Unenforceable currency risk transfer in foreign-currency consumer loans and appellate reasoning obligations under EU Directive 93/13/EEC

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 20 ianuarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să dispună: constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 9.1 şi 13.2 din Condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2007, pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii: obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit; obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice); obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare; obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit; obligarea Băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF- LEU din acea zi; obligarea Băncii la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 2853 din 10 mai 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect, ca nefondate; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., aceştia fiind obligaţi, în solidar la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă, în cuantum de 3.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 1387 din 13 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., împotriva Sentinţei civile nr. 2853 din 10 mai 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi în rejudecare să fie admisă acţiunea în sensul obligării intimatei să emită un nou grafic de rambursare a creditului, care să prevadă restituirea împrumutului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data contractării creditului, la cursul CHF-RON din acea zi.

Prin cererea de recurs, recurenţii au arătat că hotărârea este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că pentru a înlătura consecinţele negative care derivă din instituirea clauzelor abuzive prevăzute în contract se impune, imperios, stabilizarea cursului de schimb valutar, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Clauza contractuală privind restituirea împrumutului în CHF este o clauză de adeziune, care în mod evident nu a fost negociată, recurenţii considerând că le-a fost impus ca restituirea împrumutului să o facă în CHF, indiferent de evoluţia cursului faţă de moneda naţională la data plăţii. În cazul acestui contract, informarea recurenţilor de către profesionist (banca pârâtă) a fost sumară, înşelătoare, incompletă.

De asemenea, riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase şi cunoscute de profesionişti ale acestei monede.

Recurenţii-reclamanţi arată că francul elveţian a fost utilizat ca o monedă de substituţie, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului şi nu ca monedă de creditare. Astfel, consideră că este vorba de un mecanism juridic care este utilizat pentru menţinerea/sporirea valorii contractului în care părţile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului şi convin că la momentul plăţii, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului va fi modificat.

Prin urmare, recurenţii susţin că acest mecanism nu reprezintă o aplicaţie a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deşi trebuia să acorde cu titlu de credit o altă monedă, s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizându-şi practic creanţa (cu intenţia de a o spori în viitor) prin raportarea acesteia la francul elveţian, cu consecinţa transformării exclusive şi nenegociate a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Astfel, moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să fi fost devoalat explicit şi negociat, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi consideră că motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel cuprinde considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia.

Referitor la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că instanţa de fond a ignorat sau a dat o interpretare eronată prevederilor din contractul de împrumut, precum şi prevederilor legale aplicabile.

Precizează că la momentul contractării creditului nu au ales un împrumut în CHF, dar era singura variantă de creditare pentru care îndeplinea condiţiile necesare acordării împrumutului de care aveau nevoie pentru achiziţia unei locuinţe. Pe parcursul derulării contractului, când cursul a crescut semnificativ au încercat să negocieze cu banca conversia creditului, dar aceasta a acceptat doar cursul din ziua conversiei.

Arată că au contractat un împrumut de 70.000 CHF, echivalent a aproximativ 130.000 RON şi au achitat până în prezent aproximativ echivalentul a 180.000 RON, iar în cazul conversiei la cursul actual ar trebui restituit aproximativ 230.000 RON, la care se adaugă dobânzi şi comision de administrare.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi consideră că este evident dezechilibrul contractual şi prejudiciul imens pe care îl provoacă acest împrumut, atât în cazul restituirii în CHF, cât şi în cazul conversiei la cursul actual CHF-LEU.

Intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului faţă de neîncadrarea susţinerilor recurenţilor în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a prorogat discutarea excepţiei nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 6 decembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a depus la dosar o cerere de suspendare a cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în urma sesizării făcute de către Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. x/2017. Consideră că soluţia suspendării judecăţii ar fi justificată de necesitatea respectării principiului securităţii justiţiei prin asigurarea unei practici unitare, având în vedere şi faptul că în cauze cu obiect similar, aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a dispus suspendarea.

La termenul din 10 decembrie 2019, Înalta Curte s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului şi asupra cererii de suspendare a judecării recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulate de intimata-pârâtă C. S.A.

Referitor la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepţia este nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenţii au invocat nemotivarea deciziei atacate şi au expus în fapt greşelile, care în opinia lor, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate se realizează de instanţa de recurs. În concret, Înalta Curte constată că argumentele invocate pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aşa încât nu va putea fi reţinută excepţia invocată de intimata-pârâtă privind nulitatea recursului în conformitate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii cererii de recurs.

Asupra incidentului privind suspendarea judecăţii recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul C.J.U.E., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 413 alin. (1) alin. (1) pct. 1 Cod de procedură instanţa are facultatea de a suspenda judecata când dezlegarea cauzei, depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanţa de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunităţii ei, în vederea unei bune administrări a justiţiei. Ea constituie un instrument util pentru a se preîntâmpina pronunţarea unor hotărâri contradictorii ori susceptibile de reformare sau retractare, întrucât judecata pentru a cărei soluţionare definitivă se cere suspendarea se constituie într-o chestiune prejudicială în cauza în care se invocă incidentul suspendării facultative.

Instanţa supremă constată că, prin încheierea din 27 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a sesizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1. Articolul 1 pct. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul în care nu se opune ca o clauză contractuală care preia o normă supletivă de la care părţile puteau deroga, dar în concret nu au derogat pentru că nu a existat nicio negociere asupra ei, aşa cum este în cazul concret analizat clauza care impune restituirea creditului în aceeaşi monedă străină în care creditul a fost acordat, să fie analizată din perspectiva caracterului abuziv?

