Company division liability and failure to prove objective inability to collect: appellate decision quashed and case remanded

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la 19 septembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta C. S.A. a solicitat instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 4.148.446 RON reprezentând debit principal la care se adaugă TVA şi a sumei de 4.148.446 RON reprezentând penalităţi de întârziere, sume datorate de C. S.A. în solidar cu D. S.A., societate din care s-a divizat, fără a prelua datoriile conform cu activele ce i-au fost transferate prin divizare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 2411 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Prin Sentinţa civilă nr. 36/2018 din 27 februarie 2018, Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive invocată de pârâta C. S.A. prin întâmpinare şi, în consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL împotriva pârâtei C. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL, împotriva Sentinţei nr. 36/2018 din 27 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva Deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă C. S.A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A..

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", recurenta apreciază că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, odată ce, în esenţă, raţionamentul expus de instanţă poate fi redus la două paragrafe.

Astfel, soluţia de admitere a apelului se întemeiază exclusiv pe o aplicare a dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 (de vreme ce cu privire la dispoziţiile art. 2411 alin. (2) se arată că ar fi fost reţinute şi aplicate în mod corect), instanţa de apel citând prevederea legislativă, apoi rezumându-se la a arăta că "A. S.R.L. nu a obţinut realizarea creanţei pretinse de la D. S.A. deoarece aceasta s-a radiat la data de 30 iunie 2016".

În acest sens, recurenta susţine că, odată ce a invocat argumentele expuse pe larg prin întâmpinare, referitoare la interpretarea prevederilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel trebuia să se pronunţe şi cu privire la motivele invocate de recurentă şi cu toate acestea, instanţa de apel nu a precizat care sunt motivele pentru care a considerat neîntemeiate apărările sale.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce poate fi invocat atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 printr-o eroare de interpretare a normei juridice, raportat la ipoteza acesteia.

Dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar în cazul în care creditorul "nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa", aceasta fiind esenţa prevederii legislative.

Pe de-o parte, este vorba doar despre creanţele constatate în contabilitatea societăţii divizate şi incluse în proiectul de divizare, astfel că suma pretinsă de reclamantă nu putea avea acest regim.

Or, sumele solicitate de intimată nu puteau reprezenta la data divizării "elemente de pasiv", deoarece la acel moment ele nu fuseseră solicitate de reclamantă, iar pentru acestea nu fusese emis niciun document justificativ. Astfel, elementele în funcţie de care se realizează proiectul şi bilanţul de divizare (activ şi pasiv) trebuie să se regăsească obligatoriu în contabilitate. În lipsa unui document justificativ emis de apelantă sau a unui litigiu asupra acestei sume, recurenta nu putea include în proiect un astfel de element.

Pe de altă parte, alin. (3) se referă la imposibilitatea obiectivă de obţinere a creanţei, în acest mod trebuind să fie interpretată menţiunea "nu a obţinut realizarea creanţei sale".

Mai susţine recurenta, că pretinsa imposibilitate a intimatei nu este dovedită şi, oricum, rezultă din pasivitatea acesteia, care nu a căutat să îşi protejeze dreptul pretins în niciun mod nici anterior, nici concomitent cu momentul dizolvării.

Astfel cum arată recurenta, creanţa pretinsă nu este una reală, acesta fiind motivul pentru care intimata nici nu a încercat realizarea sa până la momentul deschiderii procedurii insolvenţei, dată de la care putea formula acţiunea în condiţii vădit mai favorabile (nemaiexistând obligaţia de plată a taxei de timbru).

Prin întâmpinarea depusă la 27 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. prin administrator special E., sub supravegherea administratorului judiciar B. SPRL a solicitat respingerea recursului.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei-reclamante, depus la 16 ianuarie 2019, recurenta-pârâtă C. S.A. a solicitat respingerea apărărilor formulate în cauză ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 14 februarie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 25 februarie 2019, intimata depunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurenta a susţinut că motivarea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având în vedere că aceasta nu este motivată, de vreme ce în esenţă, raţionamentul expus de instanţă poate fi redus la două paragrafe, iar soluţia de admitere a apelului s-a întemeiat exclusiv pe o aplicare a dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel rezumându-se la a arăta că reclamanta nu a obţinut realizarea creanţei pretinse de la D. S.A. deoarece aceasta s-a radiat la data de 30 iunie 2016.

Această critică este fondată, având în vedere că, în cadrul considerentelor deciziei atacate nu s-a realizat o analiză care să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.

