Subrogated insurer’s civil action against maritime carrier: Romanian court jurisdiction excluded by bill of lading jurisdiction clause under the Hamburg Rules

Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 210.062,60 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de A. asiguratului său Cargo, C. S.R.L.; sumei de 13.439,77 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor în cuantum de 210.062,60 RON, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data plaţii despăgubirilor, respectiv 18 februarie 2016 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 martie 2017; dobânzii legale penalizatoare, în continuare de la data formulării cererii de chemare în judecată - 31 martie 2017 - şi până la achitarea integrală a debitului; cheltuielilor de judecată.

La 26 septembrie 2017, reclamanta A. S.A. a depus cerere modificatoare, prin care a înţeles să modifice cadrul procesual pasiv, prin introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societăţii B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata: sumei de 210.062,60 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirilor achitate de A. asiguratului sau Cargo S.C. C. S.R.L.; sumei de 13.439,77 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă despăgubirilor în cuantum de 210.062,60 RON, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data plăţii despăgubirilor, respectiv 18 februarie 2016 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 martie 2017; dobânzii legale penalizatoare, în continuare de la data formulării cererii de chemare în judecată - 31 martie 2017 - şi până la achitarea integrală a debitului, solicitând totodată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.

Prin încheierea de şedinţă din 2 martie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 645 din 9 martie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.R.L. şi a respins cererea în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B.; a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta B. la plata sumei de 67024,74 RON cu titlu de despăgubiri. Totodată a obligat pârâta B. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 595 RON reprezentând cheltuieli traducere, 2445,49 RON taxa de timbru şi 2000 RON onorariu avocat proporţional cu pretenţiile admise.

Împotriva acestei soluţii au declarat apel reclamanta A. S.A. şi pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 1788A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 645 din 9 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B..

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., împotriva încheierii din 29 noiembrie 2017 şi a sentinţei civile nr. 645 din 9 martie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

A fost schimbată în tot încheierea din 29 noiembrie 2017 şi sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia necompetenţei instanţelor române şi a fost respinsă acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române, fiind obligată apelanta-reclamantă la plata sumei de 1.222,74 RON către apelanta-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 1788A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că faţă de prevederile contractului de asigurare seria x nr. x cât şi cererea de despăgubire formulată de asigurat a procedat la întocmirea dosarului de dauna nr. CGO/15/70102768 şi a achitat, la data de 18 februarie 2016, despăgubiri persoanei păgubite pentru prejudiciul suferit - risc asigurat, suma totală în cuantum de 210.062,60 de RON, conform extrasului de cont nr. 80 din 19 februarie 2016.

Luând în considerare raportul juridic astfel creat, recurenta susţine existenţa unui contract de asigurare ce are ca obiect plata unei indemnizaţii pentru activitatea de transport maritim internaţional de mărfuri, iar transportatorul răspunde de pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru avarie, produse între momentul primirii mărfii şi cel al eliberării ei.

Astfel cum a reţinut în mod corect şi instanţa de fond, în prezenta speţă se aplică Convenţia Naţiunilor Unite de la Hamburg din 1978, la care România a aderat prin Decretul nr. 343/1981 publicată în Buletinul Oficial nr. 95 din 28 noiembrie 1978.

În raport cu dispoziţiile art. 2210 C. civ. privind asigurările si reasigurările "în limitele indemnizaţiei plătite în asigurarea de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei".

Având în vedere Decizia nr. XXIII din l9 martie 2007 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că "în aplicarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, natura juridică a acţiunii în regres exercitată de asigurător (societate de asigurare) împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, este comercială, iar nu civilă", dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, recurenta a solicitat obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 210.062,60 RON, de la data plaţii despăgubirilor - 18 februarie 2016 şi până la achitarea integrală a debitului.

Faţă de aspectele învederate, recurenta a solicitat instanţei admiterea acţiunii în răspundere civilă contractuală şi obligarea pârâtei la plata sumelor menţionate.

