Buyers win restitution retrial after appellate court misapplied res judicata and electa una via to contractual claims.

Şedinţa publică din data de 10 decembrie 2019

Din examinarea lucrărilor din dosar, se constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 16 decembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plăţii efective, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare autentificat sub nr. x/06.07.2004 de BNP D., cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. j), art. 194 şi urm. din C. proc. civ. şi art. 1254 alin. (3) raportat la art. 1637, art. 1639, art. 1640 alin. (2), art. 1646 din Noul C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 607 din 30 aprilie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 euro echivalentul în RON la data plăţii, cu titlu de restituire preţ şi a sumei de 5.505 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. a declarat apel, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 133 A din 7 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa anulării sentinţei apelate şi trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe, întrucât apelanta nu a fost legal citată la judecata în fond a cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 12 aprilie 2016, sub nr. x/2014*.

Prin sentinţa civilă nr. 1159 din 23 septembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a luat act că pârâta a renunţat la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins excepţia inadmisibilităţii cererii ca neîntemeiată, a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 50.000 euro reprezentând preţul achitat în temeiul contractului de vânzare nr. x/06.07.2004. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 5.505 RON reprezentând taxa judiciară de timbru şi a sumei de 5.410 RON onorariu de avocat.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 353/04.07.2012 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2011, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă A. şi în temeiul art. 14, 16 indice 1 alin. (3) şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ., a dispus obligarea inculpatului E. la plata sumei de 85.000 euro, echivalent în RON la data plăţii efective, ca urmare a faptului că la data de 05.06.2012, inculpatul a arătat că recunoaşte pretenţiile civile ale părţilor civile şi că este de acord să plătească sumele pe care acestea le pretind cu titlu de despăgubiri, astfel că nu au mai fost administrate probe cu privire la temeinicia acţiunii civile.

Având în vedere menţiunile sentinţei penale (cu privire la care nu s-a formulat vreo cerere de lămurire dispozitiv), precum şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, tribunalul a reţinut că în prejudiciul cauzat prin infracţiune şi cuantificat la suma de 85.000 euro solicitată în procesul penal de către reclamant, nu a fost cuprins şi preţul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta şi anulat prin aceeaşi hotărâre judecătorească, astfel încât nu este aplicabil principiul electa una via non datur recursul ad alteram.

Mai mult, s-a reţinut, prin acţiunea civilă formulată în dosarul penal, reclamantul a urmărit repararea prejudiciului material constând în beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflaţiei capitalizată, cauzat prin infracţiunea de înşelăciune săvârşită de inculpatul E., în timp ce prin cererea ce formează obiectul prezentului dosar, reclamanţii solicită restituirea preţului achitat către pârâtă, în calitate de vânzătoare ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare prin sentinţa penală.

De aceea, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, ca o chestiune prealabilă, tribunalul a reţinut că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., "actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

Raportat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia a fost achitat preţul a cărui restituire se solicită prin cererea introductivă (2004), tribunalul a reţinut că în speţă sunt incidente dispoziţiile C. civ. din 1864.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 13531/94/2011 definitivă prin decizia penală nr. 362 R/21.02.2013, a fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.07.2004, iar prin efectele nulităţii actului juridic civil, se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate.

S-a subliniat de către tribunal că există trei principii care guvernează efectele nulităţii actului juridic, respectiv retroactivitatea efectelor nulităţii în sensul că acestea se produc din momentul încheierii actului juridic; repunerea în situaţia anterioară (restitutio în integrum) care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat, precum şi anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului subsecvent. Dintre acestea, s-a arătat că principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat, trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat. Contractul de vânzare-cumpărare fiind unul sinalagmatic, restituirea prestaţiilor executate se impune, întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului apare ca şi când nu a existat niciodată.

Având în vedere că în speţă, astfel cum rezultă din menţiunile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.07.2004 - necontestate de pârâtă - la momentul încheierii acestuia, pârâta a primit preţul de 50.000 euro, iar contractul a fost ulterior desfiinţat în mod definitiv de instanţa penală, tribunalul a reţinut că solicitarea reclamanţilor de restituire a sumei achitate este întemeiată, motiv pentru care a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi, a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 50.000 euro reprezentând preţul achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/06.07.2004.

