Appellate jurisdiction for clarifying salary indexation rulings in labor disputes: Supreme Court decline in favor of Court of Appeal

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 10 septembrie 2019, petenta A., a solicitat lămurirea dispozitivului Sentinţei civile nr. 97 din 3 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2007, în sensul că drepturile salariale indexate cu procentul de 5 % recunoscute şi stabilite prin această sentinţă au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare.

Prin Încheierea civilă nr. 42/2019 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, a fost admisă cererea formulată de petenta A., de lămurire a dispozitivului Sentinţei civile nr. 97 din 3.11.2008, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2007, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia, în sensul că drepturile salariale indexate, cu procentul de 5% au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare. În motivarea soluţiei Curtea a reţinut că prin Sentinţa civilă nr. 97/2008 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în fond, în dosarul nr. x/2007, au fost obligaţi intimaţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Alba să plătească reclamantei A., dar şi altor reclamanţi, drepturile salariale indexate cu procentul de 5% începând cu data de 1.01.2007 şi până la data plăţii efective, suma restantă urmând a fi actualizată cu rata inflaţiei începând cu data naşterii dreptului material şi până la data plăţii efective.

Practica neunitară a instanţelor judecătoreşti investite cu astfel de cereri de lămurire a generat mecanismul de unificare reglementat de art. 517 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat decizia nr. 7/2019.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009".

Împotriva Încheierii civile nr. 42/2019 din 9 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, au formulat cereri de recurs Curtea de Apel Alba Iulia şi Ministerul Justiţiei.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

La termenul din 10 decembrie 2019, examinând cu prioritate, în baza art. 316, raportat la art. 298 şi la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale, Înalta Curte reţine următoarele:

Petenta şi-a întemeiat cererea de lămurire a dispozitivului Sentinţei civile nr. 97 din 3.11.2008 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2007, în contradictoriu cu intimaţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Alba şi Curtea de Apel Alba Iulia, pe dispoziţiile art. 2811 din C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit normei legale evocate, "în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cerere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice."

Înalta Curte reţine că art. 2813 alin. (1) din acelaşi Cod statuează că "încheierile pronunţate în temeiul art. 281 şi 2811, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art. 2812 sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea."

Astfel, textul legal precitat statuează asupra regimului juridic al căilor de atac, hotărârea dată asupra îndreptării/lămuririi/înlăturării dispoziţiilor potrivnice sau completării unei hotărâri fiind supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea lămurită, îndreptată sau completată.

Pentru identitate de raţiune, regimul juridic care guvernează căile de atac declarate împotriva hotărârilor a căror lămurire, îndreptare sau completare se cere se impune şi în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de lămurire, îndreptare sau completare.

Astfel, hotărârea de lămurire, îndreptare sau completare este susceptibilă de a fi cenzurată de aceleaşi instanţe competente să soluţioneze căile de atac îndreptate împotriva hotărârilor a căror lămurire, îndreptare sau completare s-a cerut.

În speţă, litigiul dedus judecăţii, soluţionat prin sentinţa a cărei lămurire s-a cerut, este un litigiu guvernat de legislaţia muncii, situaţia de discriminare invocată de reclamanţi vizând drepturile salariale ce le revin în baza contractului de muncă de la ordonatorii de credite pârâţi.

Se constată că atât hotărârea de primă instanţă, cât şi hotărârea pronunţată în temeiul art. 2811 C. proc. civ. au fost soluţionate de către curtea de apel, competenţa de la data soluţionării în primă instanţă, stabilită potrivit dispoziţiilor art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 păstrându-se şi în cazul cererii de lămurire de dispozitiv.

Se mai constată că, urmare a abrogării art. II din O.U.G. nr. 75/2008 prin Legea nr. 76/2009, recursurile formulate împotriva hotărârii de primă instanţă au fost soluţionate tot de curtea de apel, în complet format din trei judecători.

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, cererile menţionate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte şi cele având ca obiect acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, erau soluţionate, în primă instanţă, de curţile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege anterior menţionat, recursul împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, de curţile de apel se judeca de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin Decizia nr. 104 din data de 20 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate, invocată din oficiu de instanţa supremă în mai multe dosare, şi s-a constatat că dispoziţiile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoţeşte O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiţia să reprezinte un factor esenţial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiţiei, la dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituţia României.

De asemenea, aspectele ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu îşi pot găsi, însă, soluţionarea în modificarea unor norme ce reglementează competenţa în primă instanţă şi în recurs.

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competenţă, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acţiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiţie.

S-a reţinut şi înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţia României, prin dispoziţiile art. I şi II din Ordonanţă, deoarece se afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărei statut constituţional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai reţinut şi că stabilirea în competenţa instanţei supreme a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă, are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu funcţionează o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă.

A mai reţinut că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă respective nu satisfac nici exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activităţii instanţei supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiţie.

În esenţă, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3), prin art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), conform cărora:

"În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Ulterior deciziei Curţii Constituţionale s-a adoptat Legea nr. 76 din data de 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări şi completări, printre care şi abrogarea art. I din ordonanţă, text de lege care stabilea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă de curţile de apel, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituţionalităţii art. I din Ordonanţă, precum şi abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competenţă, în prezent, soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiţie, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut şi norme tranzitorii, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, având în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în această materie, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, în loc să transpună concepţia în materie a instanţei de contencios constituţional, în legătură cu degrevarea instanţei supreme de această categorie de litigii, faţă de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar şi de inexistenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, instanţa de drept comun în materia soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curţile de apel, care au secţii specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanţe aparţine sentinţa recurată.

Cât priveşte cauza de faţă, se constată că acţiunea reclamanţilor a fost soluţionată în primă instanţă de către Curtea de Apel Alba Iulia, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.

Recursurile declarate împotriva hotărârii instanţei de fond au fost soluţionate tot de Curtea de Apel Alba Iulia, în baza competenţelor legal stabilite la acea dată.

Prin urmare, identitatea de raţiune care se desprinde din examinarea dispoziţiilor art. 2811 şi art. 2813 C. proc. civ. impune, aşadar, ca şi în cazul recursurilor îndreptate împotriva hotărârii de lămurire a dispozitivului competenţa de soluţionare a cauzei să se determine similar şi să revină tot curţii de apel, în complet format din trei judecători.

Pentru aceste argumente, în baza art. 316 raportat la art. 298 şi la art. 137, cu referire la art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi să decline competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată din oficiu.

Declină în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenţii Curtea de Apel Alba Iulia şi Ministerul Justiţiei împotriva Încheierii civile nr. 42/2019 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM