Territorial jurisdiction for labor liability claims: whether an employer’s secondary branch office constitutes the "seat" for determining the competent court.

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă la 5 aprilie 2019, reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., prin Sucursala Salina Ocna Dej, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul A., să oblige pârâtul la plata sumei de 13.610,24 RON reprezentând prejudiciu produs societăţii prin activitatea culpabilă pe care a exercitat-o în calitatea de salariat al societăţii reclamante.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de angajator, a fost prejudiciată din culpa pârâtului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu.

Reclamanta şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 254 alin. (1), art. 268 şi pe art. 270 din Codul muncii, care reglementează răspunderea patrimonială a salariatului, precum şi pe celelalte dispoziţii legale şi temeiuri juridice invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1523 din 21 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe rolul căruia a fost înregistrată la 24 iulie 2019.

În pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut că, faţă de natura cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care litigiul vizează răspunderea patrimonială a salariatului, în cauză sunt incidente normele care guvernează jurisdicţia muncii. În acest context, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente, în determinarea instanţei competente teritorial, prevederile art. 269 din Codul muncii, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social ce reglementează o competenţa teritorială exclusivă şi absolută în această materie şi anume cea a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

S-a mai avut în vedere, prin raportare şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că art. 269 din Codul muncii nu oferă reclamantului - angajator, posibilitatea de a introduce acţiunea la sediul principal sau la sediul secundar, sediul procesual ales ori locul de muncă al angajatului.

Prin Sentinţa nr. 5673 din 21 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat cauza şi a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

În fundamentarea acestei hotărâri cea de-a doua instanţă a apreciat că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) C. proc. civ., rezultă faptul că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul", texte legale care se coroborează şi cu art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

De asemenea, dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. prevăd următoarele:

"cu toate acestea, pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau entităţile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispoziţiile legale anterior citate, legea de procedură civilă conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, ipoteză în care se situează prezenta cauză.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci şi la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, care are legitimare procesuală.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, "unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă", rezultă că sediul reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât şi sediul secundar.

În speţă, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă declanşat de către angajator, respectiv o acţiune în răspundere patrimonială a salariatului şi că, potrivit menţiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societăţii reclamante Societatea Naţională a Sării S.A., prin Sucursala Salina Ocna Dej se află în judeţul Cluj.

Dat fiind faptul că raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă au fost încheiate şi derulate cu Societatea Naţională a Sării S.A., prin Sucursala Salina Ocna Dej, care are sediul în Dej, indicat drept sediu al reclamantei şi în acţiunea introductivă, rezultă că în funcţie de acest sediu se va determina instanţa competentă teritorial.

Faptul că sediul anterior menţionat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ., nu poate conduce la concluzia că instanţa competentă teritorial se determină numai în funcţie de sediul principal al reclamantului, în condiţiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincţie între sediul principal sau sediul secundar al acestuia, în caz contrar fiind golite de conţinut dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ.

Având în vedere că municipiul Dej se află în circumscripţia teritorială a Tribunalului Cluj, rezultă că aceasta este instanţa competentă teritorial să soluţioneze în primă instanţă litigiul de muncă ivit între părţi.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte stabileşte că Tribunalul Cluj este instanţa competentă teritorial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 decembrie 2019.

GGC - MM