Tribunalul a apreciat că buna-credinţă a pârâtei la încheierea contractului, respectiv reaua-credinţă a reclamanţilor, nu prezintă relevanţă sub aspectul obligaţiei de restituire a preţului încasat în baza actului anulat, pârâta având posibilitatea de a se îndrepta la rândul ei, împotriva numitului E. pentru recuperarea acestei sume, în temeiul art. 998-999 C. civ. din 1864 privind răspunderea civilă delictuală.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C., care a fost admis prin decizia civilă nr. 1104 A din 15 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Ca urmare a admiterii apelului, a fost schimbată parţial sentinţa atacată în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în privinţa reclamantului A. şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de acest reclamant, ca inadmisibilă. De asemenea, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B., a fost respinsă cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată şi s-a luat act că pârâta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a fost menţinută dispoziţia privind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a respins cererea reclamanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a apelului. În fine, prin aceeaşi decizie, au fost obligaţi intimaţii să plătească cheltuieli de judecată în sumă de 3.453 RON, către apelantă, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocaţial redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Curtea de apel a reţinut în esenţă, că în ceea ce priveşte cererea formulată de reclamantul A., există un fine de neprimire rezultând din constituirea sa ca parte civilă în procesul penal.

Astfel, Curtea de apel are în vedere faptul că, în ceea ce priveşte C. proc. pen. 1968 (aplicabil cauzei) în forma în vigoare la data soluţionării dosarului penal (21.02.2013), aceasta oferă persoanei vătămate prin infracţiune, facultatea de a formula o acţiune civila împotriva inculpatului si a părţii responsabile civilmente, in cursul urmăririi penale sau in fata instanţei de judecată penală, pana la momentul citirii actului de sesizare, enunţând prevederile art. 14 şi prevederile art. 19 din acelaşi cod

De asemenea, curtea de apel face referire şi la art. 20 din C. proc. pen., iar din coroborarea celor două texte de lege, instanţa de apel a apreciat că rezultă că, în condiţiile în care acest reclamant şi-a exercitat dreptul de opţiune pentru a-şi valorifica dreptul în faţa instanţei penale, nu mai are calea unei acţiuni civile în justiţie. S-a mai apreciat că această prerogativă de alegere este irevocabilă şi se va transpune din punct de vedere procesual civil, în ipoteza introducerii de către partea vătămată, a unei acţiuni civile pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu determinat de comiterea infracţiunii, ulterior epuizării procesului penal în care a fost alăturată acţiunea civilă, într-un fine de neprimire a cererii, ca efect al încălcării principiului juridic electa una via non datur recursus ad alteram - o dată aleasă o cale procesuală, nu se mai poate recurge la alta. Cu alte cuvinte, o astfel de acţiune civilă distinctă ulterioară va fi respinsă ca inadmisibilă.

În acest sens, Curtea a constatat că în cadrul procesului penal privindu-l pe inculpatul E., intimatul A. s-a constituit partea civilă împotriva inculpatului, pentru suma de 85.000 Euro, dispunându-se în mod definitiv, prin sentinţa penală nr. 353/04.07.2012 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin decizia penală nr. 362/R/21.02.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II - a Penală, obligarea inculpatului E. să achite părţii civile A., suma de 85.000 Euro.

Contrar aserţiunii tribunalului şi a intimaţilor prezenţi, Curtea a apreciat că respectiva constituire de parte civilă din cadrul procesului penal, a vizat şi - în primul rând - preţul în cuantum de 50.000 Euro, plătit pentru cumpărarea terenului.

Potrivit declaraţiei de constituire de parte civilă în procesul penal, reţine Curtea, intimatul A. a arătat că se constituie "parte civilă solicitând despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciile suferite urmare actelor şi faptelor infracţionale în sumă de 85.000 Euro - incluzând beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflaţiei capitalizată, obstrucţionarea exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios dobândit legal şi opozabil în 2005".

