Railway's tort claim prescribed; appeal quashed and remanded over restitution notification.

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2019

Deliberând asupra recursurilor, constată:

1. Prin cererea înregistrată la 14.02.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Regionala de Căi Ferate Bucureşti solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata unei sume estimate la 52.890.000 euro, reprezentând lipsa de folosinţă, egală cu valoarea chiriei de care reclamanta a fost privată, începând cu 07.10.2006 până la data sesizării instanţei, ca urmare a folosinţei terenului în suprafaţă totală de 157.576,07 mp de către Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate Bucureşti, la plata dobânzii legale aferente sumei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin actul adiţional autentificat sub nr. x din 17.10.2006 de către BNP A. şi încheierii nr. 11000 din 20.10.2006 de la Oficiul Registrului Comerţului Prahova, S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., s-au cooptat în societate următorii acţionari, persoane juridice: S.C. Construcţii Feroviare Bucureşti S.A, S.C. B. S.R.L, S.C. C. S.A., cu acesta ocazie aducându-se ca aport în natură la capitalul social total al S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. o serie de imobile şi majorându-se cu aceasta ocazie capitalul social al societăţii de la 36.064.500 RON la 86.685.990 RON.

Baza de montare Ploieşti, incintele I si II, in suprafaţa de 44.990,16 mp dar si Baza de montare - demontare Săbăreni, in suprafaţa de 112.585,91 mp, însumând 157.576,07 mp, au fost aduse, aşa cum a menţionat, ca aport in natura la capitalul social al societăţii Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A.

Ulterior, la data de 18.03.2008, cu ocazia preluării bazei Săbăreni în suprafaţă totală de 112.571,186 mp de către S.C. D. S.A., a fost încheiat între S.C. E. S.A. şi pârâtă un proces-verbal de inventariere a tuturor materialelor de cale ferată ce aparţin pârâtei şi aflate în custodia S.C. E. S.A., încă din data de 04.10.1991. Tot prin acest proces-verbal s-a convenit de către părţile semnatare, că valoarea folosinţei bazei de montare-demontare Săbăreni de la data preluării acesteia de către S.C. E. S.A. şi până la data întocmirii procesului-verbal se va stabili şi desocoti faţă de reclamantă S.C. D. S.A. la o dată ulterioară. Tot la data de 18.03.2008, cu ocazia preluării Bazei de montare Ploieşti, incintele I şi II, în suprafaţă totală de 44.990,16 mp, de către reclamanta S.C. D. S.A. a fost încheiat între S.C. E. S.A. şi pârâtă un proces-verbal prin care s-a convenit de către părţile semnatare, că valoarea folosinţei incintelor I şi II de la data preluării acesteia de către S.C. E. S.A. şi încheierea procesului-verbal se va stabili şi desocoti faţă de reclamanta S.C. D. S.A. la o dată ulterioară.

În vederea stingerii prin conciliere directă a diferentului născut din neachitarea lipsei folosinţei terenului de către CNCF CFR S.A. a sumei pretinse a fost convocată pârâta pentru data 07.08.2009 pentru a se stabili pe cale amiabilă suma de bani datorată ca urmare a folosinţei terenului în suprafaţă totală de 157.576,07 mp., din 04.10.1991 şi până la data convocării. La data de 07.08.2009, pârâta, prin scrisoarea transmisa prin fax, a recunoscut continuitatea folosinţei terenului cu materialele aparţinând CNCF CFR S.A. din anul 1991 până la data de 07.08.2009.

Ca urmare a negocierii contractului de gestionare, manipulare a materialelor de cale ferata, pârâta a recunoscut încă o dată continuitatea folosinţei terenului, necontestând suma pretinsa prin ocuparea lui cu materiale aparţinând reclamantei.

În conformitate cu dispoziţiile art. 720 si urm. C. proc. civ. S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a invitat Compania Naţională Căi Ferate "CFR" S.A. - Regionala Căi Ferate Bucureşti, la conciliere directa in data de 07.08.2009, când parata CNCF CFR S.A. a recunoscut continuitatea lipsei folosinţei terenului si prin procesele-verbale de inventariere si-a asumat obligaţia de plată faţă de reclamanta din anul 1991 si până la 07.08.2009.

Prin urmare, având in vedere prejudiciul cauzat reclamantei prin neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate prin procesele-verbale de inventariere, aceasta este îndreptăţită în a solicita obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor litigioase.

În vederea recuperării prejudiciului efectiv suferit de reclamantă ca urmare a folosirii terenului exclusiv de către pârâtă, se menţionează că aceasta nu a achitat niciodată vreo sumă, cu titlu de preţ al folosinţei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1073 şi urm. C. civ., iar ulterior acţiunea a fost fundamentată pe temeiul răspunderii civile delictuale.

Pârâta a invocat în apărare excepţia inadmisibilităţii, în temeiul disp. art. 7201 C. proc. civ. şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 2006 - 28.01.2010.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că pentru pretenţiile reclamantei constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului aferente intervalul 28.01.2010-28.01.2013 acţiunea este neîntemeiată, deoarece încă din anul 2009 pârâta nu mai are depozitat niciun bun pe acest teren.

Cu privire la contravaloarea lipsei de folosinţă solicitată pentru terenul situat în Baza Săbăreni se solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiata, terenul nefiind proprietatea reclamantei, ci proprietate publica a statului, astfel încât reclamanta nu este îndreptăţită a solicita contravaloarea lipsei de folosinţa pentru un bun ce nu-i aparţine.

