Unilateral modification of interest margin and termination clauses in consumer credit contracts as abusive under Law No. 193/2000

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 6 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care:

1) să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1. şi 5.4. din Contractul de credit nr. x din 4 decembrie 2007 (partea referitoare la posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja, componentă a dobânzii) şi să le înlăture din contract, cu consecinţele:

a) stabilirii unui nivel fix, de 4,3%, al marjei băncii şi restabilirii dobânzii la nivelul prevăzut iniţial (formula indicele Libor 3M CHF + marja fixă de 4,3%), respectiv

b) obligării pârâtei la restituirea sumelor pe care le-au plătit peste acest nivel şi la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente acestor sume, calculate de la data transmiterii şi până la momentul plăţii efective;

2) să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1. lit. h), m) şi o) din contractul de credit sus-menţionat şi să dispună înlăturarea acestor clauze din acest contract;

3) să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 2731 din 5 iulie 2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.157,57 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin Decizia civilă nr. 2082 din 28 noiembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. împotriva Sentinţei civile nr. 2731 din 5 iulie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu în contradictoriu cu intimata - pârâta C. S.A.; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis acţiunea; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.1. şi 5.4. (în partea referitoare la posibilitatea pârâtei de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii) şi a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate ca urmare a calculării dobânzii cu o marjă mai mare de 4,3% şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării fiecărei plăţi şi până la plata efectivă; a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 7.1. lit. h), m) şi o) din contractul dintre părţi; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 2082 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a declarat recurs pârâta D. S.A. (fostă C. SA).

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia instanţei de apel este greşită întrucât Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E. în materie au fost aplicate greşit de către instanţa de apel.

Criticile recurentei-pârâte au fost structurate pe trei aspecte, respectiv negocierea contractuală, dobânda variabilă şi clauza prevăzută la art. 7 lit. h), m) şi o) din contract.

În ceea ce priveşte aspectul privind negocierea contractuală, recurenta-pârâtă arată că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie să se raporteze la gradul de implicare activă a consumatorului în formarea clauzei, care presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influenţa poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele iniţial prezentate.

Ori, o astfel de implicare a reclamanţilor a lipsit cu desăvârşire, aceştia acceptând oferta pârâtei în ansamblul său, fără a încerca să iniţieze o negociere efectivă a acestor clauze, situaţie care nu poate fi apreciată ca o imposibilitate de negociere contractuală.

Faţă de această situaţie, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a normelor de drept material ce reglementează protecţia consumatorului, respectiv nu a avut în vedere că prevederile Legii nr. 193/2000 nu au drept scop protejarea consumatorilor nediligenţi, care au manifestat dezinteres la momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte testul consumatorului mediu, Curtea Europeană a făcut o primă referire la acesta într-o cauză din 1996, iar instanţa naţională va trebui să aplice prin analogie, testul dezvoltat cu prilejul acestei jurisprudenţe.

Recurenta-pârâtă arată în raport de aceste precizări că intimaţii nu pot fi asimilaţi unui consumator mediu, suficient de bine informat şi atent pentru a înţelege conţinutul clauzelor contractuale şi efectele acestora, din moment ce nici anterior momentul semnării contractului şi nici chiar în momentul în care au semnat contractul nu au considerat necesar să citească prevederile acestuia şi eventual să ceară lămuriri suplimentare cu privire la anumite clauze contractuale.

În ceea ce priveşte clauza privind dobânda variabilă, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a ignorat prevederile exprese ale Legii nr. 193/2000 din moment ce art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impune comerciantului numai obligaţia de a preciza în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului şi nu a condiţiilor în care acesta se realizează.

Aceste dispoziţii reprezintă o aplicaţie a principiului de drept civil pacta sunt servanda, notificarea băncii reglementată de art. 5.4 din Contract, coroborat cu posibilitatea oferită reclamanţilor de a rambursa anticipat creditul, are natura juridică de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinţei consumatorului.

Se mai arată că, clauza în litigiu permite schimbarea ratei dobânzii curente nu doar în detrimentul consumatorului, ci şi în folosul acestuia, dacă piaţa financiară ar evolua astfel încât să permită reducerea ratei dobânzii.

În concluzie, interpretarea în sensul că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar constitui cumulativ atât condiţia motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât şi condiţia privind libertatea de alegere a consumatorului este total greşită, ignorând existenţa celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Se mai susţine că în mod eronat a reţinut instanţa de apel că nu s-a realizat procedura de aliniere a contractului la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, deşi a fost implementat Actul adiţional de aliniere prin care s-a stabilit cuantumul ratei dobânzii în funcţie de indicele de referinţă LIBOR CHF la 3 luni la care se adaugă marja fixă a băncii, respectiv 6,3%, nesemnat de către reclamanţi.

Recurenta-pârâtă apreciază că soluţia corectă este de a se stabili caracterul abuziv al acestor clauze până la modificarea lor prin Actul adiţional de aliniere, consecinţa firească fiind a se restitui sumele încasate cu titlu de dobândă excedentară doar până la acel moment.

Sub un ultim aspect recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub aspectul clauzei prevăzută la art. 7.1 lit. h), m) şi o) din contract.

Se arată că întreg art. 7.1 enumeră cu claritate fiecare dintre cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor asumate de reclamanţi care ar putea conduce la rezilierea contractului, respectiv neachitarea ratelor lunare, starea de insolvenţă, furnizarea unor informaţii false, diminuarea garanţiilor aduse sau executarea acestora de către alţi creditori.

În al doilea rând, se arată că, contractul de credit bancar reprezintă un contract civil de împrumut de natură specială, existând o diferenţă semnificativă între obligaţiile consumatorului şi obligaţiile băncii. În perioada contractuală de lungă durată, pot interveni, în mod plauzibil schimbări economice care pot afecta în mod substanţial desfăşurarea creditului, schimbări care nu pot fi anticipate în mod clar şi precis de bancă la momentul încheierii contractului, însă nu se poate afirma că prin stabilirea cazurilor de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale s-ar crea un dezechilibru semnificativ.

În temeiul acestor critici de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., acesta fiind comunicat părţilor la 13 septembrie 2018.

Prin încheierea de la 8 noiembrie 2018 pricina a fost suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ., până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor chestiuni de drept, înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 24 octombrie 2019, în raport de Decizia nr. 2/2019 din 14 ianuarie 2019 pricina a fost repusă pe rol, şi în unanimitate, a fost respinsă excepţia insuficientei timbrări a recursului, invocată de intimata-reclamantă, fiind admis în principiu recursul potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se reţine că acestea vizează aplicarea/interpretarea greşită a Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E. în ceea ce priveşte aspectul privind negocierea contractuală.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susţine că în mod eronat a constatat instanţa de apel ca fiind abuzivă clauza contractuală privind dobânda variabilă, întrucât aceasta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Recurenta-pârâtă supune instanţei de apel greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 s-a constatat că pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie verificate îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: 1. clauza nu a fost negociată; 2. prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; 3. dezechilibrul este în detrimentul consumatorului, nefiind respectate exigenţele bunei-credinţe.

Înalta Curte constată că s-a reţinut în mod corect că este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate.

Atunci când legiuitorul a reglementat condiţia ca o clauză contractuală să nu fi fost negociată direct cu consumatorul a avut în vedere dezideratul protecţiei consumatorului în faţa unor contracte preformulate, cu privire la care nu a avut posibilitatea de a le determina conţinutul. Simpla semnare şi acceptare a clauzelor contractuale nu echivalează cu negocierea contractului. În concluzie, problema clauzelor abuzive se pune cu privire la clauzele semnate şi acceptate de către consumator.

Nu reprezintă negociere nici posibilitatea consumatorului de a alege între mai multe oferte de pe piaţă, ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci. Negocierea presupune existenţa unor discuţii între părţi şi posibilitatea efectivă a acestora, inclusiv a consumatorului, de a determina conţinutul contractului, astfel cum reiese din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care face vorbire expresă de "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul", iar nu de o clauză care nu ar fi putut fi negociată cu consumatorul. Prin urmare, pentru a considera negociată o clauză contractuală nu este suficientă inexistenţa unei contraoferte din partea consumatorului, ci este necesară dovedirea unei negocieri efective între părţile contractante. Desigur, nu poate fi imputată băncii pasivitatea consumatorului, acesta fiind şi motivul pentru care simpla lipsă a negocierii nu este suficientă pentru declararea unor clauze contractuale ca abuzive. Într-o astfel de situaţie, băncii nu i se impun obligaţii excesive, precum determinarea consumatorului să negocieze contractul, ci obligaţii concrete, constând în inserarea unor clauze cu bună-credinţă, care să nu determine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Cu alte cuvinte, dacă nu este imputabilă băncii lipsa de iniţiativă a consumatorului în negocierea clauzelor contractuale, banca este totuşi ţinută a răspunde în ipoteza în care, profitând de această situaţie, inserează în contracte clauze care determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

