Unpaid contract balance and non-recognition of debt in correspondence: interruption of limitation period under Article 16 of Decree-Law 167/1958 and interpretation of final invoice due date

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 1 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. în insolvenţă, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 656.461,25 RON reprezentând diferenţa neachitată în urma executării contractului nr. x din 25 ianuarie 2011, precum şi la plata dobânzilor legale începând cu data scadenţei facturilor şi până la plata efectivă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1172/2016 din 28 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia prescripţiei şi respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL a declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL împotriva Sentinţei civile nr. 1172/2016 din 28 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, fiind obligată apelanta să plătească intimatei suma de 10.105,54 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C. IPURL.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru cercetarea fondului, ca urmare a înlăturării excepţiei prescripţiei extinctive invocate de intimată.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală fiind pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, cu referire expresă la dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., art. 7, 16 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum şi art. 1266, 1267 din C. civ., privind interpretarea contractelor.

În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul non reformation in pejus prevăzut de art. 481 C. proc. civ., întrucât considerentele reţinute în motivarea hotărârii cauzează un prejudiciu evident, prin stipularea faptului că termenul de prescripţie nu a fost întrerupt niciodată în speţă. Dacă prima instanţă a reţinut că prin adresa nr. x/2011 emisă de B. S.A. s-a produs singura întrerupere a curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel a înlăturat această susţinere, susţinând că în cauză nu a operat întreruperea cursului prescripţiei.

Tot în acelaşi context, recurenta arată că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 6.6 din Contractul de dezvoltare imobiliară nr. x/2011 referitoare la factura finală, iar concluzia primei instanţe de calculare a prescripţiei dreptului material la acţiune de la procesul-verbal de recepţie din 6 septembrie 2011 este eronată, întrucât voinţa părţilor concordantă a fost aceea de a amâna plata ultimei facturi până la remedierea deficienţelor reclamate de B. S.R.L..

Mai arată recurenta că, potrivit contractului şi faţă de disensiunile dintre părţi şi refuzul explicit de a aproba raportul de execuţie, în cauză, prescripţia nu poate fi calculată decât de la scadenţa facturilor nr. x din 31 august 2012 şi nr. x din 25 septembrie 2012.

O altă critică vizează faptul că, instanţa de apel a interpretat greşit problema termenului suspensiv al art. 7 din Decretul nr. 167/1958 motivând hotărârea în sensul că termenul suspensiv s-a împlinit la 30 de zile de la comunicarea actului de recepţie.

În opinia recurentei, prin adresa nr. x/2011, se instituie o condiţie suspensivă pentru plata diferenţei de bani datorată de B. S.R.L., intimata comunicând că până la reglementarea situaţiei menţionate urmează să sisteze plăţile, iar recurenta a achiesat la această situaţie, care în final a fost clarificată prin decizia Curţii de Apel Oradea care a anulat penalităţile în sumă de 522.000 RON solicitate de B. S.R.L., dând astfel dreptul recurentei de a solicita suma de 110.000 Euro ce se dorea a fi compensată de intimată. Existenţa condiţiei suspensive ar rezulta şi din corespondenţa purtată în data de 12 septembrie 2012.

Mai susţine recurenta, că au fost greşit aplicate şi dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 1167/1958, care prevăd că prescripţia se întrerupe "prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie".

În acest context, recurenta susţine că nu îşi poate explica raţionamentul instanţei de apel, care, chiar fără a fi învestită cu acest aspect şi în contra celor statuate de prima instanţă a stabilit că prin adresa nr. x/2011 nu a operat o întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, dat fiind că prin aceasta părţile nu au hotărât prelungirea contractului. În aceeaşi ordine de idei, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu a operat o întrerupere a cursului prescripţiei extinctive nici prin corespondenţele ulterioare dintre părţi, întrucât aceste corespondenţe nu s-au materializat într-un "acord care să modifice contractul iniţial".

Din această perspectivă, recurenta arată că instanţa de apel s-a aflat într-o eroare, întrucât recunoaşterea dreptului nu reprezintă o prorogare a termenului de declanşare a prescripţiei extinctive.

Astfel, dacă prin adresa nr. x/2011 şi celelalte corespondenţe părţile ar fi înţeles să modifice contractul, să proroge termenele de finalizare a investiţiei, se ajungea în ipoteza amânării momentului de începere a cursului prescripţiei extinctive, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În aceste condiţii, recurenta susţine că aceste corespondenţe cuprind recunoaşteri ale datoriei provenite de la B. S.R.L. şi au produs întreruperea cursului prescripţiei extinctive, respectiv începutul unui nou termen de prescripţie. Ultima corespondenţă care a produs întreruperea termenului de prescripţie este cea datând din 12 septembrie 2012, cu revenire la 24 septembrie 2012, în care se arată că B. S.R.L. îşi va onora angajamentul în situaţia în care recurenta efectua remedierile semnalate.

