Undue payment restitution: start date of prescriptive period for guarantee payments under Decree 167/1958 vs. Civil Code

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. (fostă B. S.A., fostă C. S.A.) la restituirea sumei de 1.698.336 de RON, cu titlu de plată nedatorată, reprezentând garanţia aferentă contractului de garantare a creditului nr. x din 29 mai 2008, emis în baza convenţiei de împărţire a riscului nr. 10 din 22 ianuarie 2003, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data plăţii până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1092 C. civ.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1928/2016 din 13 iulie 2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- I.F.N. în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca prescrisă. Totodată, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.- I.F.N. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 2150 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul şi l-a obligat pe apelantul-reclamant către intimata-pârâtă la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În debutul memoriului de recurs, autorul căii de atac a expus raporturile dintre părţi şi derularea litigiului în faţa instanţelor anterioare.

Recurentul-reclamant a reprodus argumentul pentru care curtea de apel a menţinut soluţia asupra excepţiei evocate, arătând că în mod incorect, raportat la prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ., aceasta a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul efectuării plăţii, cu consecinţa că s-a împlinit la 4 mai 2012 şi la 11 mai 2012.

În concret, autorul căii de atac a susţinut că acţiunea în restituirea garanţiei în discuţie este supusă prescripţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ.

În continuare, recurentul-reclamant a învederat că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii şi că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său.

În condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la 14 ianuarie 2016 rezultă că termenul de prescripţie extinctivă nu se împlinise la acel moment.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă şi admiterea recursului său.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluţia propusă prin raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă de la momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acţiunii.

În acest sens, autorul căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susţine, în esenţă, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acţiunii.

Aşadar, chestiunea aflată în divergenţă şi de care depinde soluţionarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanţa supremă constată că cererile de plată a sumei cuprinse în scrisoarea de garantare nr. 180 din 29 mai 2008 au fost primite de recurentul-reclamant la 24 martie 2009.

Cererile respective au fost însoţite de înştiinţările de neplată emise de intimata-pârâtă A. S.A. (fostă B. S.A.) la 19 martie 2009, în cuprinsul cărora s-a menţionat data trecerii integrale la restanţă a creditului (13 martie 2009).

Recurentul a efectuat plata garanţiei în sumă de 1.698.336 RON, în două tranşe, respectiv la 4 mai 2009 şi 11 mai 2009.

Prin urmare, cel mai târziu la data efectuării plăţii celor două tranşe ale garanţiei, respectiv la 4 mai 2009 şi 11 mai 2009, recurentul-reclamant deţinea înscrisurile şi informaţiile necesare stabilirii caracterului datorat sau nedatorat al plăţii.

Conform dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ, "dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei".

Deşi art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogăţirea fără just temei, dispoziţiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile şi acţiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acţiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.

Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică acelaşi raţionament, se aplică aceeaşi soluţie).

Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă apreciază că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plăţii garanţiei, respectiv 4 mai 2009 şi 11 mai 2009, întrucât la acest moment recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plăţii), cât şi pe cel care răspunde de ea (accipiens), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiţii, susţinerea recurentului-reclamant în sensul că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii nu poate fi primită, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 instituie în mod alternativ atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât şi un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcţie de care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă.

Or, în prezenta cauză, momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă coincide cu data plăţii garanţiei, când recurentul-reclamant putea şi trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plăţii pe baza înscrisurilor şi informaţiilor pe care le deţinea.

Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul cererii de recurs s-a susţinut că acţiunea în restituirea plăţii nedatorate este supusă prescripţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3, art. 7 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiţii, autorul căii de atac acreditează implicit concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011.

Deşi recurentul a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (4) din C. civ., pentru considerentele mai sus reţinute, în speţă sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că şi prescripţiile extinctive (precum şi decăderile şi uzucapiunile) începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depăşirea termenului de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea în restituirea plăţii nedatorate stingându-se prin prescripţie, conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Totodată, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanţei de apel.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 15.760,19, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva Deciziei civile nr. 2150 din 15 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata sumei de 15.760,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM