RCA insurance late-payment penalties: Recourse dismissed, penalties upheld from final judgment date

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalului Arad la 13 iulie 2017 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A. solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de:

- 150.000 EURO, echivalentul în RON la cursul BNR la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, precum şi a sumei de 1500 RON reprezentând daune materiale dovedite cu chitanţe şi bonuri fiscale.

- obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0,2%/zi de întârziere la suma datorată începând cu data de 21 decembrie 2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate.

Prin Sentinţa civilă nr. 184 din data de 22 martie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017 Tribunalul Arad a admis în parte în parte acţiunea civilă exercitată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A şi în consecinţă a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 RON către reclamant cu titlu de daune morale şi 977 RON daune materiale.

A dispus obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere la suma datorată către reclamant, începând cu data de 21 decembrie 2016 şi până la plata efectivă a sumei datorate, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 393 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel principal reclamantul A., solicitând admiterea apelului şi modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii astfel cum a fost formulată şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei intimate la plata către apelant a sumei de 150.000 EURO, echivalentul în RON la cursul B.N.R. la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit, precum şi a sumei de 1000 RON, reprezentând daune materiale dovedite cu chitanţe şi bonuri, cu obligarea pârâtei la plata de penalităţi în cuantum de 0,2%/zi de întârziere la suma datorată către reclamant, începând cu data de 21 decembrie 2016 şi până Ia plata efectivă a sumei datorate.

Împotriva aceleiaşi sentinţei a declarat apel pârâtă B. S.A., solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate în sensul diminuării despăgubirilor morale acordate părţii civile, precum şi stabilirea penalităţilor de întârziere doar de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a V-a Civilă prin Decizia civilă nr. 606/A din 9 octombrie 2018 a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul A. în contradictoriu intimata-pârâtă B. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 184 din data de 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2017; a admis apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a modificat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata penalităţilor de 0,2%/zi de întârziere de la data rămânerii definitivă a hotărârii; a menţinut în rest sentinţa apelată.

Împotriva Deciziei nr. 606/A din 9 octombrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a declarat recurs reclamantul A. în temeiul dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reproşează instanţei că hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în materia asigurărilor, având în vedere dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Se susţine că motivarea deciziei atacate este nelegală în ceea ce priveşte momentul în care încep să curgă penalităţile de întârziere, instanţa de apel reţinând că în lipsa unui acord al părţilor cu privire la întinderea despăgubirilor, penalităţile începând să curgă de la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii.

Dispoziţiile art. 36 din Ordinul CSA nr. 14/2011 menţionează două momente în raport de care asiguratorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată de art. 54 din Legea nr. 136/1995, care vizează principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asiguratorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maxim 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judecătorească, situaţie în care obligaţia de plată începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Recurentul-reclamant susţine că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că în lipsa acordului părţilor creanţa în bani devine certă, lichidă şi exigibilă numai din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece în speţa de faţă nu ne aflăm în ipoteza ofertei făcută de asigurator reclamantului, ci sunt incidente dispoziţiile art. 36 alin. (6) din Ordinul CSA nr. 14/2011, termenul de curgere a penalităţilor fiind momentul în care s-a împlinit termenul de 3 luni.

În consecinţă, recurentul-reclamant susţine că în prezenta cauză nu putem vorbi de lipsa acordului părţilor.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant arată că a încercat să obţină despăgubirile pe cale amiabilă, având în vedere şi dispoziţiile art. 45 din Ordinul CSA nr. 14/2011, care prevede că despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească.

Raportat la aceste critici, recurentul-reclamant apreciază că decizia este nelegală în ceea ce priveşte data de la care încep să curgă penalităţile de întârziere, instanţa de apel reţinând în mod eronat că penalităţile încep să curgă de la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părţilor la 14 martie 2019.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 10 octombrie 2019, în unanimitate, a fost admis în principiu recursul potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a criticat decizia recurată în raport de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

În esenţă, critica recurentului-reclamant a vizat soluţia privind acordarea penalităţilor de întârziere, cu începere de la data introducerii cererii de chemare în judecată, susţinând că aceasta încalcă prevederile art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011.

Critica este nefondată pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte constată că prin raportare la data producerii accidentului de circulaţie, respectiv 9 februarie 2015, în cauză sunt incidente dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, care a abrogat expres Ordinul ASF nr. 14/2011.

În raport de aceste precizări, problema de drept privind acordarea penalităţilor de întârziere urmare a despăgubirii cuvenită reclamantului ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA ce a fost stabilită în cazul procesului pendite în sarcina pârâtei în calitate de asigurator, urmează să fie analizată prin raportare la Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, se reţine că situaţia despăgubirilor şi a penalităţilor datorate de către asigurator este reglementată de art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menţionată, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza II).

În cauza dedusă judecăţii, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, context în care penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligată să o plătească.

Aceasta întrucât, numai din momentul în care instanţa a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanţilor, acestea se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, deci într-o obligaţie care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naştere dreptului de a obţine daune moratorii, până la completa ei achitare.

Rezultă că, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al despăgubirilor, acestea nu au un caracter cert, lichid şi exigibil, astfel că nu se poate dispune acordarea penalităţilor de întârziere anterior acestui moment.

Aşa fiind, contrar susţinerilor reclamantului, formulate prin cererea de recurs, cât timp părţile nu au ajuns la o înţelegere amiabilă cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, aceea potrivit căreia, obligaţia de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Faţă de aceste considerente, în raport de care se constată că decizia recurată este legală sub aspectul momentului de la care s-a dispus obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 606/A din 09 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2019.

GGC - MM