Totodată, Curtea constată că intimatul s-a constituit parte civilă în cadrul fazei judiciare a procesului penal, deci ulterior trimiterii în judecată a inculpatului E. pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune constând în faptul că "a indus-o în eroare pe numita C. (nota noastră - apelanta din prezenta cauză) cu privire la calitatea de proprietari a numiţilor F. şi G., pe care i-a determinat să semneze un contract de vânzare - cumpărare ce avea ca obiect un teren în suprafaţă de 5000 mp (…) aceştia nemaiavând calitatea de proprietari ai acelui teren, întrucât fusese înstrăinat anterior, în mod succesiv de către învinuit, către diferite persoane (…) Acţiunea învinuitului de inducere în eroare a numitei C., cu privire la calitatea de proprietari ai terenului, a numiţilor F. şi G., precum şi înstrăinarea terenului în anul 1998 către H., s-a răsfrânt şi asupra părţilor vătămate I. şi A., care au achiziţionat ulterior terenul" (extras din rechizitoriu x dosar fond rejudecare).

Pe cale de consecinţă, Curtea a concluzionat că intimatul cunoştea la momentul constituirii sale ca parte civilă în procesul penal, faptul că infracţiunea de înşelăciune a vizat vânzarea către vânzătoarea sa, apelanta C., a unui imobil care nu îi aparţinea, ca urmare a faptului că nu aparţinuse nici vânzătorilor cumpărătoarei C., respectiv că intimatul ştia faptul că a cumpărat un teren care nu aparţinea în realitate, vânzătorului, adică apelantei pârâte din cauza de faţă.

Pornind de la această premisă de cunoaştere la momentul constituirii de parte civilă şi - în continuare - interpretând logic şi gramatical, declaraţia intimatului de constituire parte civilă în procesul penal, cu observarea în acest sens, a cuvântului folosit "incluzând", Curtea a apreciat că intimatul A. s-a raportat în aprecierea sumei globale estimate ca reprezentând prejudiciul cauzat, şi la preţul plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.07.2004, adică la suma de 50000 Euro, detalierea respectivei constituiri de parte civilă nefiind din această perspectivă expusă, una exhaustivă, ci doar exemplificativă.

O atare concluzie, mai apreciază instanţa de apel, este confirmată de altfel, de chiar intimaţii, care prin întâmpinarea formulată în apel, au arătat faptul că în privinţa reparaţiei integrale a prejudiciului, "de care se prevalează apelanta, arătând că s-ar fi satisfăcut în cauză, precizăm că repararea acestuia prin restituirea preţului plătit apelantei - pârâte, nu s-a putut realiza niciodată în caz contrar, nu am fi introdus prezenta acţiune" .

Ca urmare a folosirii de către intimaţi, a timpului trecut modul perfect compus al verbului a putea, o atare aserţiune a fost juxtapusă de instanţa de apel, multiplelor demersuri execuţionale silit, realizate de intimat în lunile anterioare (august, septembrie 2014) introducerii cererii prezente de chemare în judecată (12.2014), pentru executarea silită a creanţei de 85.000 Euro constatate prin hotărârea penală definitivă, demersuri potrivit cărora s-a constatat că inculpatul E. nu are decât un bun mobil - un autoturism J. - urmăribil şi că soţia inculpatului este proprietarul exclusiv al unui imobil, în baza unui contract de partaj voluntar nr. 1205/07.07.2014.

Coroborând aceste elemente expuse în raport de justificarea conduitei procesuale adoptate, Curtea a concluzionat asupra evidenţei faptului că intimatul la rândul său, a apreciat că, în ce priveşte creanţa sa constatată prin titlul judecătoresc penal, include şi preţul plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare şi că acesta a încercat să îşi satisfacă creanţa integrală pe seama debitorului său E., însă, nereuşind acest lucru, a introdus împreună cu intimata, prezenta acţiune în faţa instanţei civile, cu justificarea că de fapt, creanţa nu ar include şi preţul plătit la cumpărare.

Din perspectiva expusă, Curtea a înlăturat şi argumentul intimaţilor relativ la faptul că la momentul constituirii de parte civilă, contractul de vânzare-cumpărare nu era desfiinţat, astfel încât prejudiciul afirmat să fi putut fi raportat şi la preţul achitat, apreciind că intimaţii, în calitate de părţi vătămate în cadrul procesului penal, cunoşteau fapta infracţională concretă imputată inculpatului, cu repercusiunea directă a lipsirii acestora de terenul cumpărat, astfel cum însuşi procurorul a enunţat în cadrul rechizitoriului de trimitere în judecată (citat anterior), astfel încât, consideră Curtea, rezultă în mod logic şi rezonabil, că intimatul nu se putea raporta în cadrul configurării prejudiciului său, în mod primordial, decât la preţul achitat pentru cumpărarea unui teren care nu era al vânzătorului, deci subsecvent, nici al său şi al soţiei sale.

