Standard-form credit fees’ exclusion from abusiveness review and the CJEU-mandated criteria for clarity of origination and administration clauses

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 28 martie 2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pârâtele E. S.A. şi F.., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul lunar de administrare de 0,15% plătibil începând cu scadenţa a 13-a, clauză prevăzută la Capitolul V "Comisioanele şi Costurile creditului" - pct. 5.1 lit. c) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de creditare încheiate sub nr. x la 24 martie 2008, în raport şi cu art. III- punctul V- subpunctul 5.1 "Costuri luate în calcul la stabilirea valorii DAE" din actul adiţional nr. x din data de 7 octombrie 2011;

- obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial LEU/CHF stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv şi anularea clauzei privind comisionul de acordare de 1.901,90 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului plătibil integral la data semnării contractului, clauză prevăzută la Capitolul V "Comisioanele şi Costurile creditului" -pct. 5.1 lit. b) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de creditare încheiate;

- obligarea pârâtelor la plata sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, de la data încasării acestuia şi până în prezent, în echivalent RON, în funcţie de cursul oficial LEU/CHF stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, ce urmează sa fie calculată de la data plăţii acestui comision şi până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, stipulată în convenţia de credit la art. IV "Dobânda" - pct. 4.3 referitoare la:

"creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel, să revizuiască nivelul dobânzii"

- obligarea pârâtelor la stabilizarea formulei de calcul a dobânzii, în raport cu prevederile art. 4.3 din Capitolul IV "Dobânda", respectiv, formula matematică de calcul a dobânzii: indicele de referinţă LIBOR la 6 luni + marja de 4.00% pe an, începând cu data de 2 martie 2009 până la data încheierii raporturilor contractuale dintre părţi;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de dobânda nedatorată, dintre formula de calcul a dobânzii anterior precizată şi formulele de calcul practicate efectiv de pârâtă de la data încasării acestora şi până în prezent, în echivalent în RON, în funcţie de cursul oficial LEU/CHF stabilit de Banca Naţională a României la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, dobânda ce urmează să fie calculată, de asemenea, de la data plăţii acesteia şi până la data achitării efective a acesteia;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5738 din 28 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b), referitoare la comisionul de acordare şi 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 24 martie 2008.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data perceperii şi până la data restituirii.

A respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel apelantele-pârâte E. S.A. şi F..

Prin Decizia nr. 60/A din 16 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelantele-pârâte E. S.A. ŞI F.. împotriva Sentinţei civile nr. 5738/28.09.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 5 aprilie 2018 (conform datei poştei de pe plicul aflat la dosar), recurentele-pârâte E. S.A. şi F..

Au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de apel formulate şi respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 24 martie 2008 şi, implicit, a cererii de restituire a sumelor de bani percepute în temeiul acestor clauze.

Au mai solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei, conform art. 453 din C. proc. civ.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei recurate, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentele-pârâte au susţinut că a instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, arătând că, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare, nu este îndeplinită niciuna din cele trei condiţii cumulative prevăzute de acest act normativ pentru aprecierea ca abuzivă a unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii.

Au considerat că prin clauzele contestate nu se crează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi, în consecinţă, aceste clauze nu sunt abuzive

În acest sens, referitor la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare şi cel de administrare, au apreciat că în mod eronat a considerat instanţa de apel că terminologia folosită pentru redactarea clauzelor contestate este neclară, neinteligibilă ori incompletă.

Făcând trimitere la jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au susţinut că, pentru ca o clauză contractuală să fie exclusă de la controlul de legalitate din perspectiva caracterului său abuziv, aceasta trebuie să fie redactată în mod clar şi inteligibil, lipsit de echivoc.

În opinia recurentelor-pârâte, clauzele contestate îndeplinesc aceste cerinţe deoarece sunt formulate clar şi inteligibil din punct de vedere gramatical, iar pentru înţelegerea acestora, un consumator mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, nu are nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înţelege consecinţele economice ale acestor clauze asupra obligaţiilor sale de plată în cadrul contractului de împrumut.