În opinia recurentei, se susţine că în mod eronat instanţa a apreciat că în speţă se aplică dispoziţiile art. 6 teza a II-a din Convenţie în detrimentul dispoziţiilor art. 6 teza I din Convenţie, motivat de faptul că din înscrisurile de la dosarul cauzei nu ar fi deţinut date suficiente pentru a efectua calculul potrivit art. 6 teza I din Convenţie (835 unităţi de cont/colet sau alta unitate de transport), reţinând în mod eronat faptul că din dosar nu rezultă numărul cutiilor cu care au fost transportate cele 25.406 perechi de mănuşi avariate.

Sunt eronate aceste susţineri, pe de o parte raportat la împrejurarea că, întreaga marfa a ajuns la destinaţie avariată, iar pe de altă parte raportat la împrejurarea că, din facturile de achiziţie şi listele de ambalare rezultă dincolo de orice dubiu în câte cutii (unităţi de transport) au fost transportate cele 25.406 perechi avariate, iar din Raportul de verificare calitativă rezultă că au fost indicate în mod detaliat mărfurile avariate, iar în modalitatea de calcul a indemnizaţiei de asigurare au fost precizate în acelaşi mod detaliat toate informaţiile privind bunurile avariate. Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, instanţa de fond putea efectua calculul potrivit art. 6 teza I din Convenţie.

Potrivit art. 6 pct. 1 lit. (a) din Convenţia de la Hamburg, suma ce se va acorda este limitată la suma care este mai mare dintre aceste două valori, ceea ce înseamnă că suma la care este limitată despăgubirea ce se va acorda este suma de 1.645.241,3624952 RON.

Or, suma de 210.062,60 RON solicitată cu titlu de despăgubiri cu tot cu accesorii, nu doar că nu depăşeşte Limita Maxima a Despăgubirilor ce se pot acorda, ci este chiar net inferioară. Totodată, în mod eronat, instanţa de fond nu a acordat Cota taxe vamale + Valoare cota transport maritim + Valoare cota D., în sumă totală de, 3.382,62 USD.

De asemenea, recurenta a învederat instanţei de apel că este eronată soluţia instanţei de fond de respingere a capătului de cerere privind dobânda legala penalizatoare.

În motivarea soluţiei pronunţate instanţa a interpretat eronat prevederile art. 23 alin. (4) din Convenţia de la Hamburg, întrucât din dispoziţiile acestui text de lege rezultă faptul că, cărăuşul trebuie să suporte orice pierdere (Cota taxe vamale + Valoare cota transport maritim + Valoare cota D., în sumă totală de 3.382,62 USD, sunt o pierdere) şi de asemenea neplata la scadenţă a contravalorii despăgubirilor care este tot o pierdere. Tocmai pentru neplata la termen a fost instituită dobânda legală penalizatoare.

Dobânda legala penalizatoare este datorată conform art. 2640 alin. (2), art. 2638 alin. (2) si art. 1535 din C. civ.. O.G. nr. 13/2011 şi având în vedere şi faptul că, împreună cu despăgubirea nu depăşeşte limita prevăzuta de art. 6 pct. 1 lit. a) teza I din Convenţie.

Instanţa de apel, a analizat cu prioritate apelul declarat de către pârâta B., motivat de faptul că, prin această cale de atac sunt puse în discuţie soluţiile pronunţate de Tribunal asupra excepţiilor necompetentei instanţelor si prescripţiei dreptului material la acţiune. Analizând critica pârâtei referitoare la "greşita" soluţionare a excepţiei necompetentei instanţelor, instanţa de apel a apreciat-o în mod eronat ca fiind întemeiată şi în consecinţa a dispus admiterea apelului declarat de către B. şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române, totodată a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat, fără a mai analiza criticile formulate cu privire la fondul pretenţiilor.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că reclamanta şi-a schimbat poziţia în ceea ce priveşte proba contractului de transport, ca fiind făcută prin intermediul corespondenţei purtate între părţi şi a planşelor foto din dosar şi nu prin conosamentul de transport waybill, pentru a se evita reţinerea acestui înscris în analiza excepţiei necompetenţei. Această interpretare a instanţei de apel a fost total eronată.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că din conosamentul depus de reclamantă la dosarul cauzei ar fi rezultat faptul că menţiunile de pe înscrisul prezentat fac dovada alegerii de competenţă, fără a se indica şi care ar fi fost instanţa competentă, potrivit menţiunilor exprese de pe acest înscris. Instanţa de apel susţine că din înscrisurile depuse ar rezulta alegerea instanţei de la Londra, aspect vădit eronat.