Chiar dacă, ignorând considerentele enunţate, s-ar admite totuşi, punctul de vedere al intimaţilor, apreciază instanţa de apel, cu toate acestea s-a constatat că şi în această ipoteză, faptul că deşi intimaţii prezenţi au fost singurii care au recurat sentinţa penală nr. 353/04.07.2012 a Judecătoriei Buftea, cu toate acestea aceştia nu au motivat calea de atac declarată, neexpunându-şi pe cale de consecinţă, nici o critică relativă laturii civile a cauzei, urmare deci, a luării la cunoştinţă de împrejurarea desfiinţării contractului de vânzare - cumpărare. Or, din perspectiva ilustrată de intimaţi, consideră curtea că ar fi fost rezonabil şi coerent ca în calea de atac a recursului, să fi reclamat, invocat sau măcar antamată necorespunderea cuantumului prejudiciului, subsecvent dispoziţiei de desfiinţare a contractului. Acest fapt nu s-a întâmplat, Curtea apreciind că această inexistenţă viciază caracterul veridic al argumentului intimaţilor, în prezent analizat.

De altfel, conchide instanţa de apel, în lipsa, măcar în acest proces civil, a unor elemente doveditoare legate de volumul aproximativ al beneficiului nerealizat, al obstrucţionării exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios, invocate de intimat în declaraţia sa constituirea de parte civilă din procesul penal, caracterul relativ nejustificat al atribuirii cuantumului concret mare de 85.000 Euro, în referire doar la prejudiciile încorporate enunţate expres de intimat, în antiteză cu situaţia când suma de 85.000 Euro ar fi defalcată în 50.000 Euro (preţul plătit pentru teren) şi 35.000 Euro, aferentă prejudiciilor incluse, menţionate în constituirea de parte civilă, ultimă situaţie care ar fi explicabilă facil din punct de vedere logic, date fiind cunoştinţele generale despre lume şi societate. Concluzia punctuală expusă rezultă, în lipsa enunţată de probe, şi în aplicarea principiului procesual in dubio pro reo - dubiul profită pârâtului.

Concluzia instanţei de apel, justificată pe aceste argumente a fost că intimatul A. s-a constituit în primul rând, parte civilă în procesul penal, pentru suma de 50.000 Euro, reprezentând preţul plătit pentru teren, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare desfiinţat.

În privinţa intimatei B., Curtea a apreciat că, potrivit aceleiaşi sentinţe penale definitive, aceasta nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, nefiindu-i aşadar opozabil principiul juridic anterior enunţat, cu efectul inadmisibilităţii acţiunii sale.

În egală măsură şi în lipsa altor date, Curtea a constatat însă, că, în ce priveşte creanţa intimatului A. (soţul intimatei B.) reprezentată de sentinţa penală definitivă, aceasta reprezintă, dat fiind regimul comunităţii de bunuri care guvernează căsătoria soţilor încheiată anterior anului 2004 (când s-a realizat contractul de vânzare-cumpărare a bunului imobil), un bun comun, ea fiind dobândită în timpul căsătoriei şi reprezentând o valoare de înlocuire a unui alt bun comun (terenul achiziţionat), dată fiind împrejurarea că nu s-a invocat în prezenta cauză şi cu atât mai puţin, dovedit, faptul că preţul plătit pentru teren, în cuantum de 50.000 Euro, ar fi reprezentat un bun propriu al soţului. Pe cale de consecinţă, în lipsa altor date, în cauză s-a considerat de către instanţa de apel că devin aplicabile prevederile art. 30 Codul Familiei vechi şi ulterior, art. 339 C. civ. nou.