Au considerat că nu poate fi imputată recurentelor-pârâte o obligaţie ce va deveni scadentă în momentul exercitării unui drept din partea consumatorului, atâta timp cât, din partea cocontractantului nu a existat nicio manifestare a dreptului de a solicita lămuriri suplimentare cu privire la prevederile contractuale contestate, din partea acestuia neexistând vreo notă scrisă prin care, în faza precontractuală, să fi fost solicitate lămuriri suplimentare cu referire la clauzele care nasc suspiciuni, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea profesionistului.

Recurentele-pârâte au considerat că şi-au îndeplinit, în totalitate, obligaţia impusă de lege cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, întrucât atitudinea consumatorului trebuia să fie una de minimă diligentă şi responsabilitate faţă de actele juridice încheiate.

Sub un al doilea aspect, au considerat că, în virtutea legislaţiei aplicabile (naţionale şi comunitare) clauzele referitoare la comisioane, atâta timp cât sunt neechivoce, sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, întrucât acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului.

Sub aspectul referitor la condiţia impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind negocierea, recurentele-pârâte au considerat că instanţa de apel a realizat o interpretare greşită, deoarece oricare dintre clauzele contractuale contestate de către reclamanţi puteau fi negociate, însă, în speţă, din partea intimaţilor-reclamanţi nu a existat o contra-ofertă sau vreo obiecţie cu privire la vreuna din prevederile contractuale, aceştia fiind de acord cu varianta propusă de creditoare.

Au susţinut că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada încercării de negociere a contractului de împrumut.

Dimpotrivă, arătând că, anterior semnării contractului de credit, consumatorilor le-a fost prezentată o ofertă de credit care conţine toate informaţiile privind costurile creditului, au precizat că aceste comisioane şi valoarea lor sunt specificate atât în contractul de credit, cât şi în graficul de rambursare, care face parte din contract.

Concret, s-au referit la faptul că, în graficul de rambursare este arătată suma lunară datorată cu titlu de comision de administrare, astfel că intimaţii-reclamanţi au fost informaţi şi au putut avea reprezentarea obligaţiilor şi consecinţelor ce decurg din contractul de credit.

Privitor la caracterul preformulat al clauzelor, au menţionat că acest contract de credit a fost încheiat în considerarea acordului de voinţă al părţilor, iar faptul că, în general, contractele de credit conţin şi clauze standard, preformulate, nu poate conduce, în mod automat, la concluzia că, indiferent de situaţie, consumatorul nu a cunoscut condiţiile de creditare, cât timp acestea au fost clar prevăzute în contract.

Dimpotrivă, au precizat că utilizarea unui model de contract preformulat este o măsură obligatorie pentru instituţiile de credit, impusă de Banca Naţională a României, modelele de contract fac parte din procedurile de creditare, iar utilizarea contractelor de adeziune nu este o măsură ilicită.

Or, în măsura în care intimaţii-reclamanţi constatau că preţul acestui contract (reflectat inclusiv în comisioanele percepute de recurentele-pârâte) nu este convenabil, aceştia erau liberi să solicite modificarea clauzelor şi să discute cu banca această posibilitate sau să refuze încheierea contractului în condiţiile propuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci.

Astfel, recurentele-pârâte au susţinut că respectivele clauze contestate nu pot fi considerate ca fiind clauze impuse, ci au fost negociate de către părţile contractante înainte de semnarea contractului de credit.

Au arătat că intimaţii au avut posibilitatea de a opta între mai mult tipuri de credite existente pe piaţa financiar-bancară sau de a solicita în scris negocierea clauzelor pe care le considerau dezavantajoase privitoare la oferta subscrisei, acesta fiind un alt aspect care demonstrează îndeplinirea condiţiei existentei posibilităţii de negociere.

Cu toate acestea, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat în faza precontractuală lămuriri şi nici negocierea clauzelor pe care le contestă în prezenta cauză.