Mai susţine recurenta că instanţa a interpretat eronat şi dispoziţiile art. 21 pct. 1 lit. d) din Convenţia Naţiunilor Unite din 1978 de la Hamburg.

Astfel, pe lângă faptul că nu s-a făcut o alegere de competenţă de către părţi, pârâta nu a făcut dovada alegerii de către nicio persoană implicată în acest transport a unei competenţe aparţinând "instanţei din Londra", cum a reţinut în mod eronat instanţa de apel.

Totodată, se susţine că instanţa de apel a interpretat eronat şi dispoziţiile art. 3 alin. (2) şi art. 1068 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că a solicitat instanţei de apel, ca în situaţia în care ar aprecia că între părţi ar fi intervenit o alegere de competenţă să facă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1068 alin. (2) din C. proc. civ., însă în mod neîntemeiat instanţa de apel a înlăturat si aceste apărări apreciind că sunt opozabile doar presupusele obligaţii ale asiguratului recurentei, nu şi drepturile ce deriva din subrogarea, în temeiul dispoziţiilor art. 2210 din C. civ.

Or, o asemenea interpretare este vădit eronată, în condiţiile în care, legiuitorul indică expres în conţinutul dispoziţiilor art. 2210 din C. civ., faptul că "în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei".

Soluţia instanţei de apel este eronată, având în vedere, în primul rând, faptul că nu s-a făcut dovada existenţei şi a conţinutului condiţiilor la data semnării conosamentului de expediţie, respectiv la data de 27 august 2015 şi nici nu s-a făcut dovada opozabilităţii faţă de recurentă (faţă de asiguratul S.C. C. SRL). Ceea ce a depus apelanta la dosarul cauzei în fata instanţei de fond este ceea ce se regăsea pe site-ul B. în anul 2017 şi în niciun caz nu face parte din vreo convenţie încheiată între C. S.R.L. şi B. -B. S.R.L.. Deci, contrar susţinerilor apelantei, între B. şi C. nu au fost asumate nişte clauze, pârâta răspunzând în baza Convenţiei Naţiunilor Unite de la 1978 - legea specială aplicabilă în cauză.

Pentru ca acel înscris depus de către intimata-pârâta să fi avut putere doveditoare ar fi trebuit să poarte semnătura părţilor, ar fi trebuit să fi fost recunoscut de partea căruia i se opune, recunoscut de lege, or, înscrisul depus de către apelanta-pârâtă nu a fost semnat de către reclamantă sau de către asiguratul său, de către un alt terţ implicat în contractul de transport; nu a fost recunoscut de recurentă, a fost contestat, arătând faptul că nu a fost nicio clipă aleasă vreo competenţă de părţi şi nici nu există vreo prevedere legală care să prezume că este recunoscut, ceea ce înseamnă că acel înscris nu avea nicio putere probatorie pentru că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 272, respectiv art. 273 din C. proc. civ.

Pe lângă faptul că reclamanta nu cunoaşte conţinutul condiţiilor la care s-a făcut trimitere în Conosamentul de Expediţie din data de 27 august 2015, pentru că acele condiţii nu apar ca fiind acceptate şi indicate în mod expres sub semnătură la nivelul datei de 27 august 2015 (astfel cum prevăd dispoziţiile art. 21 pct. 1 lit. d) din Convenţia Naţiunilor Unite de la 1978), condiţiile despre care face vorbire pârâta din prezenta cauză nici măcar nu le-ar fi fost opozabile dacă ar fi existat, deoarece se regăsesc doar în conosamentul de expediţie - scrisoarea de expediţie - care are ca părţi: expeditorul; E. LTD., destinatarul E. S.R.L. România şi transportatorul B., niciunde nu apare numele beneficiarului C. S.R.L..