Prin urmare, aceste corespondenţe trebuiau coroborate şi asociate cu discuţiile anterioare dintre părţi, din analiza cărora rezulta dincolo de orice dubiu că intimata recunoştea la acel moment existenţa unei datorii, cuantificată de B. S.R.L. la 110.000 EURO către recurentă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 ianuarie 2018, intimata-pârâtă pârâta B. S.R.L. a invocat pe cale de excepţie nulitatea recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 29 ianuarie 2018, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca nefondate şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin contractul de cesiune de creanţă din 13 noiembrie 2018 încheiat între

SC A. S.R.L. în insolvenţă, în calitate de cedent şi D. S.R.L. - societate în faliment, în calitate de cesionar s-a realizat transferul creanţei litigioase ce face obiectul prezentului dosar, astfel încât s-a luat act de dobândirea de către D. S.R.L. a calităţii de creditor al B. S.R.L..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 martie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 martie 2018, recurenta depunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 12 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material statuate în cauză, aceasta.

În susţinerea memoriului de recurs, se invocă faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., art. 7, 16 din Decretul nr. 167/1958, art. 1266 şi 1267 C. civ., menţionând faptul că "hotărârea din apel este dată cu încălcarea normelor de drept material, referindu-se expres la dispoziţiile art. 7 din decretul privind prescripţia extinctivă, respectiv a dispoziţiilor materiale din C. civ. privind interpretarea contractelor".

Critica referitoare la încălcarea principiul non reformation in pejus prevăzut de dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. se constată că nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că aceste dispoziţii reprezintă o normă de procedură, iar nu o normă de drept material, aspect ce excede limitelor prevăzute de pct. 8 alin. (1) art. 488 C. proc. civ.

Mai mult decât atât, aspectul invocat de către recurentă nu constituie un motiv de casare de ordine publică, în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., dată fiind formularea art. 481 C. proc. civ., potrivit căreia înrăutăţirea situaţiei în propria cale de atac poate fi consimţită expres de către parte sau poate fi prevăzută de lege, aşadar, dispoziţia legală ocroteşte un interes privat, iar invocarea încălcării principiului poate fi invocată numai de către partea care se consideră vătămată.

Tot în susţinerea criticii referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ., recurenta face vorbire despre un prejudiciu generat de înlăturarea argumentului instanţei de fond referitor la întreruperea prescripţiei la data de 28 septembrie 2011, data emiterii adresei nr. x, însă acest aspect se constată că nu a adus nicio vătămare recurentei, de vreme ce prima instanţă constatase pasivitatea recurentei în raport cu această adresă, aşadar menţinerea argumentului instanţei de fond privind întreruperea cursului prescripţiei la data de 28 septembrie 2011 nu ar fi avut drept consecinţă înlăturarea efectelor prescripţiei.

Cu privire la criticile invocate de recurentă faţă de aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958 şi a dispoziţiilor art. 1266 - 1267 C. civ., se constată că sunt nefondate, în considerarea următoarelor:

Referitor la suma de 613.252,79 RON, recurenta critică faptul că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 6.6 din Contractul de dezvoltare imobiliară nr. x/2011 privind factura finală, astfel încât, concluzia primei instanţe de calculare a prescripţiei dreptului material la acţiune de la procesul-verbal de recepţie din 6 septembrie 2011 este eronată, întrucât voinţa părţilor concordantă a fost aceea de a amâna plata ultimei facturi până la remedierea deficienţelor reclamate de pârâtă.

Totodată, se arată că prescripţia nu se poate calcula decât de la scadenţa facturilor nr. x/31 august 2012 şi nr. x/25 septembrie 2012, întrucât prin adresa nr. x/2011 s-ar fi instituit o condiţie suspensivă pentru plata sumei de 613.252,79 RON, în sensul necesităţii reglementării situaţiei lucrărilor - situaţie pretins a fi fost clarificată prin Decizia nr. 76/C/23 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, iar existenţa condiţiei suspensive ar rezulta şi din corespondenţa purtată în data de 12 septembrie 2012

Mai susţine recurenta, că adresa nr. x/2011 şi corespondenţa ulterioară conţine recunoaşteri ale pârâtei în ceea ce priveşte dreptul de creanţa pretins de reclamantă, iar ultima corespondenţă care a produs întreruperea termenului de prescripţie este cea din 12 septembrie 2012, cu revenire la 24 septembrie 2012.