Recurentele-pârâte au subliniat că, în timp ce creditoarea şi-a respectat obligaţia de a prezenta elementele esenţiale ale contractului, încă de la momentul de la care a fost transmisă oferta de credit, intimaţii-reclamanţi au ales să rămână pasivi şi să citească contractul, cel mai probabil într-un moment ulterior semnării.

Prin urmare, au considerat că intimaţii-reclamanţi au acceptat, în cunoştinţă de cauză, clauzele contractului de credit, având anterior posibilitatea de negocia clauzele şi/sau formula lămuriri şi/sau obiecţiuni, posibilitate la care nu au recurs.

Au conchis, sub acest aspect, că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut caracterul nenegociat al contractului de credit.

Un al patrulea aspect a vizat greşita interpretare de către instanţa de apel a condiţiei privind dezechilibrul contractual, recurentele-pârâte făcând trimitere la textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi la cel al art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În acest sens, recurentele-pârâte au susţinut că, atâta vreme cât clauzele contractuale sunt exprimate în mod clar şi intelegibil - condiţie îndeplinită în cauză - preţul contractului, reflectat în tipul de comisioane, nu poate face obiectul analizei, din perspectiva naturii sale abuzive.

Au precizat că legiuitorul sancţionează o clauză doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, nu şi în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, au arătat că, potrivit doctrinei, contractul semnificativ dezechilibrat este un contract care şi-a pierdut utilitatea socială şi personală, astfel că, partea care reclamă repararea prejudiciilor cauzate printr-un contract dezechilibrat trebuie să dovedească faptul că acesta a devenit lipsit de utilitate în ceea ce-l priveşte sau că a fost astfel reglementat, încă de la data încheierii contractului.

Or, în speţă, o astfel de dovadă nu a putut fi făcută de către intimaţii-reclamanţi, ţinând cont de împrejurarea că aceştia au cunoscut, încă dinainte de momentul încheierii contractului, termenii în care acesta urma să se deruleze, acceptaţi în cunoştinţă de cauză.

Pornind de la ideea că, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie determinată atitudinea subiectivă a profesionistului, respectiv dacă inserarea clauzei are la bază intenţia acestuia de a-şi crea un avantaj, ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului, recurentele-pârâte au apreciat că părţile au cunoscut la data încheierii contractului de credit întinderea obligaţiilor proprii, chiar dacă obligaţia intimaţilor este una cu executare succesivă.

Tot astfel, au susţinut că perceperea comisioanelor este exprimată clar şi fără echivoc şi a fost însuşită de împrumutaţi prin semnarea contractului de credit, devenit astfel lege între părţile contractante.

Or, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, au considerat că ar trebui să fim în prezenţa lipsei unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

În acest sens, recurentele-pârâte au susţinut că obligaţiile ce sunt de natura contractelor de credit bancar sunt în deplină concordanţă cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, neputându-se reţine faptul că împrumutaţii au fost plasaţi într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

Precizând că recurentele-pârâte şi-au asumat şi, ulterior, şi-au îndeplinit obligaţia de acordare a împrumuturilor în moneda şi în cuantumul solicitat, au apreciat că intimaţii-reclamanţi au, la rândul lor, îndatorirea de a-şi respecta obligaţiile asumate.

Au subliniat şi împrejurarea că, în cauză, cei care au avut iniţiativa încheierii contractului de credit au fost intimaţii-reclamanţi, aspect demonstrat prin cererea de credit formulată şi depusă la dosarul cauzei, astfel că nu se poate susţine că recurentele i-au determinat, în vreun fel, să încheie contractul de credit, ci acesta a fost încheiat în urma manifestării de voinţă decisive a intimaţilor-reclamanţi.

Au mai precizat că intimaţii-reclamanţi nu au făcut în cauză dovada unor practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007, pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă instituită de art. 1.899 alin. (2) din C. civ. din 1864, astfel că, în opinia recurentelor-pârâte, condiţia inserării unor clauze contrare cerinţelor bunei credinţe nu este îndeplinită în cauză.