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din C. proc. civ., în situaţia în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare Ia drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi C. proc. civ. au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care C. proc. civ. conţine dispoziţii mai favorabile.

Având în vedere că pentru stabilirea competenţei instanţei de judecată în speţă trebuie analizate atât dispoziţiile C. proc. civ., cât şi dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite de Ia Hamburg din 1978, trebuie făcută o analiză comparativă a dispoziţiilor celor două acte normative sub aspectul competenţei, pentru a se stabili dacă prevederile din cele două acte sunt similare şi pentru a vedea dacă exista vreo neconcordanţă între dispoziţiile celor două acte,

Pe lângă faptul că între beneficiarul transportului - S.C. C. S.R.L. - şi intimata-pârâtă nu s-a încheiat vreo convenţie care să stabilească vreo jurisdicţie nu se putea alege o altă competenţă decât cea prevăzută de actele normative în vigoare, aspect care rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor pct. 5. Art. 21 din Convenţia din 1978 de la Hamburg, o înţelegere între părţi desemnând locul unde reclamantul poate introduce acţiunea, produce efecte, doar dacă înţelegerea a intervenit după ce a apărut reclamaţia în baza contractului de transport. Şi nu a existat o asemenea alegere de competenţă, însă instanţa de apel nu a analizat şi textul de lege invocat de recurentă.

Prin dispoziţiile art. 1081 C. proc. civ., legiuitorul român a înţeles să acorde accesul la justiţie în privinţa unor cereri în materii în care sunt deopotrivă competente şi instanţele altor state.

Art. 1081, competenta preferenţială a instanţelor române, prevede "(1) Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în care: 2) locul unde a luat naştere, sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală, se află în România; - obligaţia de a preda bunurile în stare conformă trebuia să se execute În România; 4) staţia feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România - portul de descărcare a fost portul Constanţa - din România; 5) bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;

De asemenea, instanţa română este competentă să soluţioneze prezenta cauza şi prin raportare la dispoziţiile art. 1066 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că pârâta B. are un fond de comerţ pe teritoriul României de care se ocupa B. S.R.L., astfel cum rezultă din Capitolul Expuneri de la pag 4 din Contractul de Agenţie. Drept urmare, şi prin raportare la art. 1066 alin. (1) instanţele române sunt competente să soluţioneze cererea de chemare în judecată.

Concluzionând, recurenta arată că instanţa de fond a constatat, din toate aceste apărări că instanţele române sunt competente să soluţioneze speţa, raportat la dispoziţiile art. 21 lit. b) si c) din Convenţie.

Convenţia Naţiunilor Unite de la 1978, se aplică transportului de mărfuri pe mare între state diferite, deci transportului internaţional de mărfuri, dacă este îndeplinită una din următoarele condiţii (art. 2 pct. 1 din Convenţie).

Potrivit art. 1 pct. 7 din Convenţie: conosament înseamnă un document care face dovada unui contract de transport pe mare şi a preluării sau încărcării mărfurilor de către cărăuş, prin care cărăuşul se obligă să livreze mărfurile contra prezentării acestui document".

Din Conosamentul de Transport emis de către B., rezulta faptul că mărfurile au fost încărcate pe vas în Portul de încărcare Kolkata pentru a fi transportate către Portul Constanţa.

Prin faptul că, B. l-a substituit pe transportatorul F. pentru executarea obligaţiei acestuia din urmă de a transporta marfa expediată de comerciant către asiguratul reclamantei, B. este considerat parte în contractul de transport încheiat între F., G. şi S.C. C. S.R.L. şi nu recurenta ar fi achiesat la contractul constând în wavbill-ul emis de către pârâtă.

Faptul că B. a devenit parte în contractul de transport iniţial prin efectuarea transportului, rezultă şi din art. 1 pct. 2 din Convenţie - definiţia "cărăuşului efectiv", precum şi din dispoziţiile art. 10 pct. 2 si pct. 4 din Convenţie.