2. Prin încheierea din 10.09.2013, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 14.02.2010 şi a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 402/14.02.2018 au fost respinse ca prescrise pretenţiile formulate de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A, reprezentând contravaloare lipsa de folosinţa pentru perioada 07.10.2006-13.02.2010, restul pretenţiilor fiind respinse ca nefondate.

A reţinut tribunalul că reclamanta este titularul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4.377, 04 mp situat în municipiul Ploieşti şi întabulat în cartea funciară nr. x a Municipiului Ploieşti (baza de montare Ploieşti) şi asupra terenului în suprafaţă de 112.585, 91 mp situat în Oraşul Buftea, judeţul Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x a oraşului Buftea, prin aportul în natură la capitalul social adus de asociatul S.C. Construcţii Feroviare Bucureşti S.A. (baza Săbăreni), astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Tribunalul a reţinut din cuprinsul raportului de expertiză, specialitatea topografie, că s-a identificat material de cale ferată (traverse) pe terenul din Ploieşti, judeţul Prahova, acest material ocupând 15.704,07 mp, însă reclamanta nu a dovedit că aceste materiale aparţineau pârâtei.

S-a reţinut că în baza Săbăreni se află depozitate traverse de lemn şi de beton şi material mărunt (şuruburi, tirfoane, inele etc.) care se află în proprietatea ambelor părţi. S-a conchis că suprafaţa bazei Săbăreni este folosită în egală măsură şi ocupată de material specific feroviar de ambele de ambele societăţi, precum şi faptul că nu se poate face departajare a suprafeţei bazei pentru a se stabili ce societatea ocupă o suprafaţă mai mare sau mai mică.

3. Împotriva sentinţei şi a încheierii din 10.09.2013, reclamanta Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., prin lichidator judiciar F. S.P.R.L.. Acesta a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 1229 din 04.07.2019, în sensul admiterii, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate; a stabilit că cererea de chemare în judecată este întemeiată în parte, obligând pârâta la plata sumei de 690.103,09 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada 14.02.2010-04.07.2019 şi dobândă calculată de la data soluţionării cauzei în apel până la plata integrală a debitului, fiind, în rest, menţinute sentinţa şi încheierea atacate.

În cadrul apelului, la 16.11.2018, instanţa de apel a respins apelantei cererea de efectuare a unei expertize topografice şi evaluatorii imobiliare, dar a dispus din oficiu administrarea unei expertize în specialitatea căi ferate, locaţii şi material rulant.

Deliberând asupra apelului, au fost considerate nefondate motivele de apel referitoare la nemotivarea sentinţei şi nelegala citare a părţilor la judecata cauzei în primă instanţă.

A fost respinsă critica referitoare la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extrinctive, instanţa de apel statuând că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, reţinând că se invocă un prejudiciu succesiv, configurat prin contravaloarea lipsei de folosinţă începând cu data de 07.10.2006 şi faptul că sunt prescrise pretenţiile reclamantei, anterioare datei de 14.02.2010, calculate cu 3 ani în urmă, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată. S-a statuat că reclamanta nu a demonstrat întreruperea cursului prescripţiei conform art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, întrucât, deşi a avut loc un proces între părţi, acţiunea formulată de reclamantă a fost anulată ca netimbrată, cât priveşte pretenţiile deduse judecăţii, astfel, în mod corect au fost verificate pentru temeinicie pretenţiile începând cu data de 14.02.2010.

S-a dat relevanţă, ca act de recunoaştere, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, apt să întrerupă cursul prescripţiei, proceselor-verbale din de 18.03.2008, însă la data sesizării instanţei pretenţiile recunoscute prin aceste acte erau, la rândul lor, prescrise. Fiind încheiate la data de 18.03.2008, procesele-verbale au determinat curgerea unei noi prescripţii, al căror termen s-a împlinit la data de 18.03.2011, cererea fiind introdusă la data de 14.02.2013. Apelanta nu a dovedit un nou act de recunoaştere în interiorul termenului, pentru a aprecia că pretenţiile anterioarei datei de 14.02.2010 ar mai putea fi solicitate.

Cu privire la răspunsul nr. x/07.08.2009, instanţa de apel a arătat intimata nu a recunoscut că are calitatea de debitor şi suma de plată, deci nu se putea nici pretinde suma datorată, cu depăşirea termenului de prescripţie. Aceeaşi concluzie a fost stabilită şi în ceea ce priveşte cererea privind obligarea la restituirea materialelor care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, în acest proces nefiind recunoscut dreptul care se prescrie, respectiv despăgubiri pentru ocuparea terenului.

A fost respinsă susţinerea privind imprescriptibilitate dreptului pretins, întrucât, deşi folosinţa este un atribut al dreptului de proprietate, în cauză nu se pretinde apărarea acestui drept, ci despăgubiri pentru faptul juridic ilicit, contravaloarea lipsei de folosinţă, drept de creanţă prescriptibil extinctiv.

Cu privire la fondul cauzei, cu privire la materialele aflate în baza Ploieşti, instanţa de apel a arătat că probele administrate conduc la concluzia că materialele depozitate pe acest teren nu sunt proprietatea pârâtei.