Recurentele-pârâte au mai susţinut, contrar opiniei instanţei de apel, că textul clauzei privind comisionul de acordare este neechivoc, fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, exprimată ca procent din valoarea totală a creditului, astfel încât, întinderea obligaţiei era cunoscută clar din momentul primirii ofertei de creditare şi din momentul încheierii contractului, chiar şi unei persoane fără cunoştinţe de specialitate.

Arătând că acele cheltuieli inerente demersurilor precontractuale sunt caracterizate de o utilitate distinctă de cea a garanţiilor constituite în vederea asigurării executării obligaţiilor contractuale, au făcut referire la Decizia nr. 608 din 23 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care s-a reţinut faptul că utilitatea comisionului derivă dintr-o simplă analiză textuală a clauzei.

Sub alt aspect, recurentele au considerat că semnificaţia termenului "acordare" este lipsită de orice echivoc şi subsumează justificarea perceperii, astfel că au acţionat conform exigenţelor obligaţiei de informare, întrucât, toate detaliile au fost specificate particularizat în cadrul ofertei de credit, lipsa solicitării unor informaţii suplimentare, precum şi renunţarea la beneficiul termenului (interval temporal prevăzut în folosul consumatorilor, în care aceştia aveau posibilitatea de a reflecta asupra acordării consimţământului la perfectarea raportului juridic în condiţiile prezentate de Bancă) constituind o consecinţă exclusivă a voinţei intimaţilor, aspect care nu poate fi imputabil recurentelor-pârâte.

Au menţionat că acest comision de acordare a creditului reprezintă una din spezele contractuale aferente creditului şi este acordat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit, iar clauza referitoare la comisionul de acordare este clară (exprimată atât numeric, cât şi procentual) şi, în consecinţă, intimaţii-reclamanţi au cunoscut obligaţia de a achita acest comision la data semnării contractului de credit.

Precizând că respectivul comision de acordare corespunde activităţilor pe care banca le întreprinde în legătură cu implementarea în sistem şi punerea la dispoziţia clientului a sumelor acordate prin facilităţile de credit aprobate (cu titlu exemplificativ: negocierea, întocmirea şi semnarea, în fata notarului, atunci când este cazul, a documentaţiei contractuale - contracte de credit, contracte de garanţie; implementarea în sistem a facilităţii de credit; urmărirea prezentării de către client a tuturor documentelor ce atestă dreptul său de proprietate asupra imobilelor achiziţionate cu sumele acordate în temeiul facilitaţii de credit; urmărirea înscrierii garanţiilor băncii în registrele de publicitate corespunzătoare;

punerea sumelor reprezentând facilitatea de credit la dispoziţia clientului), recurentele-pârâte au considerat că nu există niciun argument din care să rezulte caracterul abuziv al clauzei în discuţie, motiv pentru care solicitarea constatării nulităţii absolute a acesteia şi restituirea sumelor încasate cu acest titlu este neîntemeiată.

Sub un alt aspect, recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al comisionul de administrare.

Au arătat că prevederea contestată este redactată într-un procent matematic, respectiv 0,15% din soldul curent, a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, iar caracterul transparent al comisionului de administrare rezultă din menţionarea expresă în graficul de rambursare a cuantumului lunar, nefiind necesar un calcul elaborat sau o dificultate pentru un consumator responsabil.

Totodată, au susţinut că, din însăşi denumirea comisionului, rezultă scopul pentru care a fost perceput, constând în efectuarea de către bancă, prin mijloace specifice, a operaţiunilor de supraveghere lunară a situaţiei creditului.

În acest sens, recurentele-pârâte au enumerat, cu titlu exemplificativ, o serie de operaţiuni care intră în activitatea de administrare a creditului.

Fiind o contraprestaţie pentru punerea la dispoziţie a creditului, au opinat că acest comision nu poate fi, în raport cu raţiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

În consecinţă, având în vedere toate cele de mai sus, au susţinut că perceperea comisionului de administrare nu este abuzivă şi nu creează un dezechilibru semnificativ între prestaţiile celor două părţi, cu atât mai mult cu cât, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori stabileşte, în mod expres, prin art. 36, posibilitatea perceperii comisionului de administrare.