Faţă de faptul că recurenta a înţeles să critice soluţia instanţei de apel numai în ceea ce priveşte suma de 613.252,79 RON reprezentând contravaloare lucrări de proiectare şi lucrări de execuţie, se constată că soluţia instanţei privind garanţia de bună execuţie, în cuantum de 43.208.46 RON, a intrat în puterea lucrului judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 6.6 din contract, "factura finală se va întocmi în baza raportului final de execuţie verificat şi aprobat de către Beneficiar şi va fi achitată în max. 10 (zece) zile lucrătoare de la aprobarea de către Beneficiar a raportului final de execuţie".

În acest context, se constată că recurenta invocă în mod eronat prevederile art. 6.6 din contract referitoare la factura finală, potrivit căreia suma de 613.252,79 RON ar fi fost scadentă de la momentul verificării şi aprobării raportului final de execuţie, raport care nu ar fi fost aprobat de către pârâtă. Potrivit art. 6.2 din contract:

"beneficiarul va plăti facturile în termen de 30 zile calendaristice de la data primirii facturii. Fiecărei facturi i se va anexa un raport al lucrărilor executate conform planului de plăţi. La data finalizării lucrărilor se va plăti maxim jumătate din valoarea contractuală de la 4.1. [...] Ultima factură va fi emisă după semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor".

În acest sens, se constată că factura nr. x din 2 august 2011, respectiv factura nr. x din 9 mai 2011 nu reprezintă o factură finală, în sensul art. 6.6, ci ultima factură emisă potrivit art. 6.2, reprezentând rest de plată după cum rezultă chiar din cuprinsul acestora.

Aşadar, în considerarea prevederilor art. 6.2 alin. (1) din contract, se constată că instanţa de apel a apreciat că suma de 613.252,79 RON a devenit scadentă în 30 zile de la data la care procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a fost predat - 6 octombrie 2011, aspect în considerarea căruia, instanţa de apel a apreciat în mod corect că dreptul la acţiune a luat naştere la data de 6 octombrie 2011, fiind respectate astfel prevederile art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Recurenta, mai susţine încălcarea prevederilor art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, potrivit cărora "prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia", însă aceasta nu a dovedit existenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie, în sensul arătat de dispoziţiile evocate, susţinând că ar fi operat o întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, în considerarea adresei nr. x/2011 şi a corespondenţei electronice purtată ulterior de către părţi, menţionând că ultima corespondenţă care a generat întreruperea prescripţiei ar fi din 12 septembrie 2012.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că adresa nr. x/2011 nu cuprinde o recunoaştere a unui debit de către pârâtă, fiind expusă valoarea din contract rămasă de executat, iar din corespondenţa aflată la dosar nu se poate reţine niciun act de voinţă în sensul recunoaşterii unei datorii a pârâtei, fiind menţionate o serie de deficienţe care au afectat lucrările executate de către reclamantă, precum şi solicitările pârâtei de remediere a acestora.

Totodată, se reţine, din corespondenţa electronică din data 12 septembrie 2012, că aceasta vizează un "viitor angajament", care nu a mai intervenit, iar nu o recunoaştere a unui debit, astfel că niciunul dintre înscrisurile depuse în susţinerea recursului nu reflectă o manifestare de voinţă a pârâtei în sensul admiterii existenţei unui debit reprezentând sumele pretinse în cauza de faţă.

În raport cu aceste critici, se constată că recurenta a susţinut în memoriul de recurs argumente cu referire la probatoriul administrat ceea ce conduce la concluzia că, de fapt, nemulţumirea acesteia se referă la modul în care probatoriul a fost interpretat de către instanţa de fond, aspect care nu poate fi invocat în recurs, totodată, menţionând faptul că "pentru o corectă şi completă înţelegere a situaţiei de fapt" solicită analizarea stării de fapt şi a susţinerilor din motivele de apel cu privire la începerea curgerii şi întreruperea cursului prescripţiei extinctive, iar din această perspectivă, se apreciază că recurenta urmăreşte o nouă analiză a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în apel.

Aşadar, critica invocată de către recurentă cu privire la faptul că i s-ar fi înrăutăţit situaţia în apel şi că ar fi suferit o vătămare urmare a pronunţării deciziei atacate nu poate fi primită, întrucât nu a fost dovedită.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând şi chestiuni ce privesc situaţia de fapt, aspecte deja stabilite şi lămurite de instanţele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva Deciziei civile nr. 1324 A din 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 1324/A din 11 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2019.

GGC - MM