În ceea ce priveşte materialele depozitate în baza Săbăreni, instanţa de apel, analizând probele administrate în cauză a statuat că materialele aflate pe terenul reclamantei aparţin pârâtei şi, aplicând dispoziţiile art. 998-999 C. civ., a constatat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, admiţându-se acţiunea pentru perioada care corespunde intervalului 14.02.2010-04.07.2019, pentru suma de 690.103,09 euro, la care s-a adăugat dobândă calculată de la data la care instanţa a stabilit prejudiciul efectiv, respectiv la momentul soluţionării cauzei în apel, dată la care creanţa decurgând din contravaloarea lipsei de folosinţă a devenit certă, lichidă şi exigibilă.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1229/04.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs ambele părţi, iar reclamanta a declarat recurs şi împotriva încheierii din 16.11.2018.

4.1. În recursul declarat de S.C. Compania de Transport Feroviar S.A., prin lichidator judiciar, întemeiat pe art. 304 pct. 5,6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamanta a solicitat casarea încheierii recurate, modificarea deciziei cu privire la soluţia data de instanţa de apel prescripţiei extinctive şi la soluţia dată pe fond şi, prin rejudecare, admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a arătat că încheierea din 16.11.2018 este lovită de nulitate pe temeiul art. 105 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a încălcat normele de procedură referitoare la probe. Astfel, instanţa de apel a hotărât greşit administrarea unei probe, în contra evidenţei demonstrate de alte probe administrate în cauză, iar obiectivele stabilite excedau limitele prefixate prin cererea de chemare în judecată, iar ulterior, a respins toate obiecţiunile părţii, ridicate cu privire la proba administrată, nemotivat.

Procedând astfel, instanţa de apel s-a erijat în poziţia de apărător al părţii adverse, iar expertul a realizat o lucrare judiciară fără a se deplasa la faţa locului, făcând numai aprecieri probabile şi nereale, casarea fiind solicitată pe temeiul art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

S-a arătat că un alt motiv al recursului este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care instanţa de apel a stabilit şi calculat sumele de bani datorate de către pârâtă fără a cunoaşte situaţia reală a terenului, stabilind, în lipsa unei aprecieri de specialitate, că preţul zonei pe mp este, în perioada 2017-2019, de 0.35 euro, iar în 2010 de 0,38 euro, chiar fără ca vreuna dintre părţile cauzei să facă o asemenea propunere.

Se solicită instanţei de recurs să constate că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor chestiuni nesolicitate şi că preţul real este de 3 euro/mp/lună pentru terenul ocupat de către pârâtă.

A mai arătat recurenta-reclamantă că hotărârea dată este rezultatul unei greşite aplicări a legii, motiv de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Într-o primă critică cu acest fundament, reclamanta a arătat că au fost greşit aplicare dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, menţinând dezlegarea dată excepţiei corespunzătoare pentru pretenţiile formulate aferent intervalului 2006 - 14.02. 2010. S-a subliniat că termenul de prescripţie, chiar dacă şi-ar fi început cursul, ar fi fost întrerupt prin procesele-verbale din 18.03.2008, atât pentru baza Ploieşti, cât şi pentru baza Săbăreni, prin încheierea contractului de prestări de servicii nr. x din 05.02.2008, a contractului nr. x din 31.03.2009 şi a contractului din anul 2010, având ca obiect paza, depozitatea, gestionarea şi manipularea materialelor de cale ferată, precum şi prin cererea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 prin care reclamanta a recunoscut existenţa materialelor în ambele baze.

A susţinut recurenta că prescripţia dreptului material la acţiune nici nu ar fi început să curgă de vreme ce fapta ilicită a pârâtei are caracter continuu şi nu a încetat nici în prezent, fiind greşit aplicate dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurentei, actele din dosar, procesele-verbale de conciliere din 18.03.2008, răspunsul pârâtei nr. x/5215/7.08.2008, demonstrează, oricum, întreruperea, prin recunoaşterea, de către debitor, a cursului prescipţiei greşit evaluate în apel. Documentele prezentate de părţi, semnate de acestea, au fost evaluate cu încălcarea efectelor pe care chiar legea le recunoaşte, prin art. 969 şi art. 1270 C. civ.; pârâta a emis acte de recunoaştere a faptelor şi pretenţiilor solicitate prin acţiune, propunând reclamantei o determinare a valorii acestora la o dată ulterioară, determinare care nu a mai avut loc, operând din plin dipoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Aceeaşi este şi semnificaţia încheierii unui contract de servicii, în anul 2010, care prevedea depozitatea, gestionarea şi manipularea materialelor de cale ferată, valabil între părţi până în decembrie 2010.

Au fost invocate şi dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. şi art. 204 din Legea nr. 71/2011de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., recurenta susţinând că a formulat o cerere de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, definitiv anulată la 31.10.2012, iar noua cerere din acest dosar a fost formulată a o distanţă de doar 4 luni de la data râmânerii definitive a hotărârii.

Un alt motiv al recursului a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătându-se ca instanţa de apel nu a studiat şi nu a dat relevanţă tuturor actelor depuse la dosar, pe baza cărora s-a demonstrat că baza Ploieşti este încă ocupată cu materiale aparţinând pârâtei. Aceleaşi fapte sunt demonstrate şi prin hotărârea dată de o altă instanţă în dosarul nr. x/2015, prin care însăşi pârâta a afirmat existenţa materialelor proprii pe această bază.