La data de 4 mai 2018 (plic poştal aflat la dosar recurs), intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei pronunţate de instanţa de control judiciar, cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 5.1 lit. b) şi c) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 24 martie 2008.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluţionarea acestuia la data de 17 ianuarie 2019, în şedinţă publică.

Prin încheierea din Cameră de Consiliu pronunţată la data de 2 iulie 2019, Înalta Curte a preschimbat termenul stabilit la data de 17 ianuarie 2020 în vederea soluţionării recursului, pentru data de 6 decembrie 2019.

Analizând recursul declarat de recurentele-pârâte prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În cauză, intimaţii-reclamanţi au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorilor, contestând mecanismul contractual referitor la dobândă, solicitând eliminarea clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, şi clauzele referitoare la comisioane, în sensul că au solicitat eliminarea, ca fiind abuzive a comisionului de acordare credit şi a comisionului de administrare.

În cadrul recursului formulat, recurentele-pârâte au invocat nelegalitatea deciziei atacate, în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În cadrul acestui motiv de recurs, reluând criticile invocate şi în apel, recurentele-pârâte au arătat, în esenţă, încălcarea sau greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, arătând că, în ceea ce priveşte atât clauza privind comisionul de acordare, cât şi cea referitoare la comisionul de administrare, nu este îndeplinită în cauză niciuna din cele trei condiţii cumulative prevăzute de acest act normativ pentru aprecierea acestor clauze ca abuzive.

Recurentele-pârâte au invocat sub un prim aspect, nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, care a menţinut soluţia primei instanţe în privinţa unei nejustificate calificări a clauzelor contestate, ca fiind abuzive, din perspectiva nenegocierii acestora cu intimaţii-reclamanţi,

Sub un al doilea aspect, au susţinut că instanţele de fond şi de apel ar fi trebuit să excludă de la analiză clauzele privind comisionul de acordare şi de administrare, deoarece acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului.

O a treia critică a vizat nelegalitatea deciziei instanţei de apel prin care a fost menţinută hotărârea primei instanţe sub aspectul constatării caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare, sub aspectul neîndeplinirii exigenţelor obligaţiei de informare ce revenea recurentelor-pârâte.

Sub un al patrulea aspect, recurentele-pârâte au arătat că în mod greşit a stabilit instanţa de apel că în speţă este îndeplinită condiţia inserării unor clauze contrare cerinţelor bunei credinţe, argument ce a condus, în mod nelegal, la aprecierea că în cauză există unui dezechilibru semnificativ între prestaţiile stabilite în sarcina părţilor.

O critică distinctă, dar subsumată celei anterior menţionate, prin legătura strânsă cu condiţia dezechilibrului semnificativ, a vizat nelegala menţinere a hotărârii fondului, sub aspectul constatării caracterului echivoc şi al limbajului neclar al textelor din Capitolul V - pct. 5.1 lit. c) şi, respectiv, pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 24 martie 2008, care instituie comisioanele de acordare şi, respectiv, de administrare credit.

Referitor la critica recurentelor-pârâte privind greşita calificare, ca abuzive, a clauzelor contestate, din perspectiva nenegocierii acestora cu intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că argumentele prezentate de recurente nu pot fi primite.

Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în privinţa căruia consumatorul poate doar să adere sau nu la el, neputând să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.

Din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor legale anterior menţionate rezultă că legiuitorul acordă preferinţă modalităţii de realizare a acordului de voinţă şi posibilităţii reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia şi de a le accepta în cunoştinţă de cauză şi în acord cu propriul interes.