Aşadar, întrucât creanţa reprezintă un bun comun, Curtea a apreciat că cererea intimatei pentru acordarea acestei sume, nu poate fi primită, întrucât aceasta are deja un titlu executoriu în acest sens, rămânându-i posibilitatea ca, împreună cu soţul intimat, să procedeze la punerea sa în executare, cu valorificarea pentru recuperarea sumei, a tuturor mijloacelor procesuale puse la îndemână de legiuitor în faza de executare, inclusiv a celor aferente sancţionării juridice a eventualelor acte juridice frauduloase încheiate de debitor, pentru sustragerea de la plată, dacă este cazul.

Instanţa de apel consideră că o soluţie contrară celei prezente, încorporate în această decizie civilă, ar determina constituirea în patrimoniul intimaţilor, a încă unei creanţe pentru acelaşi obiect material şi astfel, din punct de vedere juridic, a unei îmbogăţiri fără justă cauză a acestora, îmbogăţire care nu şi-ar mai putea găsi pe plan juridic, un remediu procesual.

Pe de altă parte, pe acelaşi filon juridic de gândire, Curtea consideră că nu se poate ajunge nici la îmbogăţirea fără just temei a apelantei pârâte, deoarece o dată plătită suma de către debitorul E., acesta se poate regresa împotriva apelantei pârâte pentru preţul de 50.000 Euro plătit, fapt care ar restabili echilibrul patrimonial al tuturor părţilor implicate şi ar respecta ordinea juridică prestabilită legislativ.

4. La data de 30 martie 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., acesta fiind depus la instanţa a cărei hotărâre se atacă, prin care au au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Criticile de nelegalitate întemeiate de reclamanţi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În acest sens, s-a arătat că hotărârea recurată este nelegală, în raport cu temeiul de drept al acţiunii introductive, respectiv cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, principiul îmbogăţirii fără justă cauză şi dispoziţiile art. 480 şi urm. din C. civ.

Totodată, recurenţii consideră nelegal şi străin de natura pricinii modul în care instanţa de apel a interpretat conţinutul cererii de constituire ca parte civilă, depusă la data de 28.02.2012 de reclamant în dosarul penal nr. x/2011 ce s-a aflat pe rolul Judecătoriei Buftea.

Faptul ca reclamantul a înţeles să se constituie parte civilă abia în faza judecăţii, nu înseamnă că a ştiut şi/sau a putut anticipa vreun moment soluţia pe care o va da instanţa penală cu privire la contractul său de vânzare, aşadar nu avea cum să solicite contravaloarea preţului plătit pe această cale.

Recurenţii au mai susţinut că nu poate fi reţinută ipoteza potrivit căreia reclamanţii ar fi cunoscut că infracţiunea de înşelăciune viza şi contractul lor de vânzare, cată vreme acesta a fost încheiat în formă autentică, cu respectarea tuturor rigorilor impuse de lege.

De la achiziţionarea terenului la data de 6 iulie 2004 şi până la data constituirii ca parte civilă (28.02.2011) reclamantul a fost lipsit de prerogativele dreptului său de proprietate dobândit în mod legal.

De asemenea, s-a mai învederat şi faptul că motivarea instanţei de apel, în sensul că detalierea constituirii ca parte civila este doar una exemplificativă, şi nu una exhaustivă, este cu totul străină de natura cauzei.

Recurenţii au susţinut că nu au recurat sentinţa penală nr. 353/04.07.2012, astfel încât motivarea instanţei de apel în sensul că reclamanţii ar fi fost singurii care ar fi recurat această sentinţă este străină, de asemenea, de natura pricinii.

În ceea ce priveşte concluzia instanţei de apel cu privire la afirmaţiile făcute de reclamanţi prin întâmpinare, recurenţii o apreciază, de asemenea, străină de natura cauzei, câtă vreme, prin cele declarate prin întâmpinare, s-a subliniat că reclamanţilor nu le-a fost restituit preţul plătit, astfel cum a afirmat pârâta C. în motivarea apelului său, prin urmare "reparaţia integrală a prejudiciului" nu putea fi invocată în cauză.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, s-a susţinut că dispoziţiile art. 14 C. proc. pen. au fost invocate ca fiind aplicabile în cauză, însă în realitate, sensul acestora nu a fost respectat în integralitate.

Recurenţii au învederat că dreptul lor la repararea prejudiciului prin restituirea preţului plătit către pârâta C. s-a născut abia în momentul desfiinţării contractului de vânzare.

Orice altă interpretare este, în opinia reclamanţilor, fie străină de natura cauzei, fie făcută cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv pentru care, s-a subliniat că nu poate fi reţinută ipoteza potrivit căreia reclamanţii şi-ar fi recuperat pe cale acţiunii civile şi prejudiciul născut în urma desfiinţării actului lor de vânzare.

Recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu atât mai mult cu cât pârâta renunţase expres la această excepţie la termenul de judecată din 9 septembrie 2016. Prin urmare, sub acest aspect, instanţa de apel s-a pronunţat plus petita, având în vedere că pârâta nu a revenit asupra cererii de renunţare.

Pe fondul acestei excepţii, recurenţii au susţinut că prin nerecurarea sentinţei penale, termenul de prescripţie cu privire la solicitarea de restituire a preţului plătit nu putea curge în mod legal decât de la rămânerea definitivă a sentinţei penale, respectiv de la data de 21 februarie 2013, aşa cum în mod temeinic şi legal s-a pronunţat şi tribunalul, în rejudecare.

5. La data de 4 iunie 2018, intimata-pârâtă C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, intimata a susţinut că, în sistemul legislativ actual, regimul căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, astfel încât suprimarea sau recunoaşterea unei noi căi de atac, ori, după caz, modificarea condiţiilor de admisibilitate sunt lipsite de efecte juridice asupra cauzelor aflate deja pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, modificarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, prin Decizia Curţii Consituţionale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 582, Partea I, din 20 iulie 2017, nu are efect asupra cererilor de chemare în judecată introduse pe rolul instanţelor judecătoreşti înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

6. La data de 2 iulie 2018, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare.

Recurenţii au susţinut că, atât prima instanţa, cat şi instanţa de apel, în al doilea grad de jurisdicţie, ar fi trebuit să menţioneze în mod expres faptul că hotărârea este supusa numai apelului, respectiv că decizia ce face obiectul recursului este definitiva, fapt care nu s-a întâmplat în speţă, raportat la teza finală a alin. (2) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013.

7. Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 ianuarie 2019, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ., instanţa supremă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, punând în vedere părţilor că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata-pârâtă C. a depus la dosar punct de vedere asupra raportului, prin care a invocat excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-reclamantă B..

De asemenea, a fost depus la dosar punct de vedere asupra raportului şi de către recurenţii-reclamanţi B. şi A., prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, raportat la faptul că acesta a fost legal timbrat, chiar dacă ambele taxe judiciare de timbru au fost achitate de către A..

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, s-a respins excepţia netimbrării şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamanţii B. şi A., invocate de intimata-pârâtă C., a fost admis în principiu recursul declarat, fiind stabilit termen de judecată, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., la 3 decembrie 2019.

8. Pe fondul recursului, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat pentru considerentele ce urmează:

Critica de nelegalitate întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv pe faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, este fondată.

Astfel, aşa cum susţin şi recurenţii, instanţa de apel a considerat, fără temei, că reclamantul s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal anterior, inclusiv cu privire la preţul achitat către pârâta din cauza de faţă, deşi în procesul penal, sub aspectul laturii civile, pârât era inculpatul E., care nu avusese calitate de vânzător în contractul de vânzare a cărui anulare s-a dispus în cadrul procesului penal.

Deşi enunţă cu ghilimele instanţa de apel, conţinutul cererii prin care reclamantul A. s-a constituit parte civilă, indicând şi fila de la dosar la care se regăseşte această cerere, concluzionează, contrar celor ce rezultă dintr-o interpretare literală a actului de procedură, că acele despăgubiri ar fi inclus şi preţul vânzării, a cărui restituie o solicită reclamanţii (ambii soţi), în cauza de faţă.

Or, în condiţiile în care ceea ce s-a judecat de către Tribunal, în primă instanţă, a fost o cerere de restituire a preţului încasat de vânzătoare, către cumpărătorii care au fost evinşi prin anularea contractului ca urmare a descoperirii unei infracţiuni de înşelăciune referitoare la un titlu de proprietate anterior, cererea introductivă fiind astfel întemeiată pe contractul de vânzare (ex contractu) - dosarul nr. x/2014 al Tribunalulu Bucureşti, secţia a IV a civilă, debitor al acestei obligaţii neputând fi inculpatul (terţ de contractul de vânzare), a cărui răspundere civilă a fost angajată pe tărâm delictual în cauza penală (ex delictu), în timp ce debitorul obligaţiei de restituire a preţului era titularul unei obligaţii decurgând din contract, instanţa de apel nu putea pune semnul egalităţii între cele două categorii de răspundere, pentru ca acestea să constituie una din condiţiile puterii lucrului judecat, reţinute ca atare.

