte dintre aceştia.

În Dosarul nr. x/2017, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii domiciliaţi în judeţul Buzău.

În speţă, acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare.

Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) C. muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din Dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din dosarul disjuns nr. x/2017 care au domiciliul pe raza teritorială a judeţului Buzău, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 ianuarie 2019.

GGC - GV