S-a apreciat recurenta nu a fost în măsură să prezinte dovezi pe baza cărora să se poată reţine că a existat o negociere directă cu consumatorii, în ceea ce priveşte conţinutul clauzelor privind comisioanele de acordare şi administrare credit şi că aceştia ar fi putut să le influenţeze conţinutul.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contra-ofertă sau de a discuta stipularea unei clauze şi nici nu se limitează la posibilitatea clientului de a alege oferta altor instituţii de creditare, ci implică ocazia oferită consumatorului de a influenţa efectiv conţinutul clauzelor, situaţie nerealizată în cauză.

Or, această constatare a instanţei de apel priveşte, în mod evident, situaţia de fapt, astfel că nu poate fi repusă în discuţie în cadrul căii de atac a recursului, aflându-se în afara domeniului de analiză a legalităţii permis de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Hotărârea atacată a fost criticată şi pentru greşita aplicare a legii în ceea ce priveşte criteriile de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, susţinându-se că acestea definesc obiectul principal al contractului de credit - preţul contractului şi, astfel, nu pot face obiectul unei atare analize.

Se reţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, în mod corect a observat Curtea de Apel că, în ceea ce priveşte clauzele inserate la pct. 5.1 lit. c) şi, respectiv, pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 24 martie 2008, încheiat de părţi, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, se constată că în mod just a apreciat instanţa de apel că examenul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare este posibil în speţă, astfel de clauze neputând fi asimilate obiectului principal al contractului, deoarece nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Din această perspectivă, motivul de recurs analizat este nefondat.

Nefondată este şi critica privind nelegalitatea deciziei instanţei de apel, sub aspectul soluţiei pronunţate cu privire la îndeplinirea de către recurentele-pârâte a exigenţelor obligaţiei de informare, în legătură cu caracterul abuziv al comisionului de acordare.

În cadrul acestei critici, recurentele-pârâte au susţinut că au acţionat conform exigenţelor impuse de această obligaţie de informare, întrucât toate detaliile au fost specificate particularizat în cadrul ofertei de credit, intimaţii-reclamanţi nu au solicitat informaţii suplimentare şi au renunţat la beneficiul termenului în care aceştia aveau posibilitatea de a reflecta asupra acordării consimţământului la perfectarea raportului juridic în condiţiile prezentate de ofertă.

Înalta Curte constată că, în speţă, în cadrul analizei realizate de instanţele de fond, nu se regăsesc consideraţii de natură să afirme o încălcare a obligaţiei de informare a recurentelor-pârâte, în legătură cu comisionul de acordare, astfel că o astfel de critică nu poate fi reţinută.

În privinţa criticilor referitoare la nelegala menţinere a hotărârii fondului sub aspectul constatării caracterului echivoc şi al limbajului neclar al textelor din Capitolul V - pct. 5.1 lit. c) şi, respectiv, pct. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 24 martie 2008, care instituie comisioanele de acordare şi, respectiv, de administrare, Înalta Curte reţine că în cauză, ambele instanţe de fond au efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate în cerere şi, respectiv, în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzelor din convenţia de credit amintită, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisioanelor în discuţie, nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Se constată, în acest sens, că decizia instanţei de apel reţine, în privinţa celor două tipuri de comisioane, că:

"în prezentul litigiu neîndeplinirea condiţiei bunei credinţe decurge din stipularea unei clauze pentru o prestaţie ce nu a fost definită, fapt ce înfrânge principiul consacrat de prevederile art. 969 - 970 C. civ.." .

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanţele de fond şi de apel asupra caracterului clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de acordare şi, respectiv, comision de administrare.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or, în cauză, instanţa de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de acordare şi, pe acela de administrare, reţinând, totuşi, caracterul abuziv al acestor clauze, fără a realiza şi o analiză corelativă a producerii, în detrimentul consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe.

În consecinţă, în speţă s-a reţinut în mod nelegal aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurentele-pârâte în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa admiterii recursului şi casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanţa de apel urmează a ţine seama de interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de acordare şi de administrare credit.

În concluzie, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele-pârâte E. S.A. şi F. împotriva Deciziei civile nr. 60/A din 16 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.

GGC - MM