În prezenta cauză, instanţele au constatat că nu s-a făcut dovada negocierii clauzelor contractuale contestate, sarcina probei revenind pârâtei, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanţi de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care reclamanţii, neavând posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, puteau doar să refuze încheierea contractului. Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul - instituţie de credit (constrâns economic să apeleze la creditul bancar), este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

În raport de clauza privind dobânda variabilă se critică decizia instanţei de apel sub aspectul încălcării sau al aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei nr. 1 la Legea nr. 193/2000, se reţine că alin. (1) lit. a), din actul normativ evocat, stabilea la momentul încheierii contractului părţilor faptul că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Totodată, potrivit alin. (2) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000: dispoziţiile alin. (1) lit. a) nu sunt aplicabile în cazul tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare şi altor produse sau servicii, în cazul în care preţul este legat de fluctuaţiile cotaţiei bursiere sau al indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piaţa financiară, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Din perspectiva normelor legale evocate, banca recurentă susţine că în mod eronat instanţa de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală inserată de părţi la art. 5.1., 5.4., privind dobânda variabilă, în speţă nefiind întrunite condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze. S-a mai susţinut şi că pe fondul condiţiilor precare ale pieţei financiar-bancare, atât la nivel internaţional, cât şi la nivel naţional, recurenta a fost nevoită să majoreze dobânzile aferente creditelor acordate, cu respectarea contractului părţilor în care s-a stabilit o dobândă variabilă; creştere de dobândă permisă de convenţia contestată (până la alinierea acesteia la prevederile O.U.G. nr. 50/2010) şi operată de pârâtă cu scopul de a acoperi costurile de refinanţare de pe piaţa internaţional-bancară.

Se observă că susţinerile băncii pot reprezenta un criteriu ce ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile, iar nu însăşi motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, în mod legal a reţinut instanţa de apel faptul că prin contractul părţilor nu s-a prevăzut niciun motiv pentru care variază una dintre componentele dobânzii, respectiv marja băncii şi, pe cale de consecinţă, procentul de dobândă aplicabil, face referire strict la "decizia băncii".

Orice argumente ulterioare contractului contestat, prin care împrumutătorul vine să circumstanţieze înţelesul sintagmei "decizia băncii" se îndepărtează de scopul avut în vedere de legiuitor la alin. (1) lit. a), paragraful al doilea, din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000. Acestea nu pot suplini lipsa indicării, în concret, în contract, a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, într-o manieră clară şi neechivocă, aşa încât, în mod corect s-a stabilit de către instanţa de apel, că această clauză referitoare la variabilitatea dobânzii creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În raport de criticile aduse clauzei prevăzute la art. 7 lit. h), m) şi o) din Contractul de credit, recurenta-pârâtă susţine că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ, acest articol enumeră, cu claritate, fiecare dintre cazurile de neîndeplinire a obligaţiilor asumate de reclamanţi care ar putea conduce la rezilierea contractului.

Criticile recurentei-pârâte privind natura specială a contractului de împrumut nu vor fi reţinute, având în vedere necesitatea formulării cu claritate a clauzelor de reziliere a contractului de către bancă, situaţie în care creditul devine exigibil.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că aceste prevederi sunt importante şi au caracter abuziv, şi reflectă o rea-credinţă din partea băncii, existând posibilitatea declarării anticipate a creditului.

A accepta opinia contrară înseamnă a considera că prin contractul de credit se permite profesioniştilor să creeze situaţii oneroase pentru consumatori prin nespecificarea în mod clar a situaţiilor pe care trebuie să le evite pentru a nu se supune riscului de reziliere a contractului.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de exercitarea prezentei căi de atac, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. urmează să o admită, având în vedere înscrisurile justificative anexate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2082 din 28 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Obligă recurenta D. S.A. la plata sumei de 3.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2019.

GGC - MM