S-a solicitat admiterea recursului şi în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. A susţinut recurenta că instanţa de apel, fără a motiva argumentele pe larg prezentate în cuprinsul cererii de apel, a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, constatând că este ocupată doar suprafaţa de 17.268,77 mp din totalul de 112.585,91 mp din baza Săbăreni. Cu toate acestea, având în vedere gradul însemnat de ocupare, reclamanta se vede în imposibilitatea de a exploata bunul în întregime, contrar constatărilor instanţei de apel, potrivit cărora reclamanta ar fi avut posibilitatea de a folosi suprafaţa neocupată de teren. Având în vedere şi că aceste concluzii sunt bazate doar pe date estimative, întrucât expertul desemnat nu a făcut o evaluare a datelor stabilite în expertiză ca urmare a unei deplasări la faţa locului, recurenta apreciază că nu au fost respectate garanţiile procesuale impuse de art. 22 C. proc. civ. În plus, hotărârea atacată contrazice principiul reparării integrale a prejudiciului, dar şi jurisprudenţa instanţei supreme care a statuat că prin lipsirea concretă a exerciţiului dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa bunului o asigură titularului dreptului, aceasta este îndreptăţit la contravaloarea lipsei de folosinţă.

În final, recurenta a subliniat că, în faza apelului a fost lipsită de garanţiile unui proces echitabil, între care cel al contradictorialităţii şi al egalităţii, deoarece a fost ignorat dreptul părţii la administrarea probelor solicitate şi la analizarea concretă a înscrisurilor de care aceasta s-a prevalat în dovedirea apelului propriu. Instanţa a judecat cauza cu părtinire, creând o situaţie de avantaj pârâtei, în măsura în care a administrat o probă pe care nicio parte litigantă nu a solicitat-o, în pofida evidenţei demonstrate prin actele din dosar.

4.2. Pârâta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. solicitând modificarea în tot a deciziei pronunţate în apel, cu consecinţa menţinerii hotărârii de primă instanţă, iar subsidiar, în ipoteza în care se va constata că sunt justificate pretenţiile reclamantei pentru perioada 2010-13.02.2014 - data notificării înregistrate la lichidatorul judiciar cu nr. x/14.02.2014, să se constate că, ulterior acestei date, pârâta nu mai datorează nicio despăgubire.

Într-un prim motiv al recursului, pârâta a arătat că cele constatate în apel cu referire la depozitarea materialelor pârâtei pe terenul reclamantei sunt greşite, deoarece aceste materiale sunt depozitate în zona de siguranţă a căii ferate care aparţine domeniului public. În acest sens, pârâta a arătat în recurs că în apel s-a dat relevanţă probelor în mod trunchiat, cu ignorarea depoziţiilor martorilor audiaţi, G. şi H.. Astfel, dacă instanţa de apel a decis să înlăture o parte importantă a probelor cauzei, avea obligaţia să argumenteze motivul înlăturării acestor probe din dosar. Recurenta a arătat că la dosar se află numeroase probe care demonstrează că materialele proprii, depozitate în zona bazei Săbăreni, sunt amplasate în zona de siguranţă a căii ferate, care nu este proprietatea reclamantei, astfel că evaluarea concluziilor expertizei nu putea fi făcută în pofida acestor probe, cu atât mai mult cu cât expertiza efectuată în cauză prezintă deficienţe de fond uşor sesizabile.

Într-un al doilea considerent, Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a arătat că s-a dat o importanţă deformată datelor pe baza cărora s-a derulat dosarul nr. x/2015, în măsura în care instanţa de apel a stabilit că este evident că materialele aparţin pârâtei din aceasta cauză, câtă vreme aceasta este titularul dreptului de restituire a acestor bunuri, în contradictoriu cu S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. Totuşi, S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. ţinea doar evidenţa primară a acestor materiale şi, împreună cu reprezentanţii Companiei Naţionale de Căi Ferate CFR S.A. făcea un punctaj privind stocurile de materiale înscrie în evidenţele fiecărei societăţi, întocmindu-se liste de inventariere, astfel cum impune şi Legea nr. 82/1991. În acest sens, s-a asigurat doar un circuit al pazei juridice asupra materialelor, care, la data cererii de restituire din dosarul arătat, se aflau în paza juridică a reclamantei. În acest scop, se încheiau procese-verbale pentru primirea/predarea custodiei şi avize fără factură, pe baza unor contracte încheiate în acest sens.

Un alt motiv de recurs, care vizează, de asemenea, greşita aplicare a legii, vizează lipsirea de orice relevanţă juridică a notificării transmise de pârâtă reclamantei, reprezentând poziţia neechivocă a pârâtei de restituire a materialelor depozitate. Instanţa de apel nu a făcut nicio referire la valoarea şi semnificaţia acestei probe, deşi natura raportului juridic cercetat o impunea. A subliniat recurenta că începând cu data trimiterii acestei notificări, 14.02.2014, menţinerea materialelor pe terenul reclamantei nu se mai justifică pe culpa pârâtei, deoarece aceasta a fost aceea care a refuzat restituirea.

Un al treilea motiv al recursului s-a fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., fiind susţinut că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura sa vădită. Astfel, instanţa nu a dat nicio importanţă efectelor juridice impuse de notificarea nr. x/2014, prin care pârâta a solicitat reclamantei restituirea depozitului pentru care prin această acţiune se pretind despăgubiri, înlăturând această notificare din sfera probelor.