Din această perspectivă, se reţine în ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi fondată, întrucât hotărârea este pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar lipsa oricărei motivări cu privire la aceste aspecte cu referire la imposibilitatea reclamantei de a obţine realizarea creanţei pretinse de la D. S.A., relevă lipsa de temei a deciziei recurate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce poate fi invocat atunci "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 printr-o eroare de interpretare a normei juridice, raportat la ipoteza acesteia.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, recurenta arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 printr-o eroare de interpretare a normei juridice, raportat la ipoteza acesteia.

Această critică este fondată, având în vedere că, în speţă, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile legale la care face referire, în contextul în care ipoteza normei are în vedere creanţele definite ca elemente de pasiv ale societăţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată "dacă un creditor nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa prin divizare, toate societăţile participante la divizare răspund pentru obligaţia în cauză, până la concurenţa valorii activelor nete care le-au fost repartizate prin divizare, cu excepţia societăţii căreia i-a fost repartizată obligaţia respectivă, care răspunde nelimitat".

Din analiza textului de lege, se constată că acesta se referă doar la creanţele constatate în contabilitatea societăţii divizate şi incluse în proiectul de divizare, astfel că suma pretinsă de reclamantă nu putea avea acest regim.

În acest context, se reţine că prin AGEA din 12 mai 2015 a S.C. C. S.A. s-a convenit o "dizolvare de principiu" pentru ca o parte a activelor şi pasivelor aferente activităţilor D. S.R.L. să se transfere către S.C. C. S.A., iar activele şi pasivele aferente activităţii cu privire la cofinanţare Proiecte Europene să rămână la S.C. D. S.R.L..

Ulterior, a fost adoptată AGEA 435 din 9 septembrie 2015 a S.C. D. S.R.L. cu proiectul de divizare finală a societăţii, prin desprinderea din patrimoniu, în favoarea S.C. C. S.A., a tuturor activelor şi pasivelor aferente activităţilor desfăşurate de D. S.R.L., mai puţin activităţile cu privire la cofinanţare Proiecte Europene.

Astfel, se constată că, potrivit Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor şi proiectului de divizare au fost transferate către pârâtul S.C. C. S.A., o parte a activului şi pasivului F. S.A., respectiv cel aferent activităţii desfăşurate de S.C. F. S.A., la acel moment, cu excepţia activităţilor privind cofinanţarea Proiectelor Europene.

Din analiza cererii introductive de instanţă se constată că reclamanta, în temeiul contractelor nr. x din 20 ianuarie 2010, nr. y din 15 martie 2010 şi nr. z din 15 martie 2010, a prestat societăţii D. S.A., servicii de consultanţă pentru elaborarea şi realizarea unor proiecte de investiţii finanţate din fonduri europene, fără ca aceasta să-şi îndeplinească în totalitate obligaţiile de plată.

Aşadar, pretenţiile reclamantei rezultă din contractele de cofinanţare Proiecte Europene, iar acestea nu au fost transmise către pârâtul C. S.A. cu ocazia divizării.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a ignorat incidenţa dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, reţinând că reclamanta A. S.R.L. nu a obţinut realizarea creanţei pretinse de la D. S.A. deoarece aceasta s-a radiat la data de 30 iunie 2016, context în care a considerat că pârâta C. S.A. are calitate procesuală pasivă în cauză, în temeiul dispoziţiilor evocate.

Astfel, dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 vizează cazul în care creditorul "nu a obţinut realizarea creanţei sale de la societatea căreia îi este repartizată creanţa".

Pe de altă parte, alin. (3) se referă la imposibilitatea obiectivă de obţinere a creanţei, context în care, se apreciază că pretinsa imposibilitate a intimatei nu a fost dovedită.

Astfel, instanţa de apel trebuia să arate în considerente de ce apreciază că nu s-a obţinut realizarea creanţei şi, totodată să se refere la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, cu atât mai mult cu cât textul de lege are în vedere creanţele constatate în contabilitatea societăţii divizate şi incluse în proiectul de divizare, precum şi la imposibilitatea obiectivă de obţinere a creanţei.

Prin urmare, se apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, în contextul în care ipoteza normei are în vedere situaţia imposibilităţii obiective de realizare a creanţei, subordonată unor demersuri concrete în acest sens.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea fondului cauzei - prin prisma analizei susţinerilor părţilor, a înscrisurilor dosarului şi a temeiului de drept invocat, aspecte ce nu satisfac exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor într-o formă clară şi concisă şi va analiza din această perspectivă elementele privind imposibilitatea reclamantei de a obţine realizarea creanţei, cu referire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 2411 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 918/2018 din 6 septembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. SPRL.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 decembrie 2019.

GGC - MM