Astfel, instanţa de apel, deşi expune pe larg teoria principiului electa una via non datur recursur ad alteram, cu trimitere la dispoziţiile art. 14, art. 19 şi art. 20 din C. proc. pen., reţine aplicabilitatea oarecum comprimată şi confuză a celor două categorii de răspundere, respectiv răspundere civilă delictuală şi răspundere civilă contractuală, fără însă a lămuri care dintre acestea ar fi fost reţinută ca fiind judecată definitiv prin sentinţa penală şi care, în acest context, ar împiedica exercitarea unei noi căi procedurale civile pentru valorificarea dreptului reclamanţilor la repararea întregului prejudiciu, respectiv la restituirea preţului achitat vânzătoarei.

Această nelămurire care domină considerentele hotărârii face ca raţionamentul instanţei să nu poată fi înţeles pe deplin de către destinatarii actului de jusiţie astfel întreprins, astfel încât Înalta Curte reţine ca incident motivul de casare relementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Aşadar, Înalta Curte reţine mai întâi că teoria expusă de către instanţa de apel este riguros exactă până la momentul în care aceasta este aplicată la cauza concretă, de vreme ce, aşa cum susţin şi reclamanţii şi cum rezultă şi din hotărârea penală, în cauza penală anterioară s-a soluţionat definitiv o acţiune civilă alăturată acţiunii penale împotriva inculpatului, autor al săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în contract, privind repararea unui prejudiciu derivat dintr-un raport juridic delictual, prin acordarea unor daune materiale (a se vedea dispozitivul sentinţei penale unde se face referire la art. 998-999 din veciul C. civ. - dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă), iar în cauza de faţă, reclamanţii solicită restituirea preţului achitat conform contractului de vânzare ce a fost anulat prin hotărârea penală, în temeiul art. 1254 alin. (3) raportat la art. 1637, art. 1640 alin. (2), art. 1646 din Noul C. civ. - dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, texte aplicabile contractelor, restituirii prestaţiilor derivate din contracte).

Deşi atât răspunderea civilă delictuală cât şi răspunderea civilă contractuală sunt forme ale răspunderii civile, fiind dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită şi culpabilă a unei/unor persoane, ambele forme fiind condiţionate de aceleaşi elemente: existenţa unei fapte ilicite, săvârşirea cu vinovăţie a acesei fapte, existenţa unui prejudiciu patrimonial, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi capacitatea juridică a celui chemat să răspundă, între acestea există deosebiri esenţiale, pe care instanţa de apel nu le-a lămurit în ce priveşte aplicabilitatea la cauza concretă dedusă judecăţii.

O primă deosebire priveşte obligaţia care a fost încălcată.

În cazul răspunderii civile delictuale este încălcată o obligaţie generală care revine tuturor, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite (în cauza de faţă s-a statuat prin hotărârea penală că inculpatul E. a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, în sensul că a indus-o în eroare pe cumpărătoarea C. cu privire la calitatea de proprietari ai terenului astfel înstrăinat a numiţilor F. şi G., deşi aceştia nu mai erau proprietari, ca urmare a înstrăinărilor anterioare succesive efectuate tot de inculpat, infracţiune prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (3) din vechiul C. pen.).

În atare condiţiuni, pârâta C. a vândut terenul reclamanţilor din cauza de faţă, care, urmare a desfiinţării prin hotărârea penală a actelor juridice încheiate, inclusiv a contractului de vânzare-cumprare dintre reclamanţi şi pârâtă, au fost lipsiţi atât de preţul achitat cât şi e bunul cumpărat în condiţiile date). În acest context, Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, că nici din declaraţia de constituire de parte civilă formulată doar de reclamantul A. în procesul penal şi nici din sentinţa penală nr. 353/04.07.2012 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. x/2011(dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă) rămas definitivă prin respingerea apelului prin decizia penală nr. 362/R/21.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, nu rezultă că în cuantumul total al daunelor-materiale solicitate de partea civilă şi acordate de către instanţă, ar fi inclus şi preţul vânzării, acesta fiind încasat de către altă persoană decât inculpatul din cauza penală.