Or, în temeiul art. 1604 şi 1616 C. civ. de la 1864, depozitarul este în drept să i se restituie depozitul de îndată ce a formulat cerere de restituire. Recurenta arată că prin notificarea de restituire neonorată, depozitarul a devenit de rea-credinţă, chiar invocând interesul de a obţine taxa de depozitare, după data notificării de restituire, dovadă fiind în acest sens şi formularea acţiunii care a făcut obiect al dosarului nr. x/2009

Din acţiunile întreprinse, rezultă că reclamanta urmăreşte să reintre în posesia terenului, deşi nu a pierdut niciodată acest atribut, având deplina sa stapânire, putând culege fructele şi putând dispune de bun. În acest context, despăgubirile acordate de instanţa de apel nu sunt justificate, iar reţinerea bunurilor în continuare de către reclamantă demonstrează reaua sa credinţă şi intenţia îmbogăţirii fără justă cauză.

La 31.07.2019 recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a depus la dosar o dezvoltare a motivelor de recurs, iar părţile au formulat în cauză întâmpinări.

5. Analizând recursurile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va dezvolta în cele ce succed, considerentele asupra motivelor expuse de părţi.

5.1. Reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. a criticat, într-un prim motiv de recurs, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încheierea din 16.11.2018, pe considerentul greşitei aplicări a normelor de procedură. În concret, se arată că instanţa de apel a respins proba cu expertiză topografică şi evaluatorie solicitată de această parte, deşi proba era utilă pentru dovedirea ocupării terenului reclamantului şi a gradului de ocupare şi necesară pentru dovedirea pretenţiilor reclamantei. Luând această măsură, instanţa de apel nu a motivat hotărârea luată pentru a înlătura argumentele părţii care a solicitat proba şi nici pentru a demonstra modul în care a dat eficienţă apărărilor celeilalte părţi cu privire la această probă. Din acest punct de vedere instanţa de apel nu a dat eficienţă nici principiului devoluţiunii în apel, care impune reevaluarea stării de fapt în acord cu limitele apelului, cu atât mai mult pentru determinarea întinderii pretenţiilor solicitate.

Deşi este deplin corect că instanţei îi revine obligaţia de motivare a oricărei cereri integrate obiectului cauzei cu care a fost învestită, în caz contrar, producând o încălcare a normelor de procedură, totuşi îndeplinirea acestei obligaţii nu poate fi stabilită pe baza unui criteriu cantitativ. Evaluarea motivării hotărârii adoptate cu privire la admiterea sau respingerea probelor solicitate de părţi trebuie să fie realizată de către instanţa de judecată în acord cu criteriile impuse de art. 167 C. proc. civ. de la 1865, iar nu neapărat prin formularea unui răspuns exhaustiv la toate argumentele prezentate de părţi în susţinere sau în apărare. Desigur, aceasta presupune o analiză a argumentelor de substanţă aflate în legătură cu necesitatea de a se demonstra utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor solicitate în proces, chiar şi prin formularea unor răspunsuri comune cu privire la aspectele sesizate de părţi.

Or, examenul încheierii recurate relevă analiza argumentelor părţilor şi formularea unui răspuns suficient prin prisma cerintelor impuse de art. 167 C. proc. civ. Astfel, instanţa de apel a motivat soluţia respingerii probei cu expertiză propuse de reclamantă, arătând că partea nu a demonstrat utilitatea efectuării unei noi lucrări cu caracter ştiinţific în calea de atac, în măsura în care argumentele decisive ale părţii, ca autor al cererii de probe, ţineau nu de necesitatea demonstrării unor date cu caracter tehnic, ci exprimau nemulţumiri legate de raţionamentul judiciar al primei instanţe, chestiuni care presupun analiza propriu-zisă a apelului.

Mai departe, evaluările instanţei de apel care privesc concluzia degajată asupra utilităţii probei prin raportare la obiectivele expertizei solicitate, ţin de resortul instanţei de fond, care are o marjă de apreciere integrată în domeniul cercetării de fapt a cauzei.

Mai departe, recurenta a susţinut că nu a fost demonstrată utilitatea probei dispuse din oficiu, o expertiză în specialitatea material rulant, probă care, oricum nu a fost administrată corespunzător, deoarece expertul desemnat a realizat lucrarea din birou, fără o deplasare la faţa locului, emanând concluzii lipsite de fundament, bazate doar pe estimări şi permiţând recurentei să aibă serioase dubii referitoare la imparţialitatea judecătorilor.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că instanţa are obligaţia exercitării unui rol activ în scopul aflării adevărului şi preîntâmpinării oricărei greşeli în soluţionarea cauzei. În acest scop, instanţa are posibilitatea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare şi utile cauzei, chiar dacă părţile se opun, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., iar aceste chestiuni sunt lăsate în marja de apreciere a judecătorului. Ordonarea probei din oficiu nu semnifică de plano încălcarea obligaţiei de imparţialitate a instanţei; totuşi, dacă partea consideră că măsurile procesuale luate de instanţa de judecată afectează obligaţia de echidistanţă faţă de părţi, acestea au mecanisme corectoare pe care, potrivit legii, le pot exercita în anumite condiţii. De aceea, nu se poate considera că ordonarea probelor din oficiu reprezintă o încălcare a normelor de procedură, în temeiul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Mai departe, în măsura în care proba cu expertiză administrată a fost realizată de expert cu încălcarea normelor referitoare la administrarea acesteia, legea îi recunoaşte părţii interesate dreptul la obiecţiuni, precum şi posibilitatea de a ataca încheierea prin care instanţa s-a pronunţat asupra acestora.

În lipsa acestor demersuri, partea nu poate invoca aceste neregularităţi de procedură direct în recurs, potrivit art. 108 C. proc. civ.

Astfel, pentru toate aceste considerente, primul motiv al recursului reclamantei este considerat nefondat şi va fi înlăturat.

Al doilea motiv de recurs vizează greşita aplicare a legii cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive în apel.

Un prim aspect vizează, faţă de temeiul acţiunii reclamantei, caracterul continuu şi neîntrerupt al faptului ilicit imputat reclamantei, acela al ocupării fără drept a terenurilor reclamantei, împrejurare faţă de care prescripţia dreptului material la acţiune nu a început să curgă nici în prezent, întrucât actul de ocupare abuzivă persistă. Să arată, prin invocarea jurispudenţei instanţei supreme, că au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece prescripţia nu poate fi, în acest caz, considerată împlinită.

Înalta Curte constată ca reclamanta-recurentă nu a contestat caracterul personal al dreptului valorificat prin acţiune şi, pe cale de consecinţă, caracterul prescriptibil al dreptului material la acţiune precum şi termenul de prescripţie afectat acesteia, de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aceste constatări corespund celor reţinute în raţionamentul propriu de instanţa de apel. De asemenea, instanţa a avut în vedere continuitatea actului de ocupare, ca element al răspunderii civile, plecând de la premisa că ocuparea se pretinde a fi produsă începând cu 07.10.2006, însă, faţă de data introducerii acţiunii, 14.02.2013, a stabilit că pentru perioada 2006 - 12.02.2010, pretenţiile reclamantei sunt prescrise.

Dezlegările în drept ale instanţei de apel sunt corecte. La acestea se poate adăuga în mod util explicaţia că atâta vreme cât pretinsa faptă ilicită prejudiciabilă are caracter continuu şi dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi, de aceea, abordarea prescripţiei trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, potrivit art. 8 alin. (1) din decret, dreptul la acţiunea pentru repararea pagubei se naşte, în acest caz, de la data când păgubitul a cunoscut ori trebuia să cunoască, paguba şi pe cel care răspunde de aceasta. Cum în cauză reclamanta a cunoscut aceste elemente la chiar data la care a intrat în posesia terenurilor, rezultă că acest moment corespunde cu data debutului prescripţiei, fără a avea importanţă că fapta persistă până în prezent. Astfel, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a art. 8 din Decretul nr. 167/1958, aplicând, de la data sesizării instanţei, 14.02.2013, în mod regresiv, termenul de 3 ani, şi conchitând că termenul de prescripţie pentru daune pretinse anterior datei de 14.02.2010 s-a împlinit.

A mai arătat reclamanta că, oricum, termenul de prescripţie extinctivă a fost întrerupt în temeiul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, printr-o serie de acte de recunoaştere a dreptului reclamantei: procesele-verbale din 18.03.2008, răspunsul nr. x/5215/07.08.2009, acţiunea demarată şi soluţionată în dosarul nr. x/2015.

Din examenul deciziei recurate, Înalta Curte reţine că aceste apărări au fost avute în vedere de instanţa de apel, toate actele evocate ca acte de recunoaştere şi în apel fiind analizate separat. Astfel, contrar afirmaţiilor recurentei, procesele-verbale din 18.03.2008 au fost valorizate ca acte de recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, însă s-a statuat corect că aceste acte au recunoscut pretenţiile anterioare datei încheierii lor, pretenţii prescrise la 14.02.2013 în baza unei prescripţii noi, de 3 ani. De asemenea, instanţa de apel a statuat că prin răspunsul nr. x/07.08.2009 emanat de la pârâtă se neagă pretenţiile reclamantei, neputând, din acest punct de vedere, să constituie act de recunoaştere a datoriei, dar şi că acţiunea judiciară demarată în dosarul nr. x/2015 a pus în discuţie alt drept decât cel supus prescripţiei în acest proces.

Statuările asupra semnificaţiei acestor acte în planul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 corespund unor evaluări de fapt, necenzurabile pe calea controlului de legalitate al deciziei atacate, de aceea, pretinsa aplicare greşită a acestei dispoziţii legale nu se verifică, prin raportare la semnificaţia pe care instanţa de apel a dat-o acestor înscrisuri.

Un nou caz de întrerupere a prescripţiei este evocat în recurs de către reclamantă, în temeiul art. 2539 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 204 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, cu referire la acţiunea reclamantei S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, anulată ca netimbrată.

Pentru a evalua incidenţa acestui caz de întrerupere a prescripţiei extinctive al cărei domeniu se situează sub incidenţa Decretului nr. 167/1958, una dintre condiţiile impuse de legiuitor este aceea ca, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, cererea de chemare în judecată, anulată ca netimbrată, să fi fost introdusă după intrarea în vigoare a noului C. civ.. Această condiţie nu este împlinită. După cum se poate stabili din verificarea datelor relevate chiar de recurentă, data acţiunii s-a situat în anul 2009, fiind aşadar introdusă anterior momentului la care noul C. civ. a intrat în vigoare, 1 octombrie 2011. De aceea, dispoziţiile art. 2539 alin. (2) din noul C. civ. nu se aplică prescripţiei analizate, fiind astfel exclus argumentul recurentei legat de incidenţa acestui caz de întrerupere a cursului acesteia.