Având în vedere faptul că, cărăuşul efectiv devine parte în contractul iniţial, acesta va răspunde faţă de cărăuşul principal, destinatarul mărfurilor respective, destinatarul efectiv.

Această situaţie juridică, poate fi privită şi ca o excepţie de la principiul relativităţii în ceea ce priveşte latura activă, în sensul că, o persoana poate dobândi drepturi decurgând dintr-un contract la încheierea căruia nu a participat şi la care nu a aderat, nu şi obligaţii. Cărăuşului efectiv - transportator de fapt - i s-a încredinţat de către cărăuşul contractual efectuarea transportului.

Având în vedere faptul că nu s-a făcut nicio rezervă pe conosament privind starea bunurilor, rezultă că avarierea mărfurilor a survenit pe parcursul transportului efectuat de către B..

Potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţie:

"Cărăuşul este răspunzător pentru daune rezultate din pierderea sau avarierea mărfurilor, precum şi din întârzierea în livrare, dacă împrejurarea care a cauzat pierderea, avarierea sau întârzierea s-a produs în timpul cât mărfurile se aflau în grija sa".

Mai susţine recurenta că a invocat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat raportat la împrejurarea că faţă de pârâta B. S.R.L. a rămas definitivă încheierea de şedinţa din 29 noiembrie 2017 şi sentinţa civila apelată în ceea ce priveşte excepţia necompetentei instanţelor române. În prezent se află în situaţia în care faţă de o pârâtă există o hotărâre definitivă cu anumite dispoziţii pe anumite chestiuni litigioase, iar faţă de o altă pârâtă există o hotărâre cu alte dispoziţii pe aceleaşi chestiuni litigioase, iar o atare situaţie va constitui motiv de acţionare în judecată a României în faţa forurilor internaţionale.

Având în vedere toate aceste aspecte, recurenta solicită ca instanţa de recurs să constate faptul că, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a admis cererea de apel formulata de către intimata-parata B., a admis excepţia necompetentei instanţelor române şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române, respingând astfel şi apelul reclamantei ca nefondat.

Prin urmare, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apei Bucureşti, pentru o nouă judecata a cererii de apel.

Prin întâmpinarea depusă, la 8 februarie 2019, intimata societatea B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 25 februarie 2019, recurenta a solicitat înlăturarea susţinerilor formulate ca fiind nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 18 aprilie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la 30 aprilie 2019.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1788 A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 28 noiembrie 2019, cu citarea părţilor.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat de către S.C. A. S.A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamantă s-a întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., conţinând critici referitoare la nesocotirea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii judecătoreşti şi referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile în dosar.

Arată recurenta că în materie de drept procesual, în prezenta speţă, se aplică C. proc. civ. cu analizarea în mod special a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi alin. (2), precum şi Convenţia Naţiunilor Unite de la Hamburg din 1978.

Aceste susţineri au fost menţionate în apărare şi în faţa instanţei de apel, instanţă care s-a aplecat cu atenţie asupra lor, prezentând detaliat şi corect care sunt normele legale incidente în cauză.

Astfel, pe de o parte, dispoziţiile art. 3 din C. proc. civ., conexe cu art. 11 şi art. 20 din Constituţia României şi cu art. 4 din C. proc. civ. au în vedere aplicarea prioritară de către instanţele naţionale a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului atunci când legislaţia internă conţine dispoziţii mai restrictive privitoare la aceste drepturi, prin comparaţie cu pactele şi tratatele referitoare la respectivele drepturi la care România este parte - situaţie care nu se întâlneşte însă în prezentul litigiu între profesionişti - iar pe de altă parte, în ceea ce priveşte Convenţia de la Hamburg 1978, la care România a aderat conform Decretului nr. 343/1981, ea în mod corect a fost avută în vedere la momentul pronunţării deciziei atacate.

Afirmă recurenta că între beneficiarul transportului maritim, al cărui asigurător este şi între intimata transportator maritim nu s-a încheiat nicio convenţie prin care să se stabilească vreo jurisdicţie în cazul intervenirii vreunei reclamaţii ori acţiuni, aşa încât, o înţelegere între părţi desemnând locul în care reclamanta putea introduce acţiunea ar fi produs efecte numai dacă aceasta intervenea după ce a apărut reclamaţia pe baza contractului de transport. Mai susţine recurenta-reclamantă că între părţi nu a existat o asemenea alegere de competenţă şi, ca atare, în dosar devin aplicabile prevederile mai sus amintite ale art. 3 şi art. 5 din C. proc. civ.

Cu toate acestea, textul art. 21 alin. (5) din Convenţia Naţiunilor Unite de la Hamburg din 1978 dispune că "Independent de prevederile punctelor precedente, o înţelegere între părţi desemnând locul unde reclamantul poate introduce acţiunea, intervenită după ce a apărut reclamaţia în baza contractului de transport, produce efecte".

Aşadar, dacă între părţi, în condiţiile încheierii unui contract de transport maritim internaţional, s-ar fi indicat tribunalul competent să soluţioneze eventualele reclamaţii legate de transport, conform procedurilor judiciare referitoare la transportul mărfurilor, în virtutea amintitei Convenţii şi locului specificat în baza pct. 1 sau 2 de la art. 21, dar apoi, după introducerea reclamaţiei de către reclamant ar fi intervenit o altă înţelegere între părţi referitoare la competenţă, această din urmă alegere, atributivă de competenţă, şi-ar fi produs efectele.

Contrar susţinerilor recurentei, marfa expediată de către E., Anandapur Kolkata, India, agent al F. către destinatarul H. S.R.L.., Jud. Giurgiu, agent al F., de la care asigurata reclamantei, SC. C. S.R.L. a preluat apoi bunurile, s-a realizat pe baza scrisorii de transport nenegociabilă cu nr. x, contract 675151, referinţă export 4739016650801200, prin intermediul transportatorului maritim B., în termenii şi condiţiile agreate de părţile de mai sus, specificate pe site-ul terms.maerskline.com/carriage aparţinând transportatorului.

La art. 26 din convenţia agreată de expeditorul şi de destinatarul mărfurilor se arată că pentru transporturile către SUA, orice litigiu cu privire la acest conosament este reglementat de legislaţia americană, iar Curtea Federală a Districtului de Sud din New York, Statele Unite are competenţă exclusivă să judece toate litigiile cu privire la aceasta. În toate celelalte cazuri, acest conosament este guvernat şi interpretat în conformitate cu legislaţia engleză şi toate litigiile care decurg din acesta sunt stabilite de către Înalta Curte de Justiţie de la Londra, cu excluderea competenţelor instanţelor din altă ţară. În mod alternativ şi la opţiunea unică a transportatorului, transportatorul poate începe o acţiune împotriva comerciantului la o instanţă competentă dintr-un loc de activitate al comerciantului.

Reiese, prin urmare, că prin acceptarea acestui conosament inclusiv de către destinatarul şi de către beneficiarul mărfurilor, respectiv prin agreerea efectuării transportului maritim internaţional în condiţiile indicate de intimata transportator, au fost acceptaţi şi termenii privitori la competenţa de soluţionare a eventualelor litigii, cum este şi cazul în speţă.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că în măsura subrogării ei în drepturile beneficiarei mărfurilor, în limita indemnizaţiei plătite, nu îi sunt opozabile obligaţiile asumate de către asigurata sa, deoarece aşa dispun prevederile art. 2210 din C. civ.

Prevederile art. 2210 din C. civ. au în vedere dreptul asigurătorului de a recupera suma plătită cu titlu de indemnizaţie către asiguratul său de la cei răspunzători de producerea pagubei; pagubă în considerarea căreia s-a şi încheiat contractul de asigurare (riscul asigurat).

Având în vedere considerentele prezentate şi ţinând seama şi de dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul formulat de către recurenta-reclamantă ca nefondat, apreciind că în mod temeinic şi legal instanţa de apel a admis excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române în prezenta cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1788 A din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2019.