Dimpotrivă, din declaraţia de parte civilă evocată rezultă că partea civilă a înţeles să includă în suma de 85.000 Euro: " beneficiul nerealizat, dobânzi, rata inflaţiei capitalizată, obsrucţionarea exercitării prerogativelor dreptului real de proprietate asupra terenului litigios...". Ori, lipsa menţionării şi a preţului în declaraţia părţii civile precum şi omisiunea instanţei penale, în ceea ce priveşte conţinutul daunelor şi detalierea conţinutului prejudiciului astfel reparat, nu pot în nici un caz conduce la o sancţiune aplicabilă reclamanţilor, care sunt lipsiţi în continuare atât de preţul achitat cât şi de bunul achiziţionat prin contractul de vânzare ce a fost desfiinţat, nefiind recuperat nici prejudiciul cauzat de inculpat.

În cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia încălcată este una concretă, derivată din contract, iar în cauza de faţă este vorba de obligaţia de garanţie pentru evicţiune înscrisă în contract al cărui titular este vânzătorul- alin. (5) din fila x verso din dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, reglementată şi de dispoziţiile art. 1337 din vechiul C. civ. aplicabil contractului.

Sub aceste două aspecte, Înalta Curte reţine că şi în condiţiile în care declaraţia de constituire de parte civilă a fost destul de neclară, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată trebuiau lămurite pe deplin mai înainte de a se aprecia asupra autorităţii lucrului judecat, cu atât mai mult cu cât nu este întrunită tripla identitate nici cu privire la identitatea de părţi, în cauza penală fiind inculpatul E. pârât în acţiunea civilă, iar în cauza de faţă, pârâtă este vânzătoarea C..

În lipsa unor lămuriri din partea instanţei penale cu privire la cuantumul daunelor materiale acordate, nu se poate apela la prezumţii pentru a considera că acele sume de bani ar include automat şi preţul achitat nu inculpatului, ci pârâtei din cauza de faţă C., cu atât mai mult cu cât reclamanţii au arătat că achiziţionarea acelui teren s-a făcut cu scopul de a construi un depozit pentru K., iar beneficiul nerealizat pretins în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi acordat de instanţa penală ar fi putut avea acest temei, fără a se putea vorbi neapărat şi de preţ, cum conchide instanţa penală.

Pe de altă parte, instanţa de apel apreciază că reclamanţii ar fi trebuit să dovedească în acţiunea civilă de faţă elementele care ar fi conturat beneficiul nerealizat, acordat de instanţa penală, ceea ce în nici un caz nu putea fi pretins, tocmai pentru că daunele materiale acordate, constând, între altele, şi în beneficiul nerealizat, au fost judecate definitiv de instanţa penală, lipsa unei motivări a acestei instanţe nefiind nicidecum imputabilă reclamanţilor şi cu atât mai puţin, nefiind de natură a atrage o sancţiune pentru aceştia.

Deosebirile dintre răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală se referă şi la unele condiţii ale atragerii răspunderii, la întinderea reparaţiei, care este mai mare în cazul răspunderii civile delictuale, la caracterul solidar al răspunderii delictuale şi divizibil, în cazul răspunderii contractuale, la dovada culpei, însă acestea nu sunt esenţiale pentru soluţionarea recursului de faţă, astfel că nu vor fi expuse pe larg.

Reţinând astfel că finele de neprimire pentru care instanţa de apel, urmare a admiterii apelului-pârâtei, a schimbat sentinţa apelată, a fost greşit reţinut, cu o motivare contradictorie şi străină de natura pricinii, astfel cum a fost aceasta lămurită de către instanţa de recurs, cu privire la obiectul cererii, cauza cererii şi aprecierea părţilor în raport cu cauza penală anterioară, aceasta având relevanţă şi asupra modului de soluţionare faţă de recamanta B., soţia reclamantului A., parte civilă în procesul penal anterior, Înalta Curte, urmare a admiterii recursului, în temeiul art. 496, art. 497, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., va casa în tot decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1104 A din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2019.