Prin urmare, va fi înlăturat şi acest motiv de recurs.

Criticile din recurs succesiv dezvoltate de recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., însă niciunul dintre argumentele dezvoltate corespunzător acestora nu pot fi considerate critici de legalitate, astfel că nu vor fi analizate de instanţa de recurs.

Astfel, se impută instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti interpretarea greşită a actelor juridice deduse judecăţii, respectiv a unei serii de înscrisuri administrate ca probe, criticându-se, nu schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit al acestora, ci doar modul în care, pe baza acestora, instanţa a stabilit starea de fapt, necenzurabilă în recurs. Sensul pe care recurenta îl ataşează acestei critici este acela că probele administrate vădeau cu prisosinţă o altă stare de fapt decât aceea pe care instanţa a stabilit-o şi faptul că instanţa a ignorat evidenţa impusă de aceste probe. Aceste chestiuni, însă, nu pot fi plasate în domeniul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are un alt înţeles, acela de restabilire a naturii actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea nepermisă a conţinutului şi efectelor sale juridice; de aceea, evaluarea datelor de fapt demonstrate de înscrisuri şi modul în care instanţa le reuneşte într-o concluzie asupra stării de fapt rămân necenzurabile în cadrul unui control exclusiv de legalitate.

Nu se poate reţine nici critica derivată din motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii ori aplicarea greşită a legii cu privire la modul în care instanţa de apel, estimând gradul de ocupare a terenului din baza Săbăreni, a statuat că materialele pârâtei ocupă doar o parte a terenului reclamantei. Şi aceste chestiuni intră în domeniul statuărilor în fapt şi se justifică pe o amplă cercetare a probelor şi o elaborată expunere a modului în care acestea au fost interpretate. Pe baza acestora, instanţa a stabilit pierderea suferită de către reclamantă, calculând prejudiciul în acord cu temeiurile invocate de parte, prin raportare la criterii pe deplin explicate care, chiar dacă sunt neconvenabile recurentei, nu reprezintă rezultatul greşitei aplicări a legii, ci aspecte de fapt.

De aceea, acest set de critici nu va fi analizate în procedura recursului, pentru considerente deja arătate, tot astfel cum, ca un corolar al acestor greşeli, nu se verifică, în lumina celor deja pe larg expuse, încălcarea, în apel, a garanţiilor procesuale de substanţă ale procesului echitabil, între care egalitatea şi contradictorialitatea.

Instanţa de recurs sesizează, analizând recursul reclamantei că, în cadrul dezbaterilor pe fond asupra cauzei în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apărătorul acesteia a susţinut o critică legată de greşita aplicate a legii în privinţa modului în care instanţa de apel a aplicat regimul legal al dobânzii despăgubirii acordate. Întrucât această critică nu se regăseşte enunţată şi motivată în cadrul celor două memorii de recurs succesiv depuse în cauză de recurenta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A., instanţa de recurs apreciază că nu se impune examinarea sa.

Astfel, în baza celor reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că recursul reclamantei nu este fondat şi, potrivit art. 312 C. proc. civ., va fi respins atât în privinţa obiectului principal al căii de atac, cât şi privinţa cererilor accesorii referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

5.2. Examinând, în continuare, recursul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Înalta Curte arată că primele motive al recursului nu reprezintă altceva decât propunerea recurentei de reexaminare a probelor cauzei şi reevaluarea, în recurs, a stării de fapt constatate în apel, mai precis, a faptului că baza Săbăreni este parţial ocupată de materialele pârâtei, dar şi că această ocupare este plasată în zona de siguranţă a căii ferate, aparţinând domeniului public.

Şi cu acest prilej instanţa de recurs reafirmă că aceste aspecte nu pot face obiectul controlului de legalitate al hotărârii pe care partea doreşte să o cenzureze şi, de aceea, modul de evaluare a probelor nu va fi examinat în această procedură.

Complementar, instanţa de recurs arată că probele administrate de pârâtă nu au fost înlăturate în apel, ci s-a realizat un examen concomitent al tuturor probelor părţilor, chiar dacă, în această analiză, instanţa nu a individualizat conţinutul şi modul de interpretare al fiecărei probe în parte şi al tuturor, unele prin altele. Această concluzie este demonstrată cu prisosinţă în considerentele deciziei de apel. Lectura acestora permite constatarea că, în preambulul procesului de statuare asupra faptelor, instanţa de apel realizează analiza coroborată a tuturor probelor administrate, înscrisuri (notificări, procese-verbale, corespondenţă), martori şi expertize. Acelaşi considerente fac referire la analiza concomitentă a depoziţiilor martorilor pârâtei, a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015 şi a concluziilor expertizei, probe de natură să dovedească proprietatea materialelor, ocupare terenului, gradul acestei ocupări şi faptul că aceasta este plasată pe terenul reclamantei din baza Săbăreni.

Un al treilea motiv al recursului pârâtei relevă greşita aplicare a legii, respectiv, lipsirea de relevanţă juridică a notificării adresate de către pârâtă reclamantei în scopul predării materialelor de cale ferată din baza Săbăreni. Astfel, această recurentă a susţinut că prin notificarea nr. x/14.02.2014 a adresat lichidatorului judiciar al S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. solicitarea predării materialelor proprii, act care demonstrează că, începând cu această dată, faptul ocupării fără drept nu mai poate fi imputat pârâtei şi, de aceea, pretenţiile ulterioare acestei date sunt lipsite de fundament.

În acelaşi sens, recurenta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a afirmat că lipsirea de relevanţă juridcă a notificării se încadrează şi în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa a comis o schimbare nepermisă a sensului actului juridic, lipsindu-l de efectele sale fireşti. A susţinut astfel că simpla notificare de restituire semnifică, potrivit art. 1604 şi art. 1616 C. civ. care reglementează materia contractului de depozit, naşterea obligaţiei de predare a depozitarului concomitent cu plasarea sa în culpă pentru nepredare. Astfel, la data expirării ultimului contract de prestări de servicii de depozitare încheiat de părţi reclamanta nu a predat pârâtei, la cererea acesteia, bunurile depozitate, preferând să iniţieze o serie de acţiuni judiciare, în scopul îmbogăţirii injuste, fiind astfel singura parte care s-a opus ridicării materialelor din baza unde au fost depozitate.

Dintru început, instanţa de recurs arată că nu pot fi imputate concomitent instanţei de apel atât ignorarea completă a actului arătat, în planul răspunderii civile delictuale, cu privire la evaluarea vinovăţiei, cât şi deturnarea naturii sale vădit neîndoielnice în planul raportului juridic de depozit derulat între părţi.

Plecând de la împrejurarea că acţiunea, astfel cum a fost precizată, s-a fundamentat pe răspunderea civilă delictuală, limite în care instanţa de apel avea datoria să circumstanţieze existenţa elementelor acestei răspunderi, constatând şi că notificarea de predare a materialelor din baza Săbăreni din 19.02.2014 a constituit una dintre apărările centrale pârâtei în apel pentru demonstrarea lipsei culpei în săvârşirea pretinsului fapt ilicit, astfel cum rezultă din întâmpinarea acesteia, dar şi că această apărare nu a fost deloc analizată în apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, analiza instanţei de apel este insuficientă pentru demonstrarea deplină a condiţilor angajării răspunderii civile a pârâtei, aspect care, în final, se repercutează asupra corectei aplicări a legii.

Pe aceste premise, incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu va fi analizată, deoarece excedează cauza acţiunii, de vreme ce propune evaluarea actului ignorat prin prisma existenţei, între părţi, a unui contract de depozit.

Cu toate acestea, omisiunea instanţei de apel nu poate rămâne nesancţionată în măsura în care pârâta pretinde că prin înaintarea notificării nr. x/19.02.2014 adresată lichidatorului judiciar al reclamantei, consemnată la dosar în faţa primei instanţe, a demonstrat că nu i se poate imputa o inacţiune culpabilă ca element al răspunderii civile delictuale.

În măsura în care, în aplicarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., atitudinea persoanei care se afirmă păgubită prin faptul ilicit - de a nu da curs solicitării autorului acestuia la executarea unei acţiuni care ar stopa consecintele negative imputate - se poate repercuta asupra existenţei actului material ilicit ori asupra vinovăţiei celui chemat să răspundă, este evident că lipsa analizei notificării creează premisa constatării unei cercetări incomplete a cauzei şi consecinţa aplicării greşite a legii.

În aceste circumstanţe, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a epuizat analiza elementelor răspunderii delictuale, atât timp cât nu a avut în vedere toate elementele de fapt şi de drept evocate de părţi, astfel că nu poate verifica, în cadrul controlului de legalitate, respectarea modului de aplicare a dispoziţiilor referitoare la acest tip de răspundere. Revine instanţei de apel, pentru remedierea acestui neajuns, obligaţia de a stabili atât forţa probantă pe care notificarea nr. x/10.02.2014 o are în dinamica faptului ilicit, cât şi efectul pe care îl opune în analiza elementelor răspunderii civile delictuale.

Aşadar, acest motiv de recurs este întemeiat şi, întrucât aspectele sesizate implică o reevaluare a temeiului de drept pe care acţiunea s-a întemeiat, va casa hotărârea cu obiectivul determinării, prin rejudecare în apel, a modului în care această notificare, împreună cu alte date relevate în dezbateri, se repercutează asupra îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru faptul pretins.

De aceea, pentru aceste considerente, recursul pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. va fi admis şi în temeiul art. 312 alin. (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar cauza va fi trimisă spre rejudecare instanţei de apel, iar recursul declarat de reclamanta S.C. Compania de Transport Feroviar Bucureşti S.A. va fi respins ca nefondat, deopotrivă cu cererea acestei părţi de acordare a cheltuielilor de judecată aferente acestei faze procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. - Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1229/04.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, instanţei de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. COMPANIA DE TRANSPORT FEROVIAR BUCUREŞTI S.A., societate în faliment, reprezentată prin administrator special I. şi prin lichidator judiciar S.C. F. S.P.R.L., împotriva încheierii din 16.11.2018 şi deciziei civile nr. 1229/04.07.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.