2. În contextul în care, la acordarea creditului în monedă străină, consumatorului nu i-au fost prezentate calcule/predicţii cu privire la impactul economic pe care o eventuală fluctuaţie a cursului de schimb îl va avea cu privire la obligaţiile totale de plată din contract, se poate susţine cu temei că o astfel de clauză, de preluare în întregime a riscului valutar de către consumator (în temeiul principiului nominalismului), este clară şi inteligibilă şi că profesionistul/banca şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia de informare a cocontractantului său, în condiţiile în care gradul maxim de îndatorare al consumatorilor impus de către Banca Naţională a României a fost calculat prin raportare la cursul de schimb de la data acordării creditului?

3. Directiva 93/13/CEE şi jurisprudenţa dezvoltată în baza ei, precum şi principiul efectivităţii, se opun ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze privind suportarea riscului valutar, contractul să continue nemodificat? Care ar fi modificarea posibilă pentru înlăturarea clauzei abuzive şi respectarea principiului efectivităţii?

Cererea este înregistrată pe rolul C.J.U.E. sub nr. C-81/19, iar întrebările vizează dispoziţii legale aplicabile şi în litigiul de faţă, însă instanţa va trebui, în funcţie de împrejurările concrete ale pricinii, să dispună suspendarea în situaţiile în care există riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii.

Or, în speţă, faţă de motivele de recurs invocate, constatând că dezlegarea căii de atac nu depinde de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., formulată de intimata-pârâtă C. S.A.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Criticile recurenţilor-reclamanţi A. şi B. subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., constând în nemotivarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, sunt întemeiate.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Conform art. 466 C. proc. civ., apelul este devolutiv în sensul că readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în primă instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Efectul devolutiv reprezintă o caracteristică esenţială a apelului, instanţa de apel fiind obligată să verifice atât legalitatea hotărârii ce face obiectul apelului (aplicarea şi interpretarea corectă a legii), cât şi temeinicia acesteia (stabilirea corectă a situaţiei de fapt), adică să rejudece fondul.

Dacă hotărârea este criticată în întregime ori nu este motivată sau motivarea apelului ori întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel va analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii sub toate aspectele, pe baza celor invocate la prima instanţă. Dacă nu procedează însă la motivarea apelului, apelantul nu va mai putea invoca în faţa instanţei de apel alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele de care s-a prevalat la prima instanţă, caracterul devolutiv al apelului fiind expres consacrat prin prevederile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă, astfel cum este şi situaţia în speţă, în cazul nemotivării apelului devoluţiunea în apel opera cu privire la întreaga cauză, astfel încât instanţa trebuia să rejudece pricina sub toate aspectele sale, atât în fapt, cât şi în drept, analizând nu numai cererile formulate la prima instanţă de apelanţi, ci şi apărările invocate de partea potrivnică cu privire la pretenţiile deduse judecăţii.

Examinând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat superficial susţinerile reclamanţilor, precum şi apărările pârâtei, rezumându-se la o sinteză sumară a faptului că sunt nefondate criticile vizând soluţia primei instanţe, fără a se expune raţionamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluţiei.

Or, o astfel de motivare nu corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile coroborate între ele şi menite de a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul.

Prin urmare, cu privire clauzele prevăzute la art. 9.1 şi art. 13.2 din Condiţiile speciale ale contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 27.08.2007, contestate în cauză, instanţa de apel era obligată să verifice dacă consumatorii au fost informaţi cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra obligaţiei lor, să analizeze echilibrul contractual din perspectiva prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, să analizeze incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, a prevederilor din Codul consumului, O.G. nr. 21/1992, Regulamentelor BNR invocate de reclamanţi, precum şi a instituţiei impreviziunii şi toate aspectele referitoare la clauza de risc valutar şi stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului.

Mai mult, se reţine că, prin încheierea de şedinţă din 18 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a dispus, din oficiu, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii cauzei aflate în apel, până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014, având ca obiect mai multe întrebări preliminare referitoare la interpretarea unor dispoziţii ale Directivei 93/13.

Instanţa de apel a apreciat, în considerentele încheierii sus-menţionate, că normele a căror clarificare s-a solicitat prin formularea sesizării au relevanţă în economia prezentei speţe, fiind vorba de o directivă transpusă în legislaţia naţională (Legea nr. 193/2000) şi care constituie unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată formulate de recurenţii-reclamanţi.

Pe cale de consecinţă, în vederea unei bune administrări a actului de justiţie, instanţa de apel a apreciat util a nu se pronunţa în cauză, până când instanţa comunitară nu va formula un răspuns în cauza C-186/16 "Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.", pentru a nu determina o interpretare diferită a normei juridice aplicabile pentru situaţii juridice identice.

Cu toate acestea, la soluţionarea apelului, instanţa de apel nu a avut în vedere considerentele expuse în cauza C-186/16 Andriciuc de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nefăcând nicio referire în motivarea deciziei recurate cu privire la această hotărâre, prin care CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanţa naţională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, cum este cea în discuţie în dosarul de faţă.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc, CJUE a statuat că instanţa naţională este obligată să interpreteze Legea nr. 193/2000 în lumina textului şi a finalităţii directivei europene, ţinând cont şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie.

Nemotivarea hotărârii în privinţa aspectelor mai sus învederate atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 174 şi urm. din C. proc. civ.

Totodată, este util de subliniat că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 paragraf 1 CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Prin urmare, lipsa unei devoluări totale a cauzei şi a unei motivări corespunzătoare împiedică exercitarea controlului judiciar, punând instanţa de recurs în imposibilitatea de a putea analiza justeţea soluţiei adoptate în întregul său, cu privire la apelul declarat de apelanţii-reclamanţi.

Având în vedere argumentele expuse, nu se mai impune analizarea celorlalte criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi Cod, va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C. S.A.

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată de intimata-pârâtă C. S.A.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1387 din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM