Guarantee fund's undue-payment claim time-barred; appeal dismissed and costs awarded

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la restituirea sumei de 1.539.738 RON cu titlu de plată nedatorată, reprezentând garanţia aferentă scrisorii de garantare nr. x din 31 august 2009, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data plăţii până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1092 C. civ.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3326 din 31 mai 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- I.F.N. în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca prescrisă. L-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 13.433,10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- I.F.N. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 122 din 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a luat act că intimata-pârâtă şi-a rezervat dreptul de a solicita obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- I.F.N. a declarat recurs, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat casarea deciziei atacate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În acest sens, autorul căii de atac a reprodus argumentul pentru care curtea de apel a menţinut soluţia tribunalului asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că în mod incorect, raportat la prevederile art. 6 din C. civ., aceasta a reţinut că la 14 februarie 2016, data formulării cererii introductive, în speţă intervenise prescripţia extinctivă, întrucât plăţile apreciate ca fiind nedatorate şi a căror restituire s-a solicitat fuseseră efectuate de reclamant la 29 decembrie 2010 şi 10 august 2011, astfel că aceste date constituie începutul curgerii prescripţiei.

Contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, autorul a susţinut că, potrivit textului legal invocat anterior, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt şi rămân în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Astfel, în opinia sa, dreptul la acţiune privind restituirea garanţiei în discuţie este supus prescripţiei reglementate de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

În continuare, a arătat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din decretul evocat, care prevăd că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de ea.

Prin urmare, recurentul a susţinut că momentul de la care a început să curgă prescripţia extinctivă nu este data efectuării plăţilor, ci data la care i s-a comunicat de către Curtea de Conturi a României Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, acesta fiind momentul la care a cunoscut că a făcut o plată nelegală şi că aceasta i-a produs o pagubă în patrimoniu.

În consecinţă, raportat la împrejurarea acţiunea a fost promovată pe rolul primei instanţe 14 ianuarie 2016, recurentul a susţinut că termenul de prescripţie nu era împlinit.

Pentru aceste argumente a solicitat casarea deciziei apelate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a reprodus identic susţinerile formulate în memoriul de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluţia propusă prin raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acţiunii.

În acest sens, autorul căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susţine, în esenţă, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acţiunii.

Aşadar, chestiunea aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanţa supremă constată că cererile de plată a sumei cuprinse în scrisoarea de garantare nr. x din 31 august 2009 au fost primite de recurentul-reclamant la 28 aprilie 2010.

Cererile respective au fost însoţite de înştiinţările de neplată emise de intimata-pârâtă la 23 aprilie 2010, în cuprinsul cărora s-a menţionat data trecerii integrale la restanţă a creditului (22 aprilie 2010) şi că, la 15 februarie 2010, s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., iar la 15 aprilie 2010, intimata-pârâtă a depus cererea de admitere a creanţelor.

Recurentul a efectuat plata garanţiei în sumă de 1.539.738 RON, în două tranşe, respectiv la 29 decembrie 2010 şi 10 august 2011.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, recurentul a invocat nelegalitatea plăţilor efectuate, atât prin notificarea nr. x din 7.09.2010 prin care Banca era înştiinţată că nu s-a aprobat efectuarea plăţii aferente scrisorii de garantare nr. x din 31.08.2008 tocmai ca urmare a nerespectării prevederilor art. 6.4 din Convenţia nr. 67 din 25.06.2008 şi prin adresa nr. x din 22.06.2010 emisă de Fond către intimata-pârâtă, prin care i s-a solicitat acesteia transmiterea, alături de alte documente şi a dovezii depunerii la Tribunalul Comercial Cluj a cererii de admitere a creanţei în ceea ce îl priveşte pe beneficiarul - debitor S.C. B. S.R.L., faţă de împrejurarea că au fost încălcate dispoziţiile art. 6.3 din convenţie, aspecte reţinute în motivarea deciziei Curţii de Conturi.

Totodată, prin adresa nr. x din 14.07.2010, Banca a transmis recurentului documentele solicitate, astfel încât acesta, la momentul efectuării plăţilor, putea şi trebuia să verifice respectarea dispoziţiilor contractuale având la dispoziţie toate documentele necesare pentru efectuarea acestor verificări.

Prin urmare, cel mai târziu la data efectuării plăţii garanţiei, respectiv la 29 decembrie 2010 şi 10 august 2011, recurentul-reclamant deţinea înscrisurile şi informaţiile necesare stabilirii caracterului datorat sau nedatorat al plăţii.

Conform dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ, "dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei".

Deşi art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogăţirea fără just temei, dispoziţiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile şi acţiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acţiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.

Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie).

Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă apreciază că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii garanţiei, respectiv la 29 decembrie 2010 şi 10 august 2011, întrucât la acest moment recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plăţii), cât şi pe cel care răspunde de ea (accipiens), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiţii, susţinerea recurentului-reclamant în sensul că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii nu poate fi primită, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 instituie în mod alternativ atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât şi un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcţie de care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Or, în prezenta cauză, momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă coincide cu data plăţii garanţiei, când recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plăţii pe baza înscrisurilor şi informaţiilor pe care le deţinea.

Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul cererii de recurs s-a susţinut că acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este supusă prescripţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiţii, autorul căii de atac acreditează implicit concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011.

Deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., pentru considerentele mai sus reţinute, în speţă sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că şi prescripţiile extinctive (precum şi decăderile şi uzucapiunile) începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în restituirea plăţii nedatorate stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Totodată, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanţei de apel.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 9.780,59 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva Deciziei civile nr. 122 din 26 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata sumei de 9.780,59 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM