Contractual liability for non-performance: burden of proof on service execution and inapplicability of arbitral clause superseded by subsequent agreement

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă sub nr. x/2016*, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B., obligarea acesteia la restituirea sumei de 150.000 Euro, conform art. 1350 C. civ., obligarea pârâtei la plata sumei de 12.000.000 RON, conform art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 194 din C. proc. civ. şi ale art. 1350, 1349 şi 1357 din C. civ.

Pârâta S.C. B. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin aceasta din urmă solicitând obligarea reclamantei la plata datoriei de 361.928 RON (echivalentul sumei de 80.000 Euro, calculată la cursul de schimb din data de 10.04.2017), precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 mai 2017, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare faţă de cererea reconvenţională, solicitând respingerea cererii reconvenţionale şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată

În drept, întâmpinarea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 205 şi 453 din C. proc. civ. şi pe cele ale art. 1350 şi 1556 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 161 din data de 31 octombrie 2017, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. B. şi a obligat pârâta S.C. B. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 150.000 Euro.

A respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. de obligare a pârâtei S.C. B. la plata sumei de 12.000.000 RON.

A respins, ca nefondată, cererea reconvenţională formulată de pârâta S.C. B..

A obligat pârâta S.C. B. la plata către S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în următoarele sume: 7.144,71 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, şi 84.700 RON, reprezentând onorariu avocaţial redus.

II. Împotriva sentinţei civile anterior menţionate au declarat apel, atât reclamanta cât şi pârâta.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtei S.C. B. la plata sumei de 12.000.000 RON, conform art. 1349, 1357 şi următoarele C. civ., precum şi la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate la fond.

În apelul său, pârâta S.C. B. a criticat atât sentinţa, cât şi încheierile din 29 iunie 2017 şi din 15 septembrie 2017 pronunţate de instanţa de fond.

Fiecare apelantă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului declarat de partea adversă.

Prin decizia civilă nr. 57/A din data de 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Galaţi, secţia I Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi împotriva sentinţei civile nr. 161 din data de 31 octombrie 2017 a Tribunalului Galaţi.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de şedinţă din 29 iunie 2017 şi din 15 septembrie 2017 precum şi împotriva sentinţei civile anterior menţionate, pronunţate de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2016.

III. Împotriva deciziei nr. 57/A din 10 aprilie 2018 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I Civilă au formulat recurs, atât recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., cât şi recurenta-pârâtă B..

1. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi-a subsumat criticile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A criticat decizia recurată pentru faptul că a reţinut, în mod eronat, că suma de 12.000.000 RON a fost solicitată cu titlu de prejudiciu moral, contrar precizărilor exprese ale recurentei-reclamante din şedinţa publică din data de 21 martie 2018, în sensul că suma solicitată reprezintă prejudiciu material.

Astfel, recurenta-reclamantă a considerat că, pornind de la premise eronate, în baza unui raţionament greşit, instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată confundând natura prejudiciului solicitat.

A susţinut că, din conţinutul cererii de chemare în judecată, rezultă că suma solicitată reprezintă prejudiciu material suferit de S.C. A. S.R.L., iar probele din dosar confirmă pierderile materiale suferite de societate (adresele partenerilor comerciali, contract credit cu clauze exprese referitoare la cererea de insolvenţă, comunicare excludere de la procedura de achiziţie publică, etc).

A menţionat că prejudiciul invocat este unul material, astfel cum reiese din înscrisuri (cererea de chemare în judecată la care s-au anexat înscrisuri privind anulări/reduceri linii credit, sistări livrare marfă, etc; răspuns la întâmpinare, note de şedinţă din 15 septembrie 2017 - 11 octombrie 2017, concluzii scrise şi tabel de probe), dar şi din cele susţinute oral, în faţa instanţei (conform înregistrării de şedinţă din data de 15 septembrie 2017), astfel că, în baza rolului activ al judecătorului şi în baza efectului devolutiv al apelului, instanţa era obligată să reia judecata fondului şi să analizeze toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, prin care ar fi constatat, fără echivoc, existenţa pierderilor materiale.

Consideră recurenta-reclamantă că, dând o calificare greşită prejudiciului, instanţa a analizat probele în mod eronat, prin raportare la caracterul "moral" al prejudiciului de imagine adus S.C. A. S.R.L., nefăcând nicio referire la raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus în apel de către recurenta-reclamantă (raport care se referă la prejudiciul material), în timp ce valoarea probatorie a înscrisurilor depuse a fost de confirmare a prejudiciului material suferit, nu aceea a dovedirii afectării imaginii recurentei-reclamante, în cauză fiind în discuţie dezechilibrul financiar produs societăţii prin introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Recurenta-reclamantă a considerat că, în raport cu împrejurarea că instanţa de control judiciar a pornit de la premise eronate, interpretarea probelor a fost de asemenea eronată, iar anumite probe au fost nevalorificate, astfel că nu a putut fi exercitat controlul judiciar, soluţia pronunţată fiind nelegală.

2. Recurenta-pârâtă S.C. B. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate, în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de recurenta-pârâtă şi, totodată, obligarea părţii adverse la suportarea cheltuielilor de judecată în recurs.

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel a respins excepţia invocată de S.C. B. privind necompetenţa generală a instanţelor de judecată, fiind astfel încălcate prevederile art. 1266 C. civ. şi ale art. 550 şi 553 din C. proc. civ. privind condiţiile şi efectele clauzei compromisorii.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin respingerea excepţiei anterior menţionate, instanţa de apel a încălcat voinţa reală a părţilor de a rezolva disputele în cadrul arbitrajului, pronunţând hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 1266 C. civ. privind interpretarea înţelegerii dintre părţi după voinţa concordantă a acestora, conform căreia disputele dintre părţi urmau a se soluţiona de către tribunalul arbitral.

Recurenta-pârâtă s-a referit la textul art. 20 al Actului adiţional nr. x/2012 (care modifică Contractul-cadru din 2011), precizând că acesta exprimă, fără urmă de îndoială, voinţa internă a părţilor, în sensul că prevederile Contractului-cadru urmau să prevaleze faţă de prevederile oricăror contracte viitoare, în speţă, faţă de prevederile Acordului de asociere nr. 6192/2012.

Apreciind că instanţa de apel a omis, în totalitate, să analizeze Actul adiţional nr. x/2012, a susţinut că nu au suport argumentele din cuprinsul deciziei recurate, în sensul că acest act adiţional nu ar prevala faţă de Acordul de asociere nr. 6192/2012, câtă vreme o asemenea menţiune expresă există în textul art. 20 din Actul adiţional nr. x/2012 la Contractul-cadru/2011.

Recurenta-pârâtă a considerat că prevederea contractuală menţionată se extinde, în mod evident, asupra clauzei de jurisdicţie a Contractului-cadru/2011, astfel că aceasta prevalează faţă de clauza de jurisdicţie din Acordul de asociere nr. 6192/2012 ce stabileşte competenţa de soluţionare a litigiilor în favoarea instanţelor de judecată, întrucât textul art. 20 din Actului adiţional nr. x/2012 prevede că disputele apărute între părţi vor fi soluţionate prin arbitraj.

În acelaşi sens, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a greşit atunci când nu a analizat conţinutul clauzei compromisorii şi al Actului adiţional nr. x/2012 la Contractul-cadru/2011, din conţinutul acestuia din urmă rezultând că părţile au înţeles să menţină clauza compromisorie.

Reiterând argumentele prezentate în cadrul fazei de apel, referitoare la legalitatea clauzei compromisorii, despre care a precizat că au fost omise de la analiza instanţei de apel, a arătat că acestea conduc către necompetenţa generală a instanţelor de judecată în soluţionarea litigiului de faţă, potrivit prevederilor art. 550 şi 553 din C. proc. civ.

În consecinţă, în baza criticii anterior prezentate, a solicitat admiterea recursului şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbiraj Internaţional de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris, în temeiul dispoziţiilor art. 554 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.,

O a doua critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a referit la greşita respingere de către instanţa de apel a excepţiei lipsei de interes a recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. în promovarea acţiunii şi, de asemenea, a excepţiei lipsei de obiect a acţiunii promovate de recurenta-reclamantă, fiind încălcate dispoziţiile art. 1182 C. civ., faţă de încheierea între părţi a unui contract de tranzacţie, prin care recurenta-reclamantă a renunţat la toate pretenţiile sale faţă de S.C. B., în schimbul plăţii de către cea din urmă menţionată a sumei de 46.000 RON.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanţa de apel a respins excepţiile invocate de S.C. B., reţinând, în esenţă, că nu s-a dovedit intenţia părţilor de a tranzacţiona, apreciind recurenta-pârâtă că această soluţie nu are în vedere acceptarea tacită de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a ofertei de a tranzacţiona transmisă pe email de către recurenta-pârâtă.

În legătură cu această critică, recurenta-pârâtă a precizat că a încercat, iniţial, să valorifice creanţa sa împotriva recurentei-reclamante (ultimele două tranşe din plăţile menţionate în Capitolul 3 din Actul adiţional nr. x/2013), printr-o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de recurenta-reclamantă. Ulterior, recurenta-pârâtă S.C. B. a renunţat la această cerere, acceptând să achite către S.C. A. S.R.L. cheltuielile de judecată aferente procesului, respectiv suma de 46.000 RON stabilită prin sentinţa nr. 841/2015).

A considerat că renunţarea de către S.C. B. la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de recurenta-reclamantă şi acceptarea, de către aceasta din urmă, a plăţii sumei 46.000 RON, reprezintă dovada acordului părţilor de a stinge pretenţiile S.C. A. S.R.L. împotriva S.C. B. rezultând din colaborarea părţilor.

Cu toate acestea, cererea de chemare în judecată introductivă, înregistrată de către recurenta-reclamantă pe rolul instanţei de fond la data de 21 octombrie 2016, se referă tocmai la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţia menţionată anterior, respectiv la suma de 150.000 EUR, reprezentând primele două tranşe din plăţile menţionate în Capitolul 3 din Actul adiţional nr. x/2013.

Ca atare, în raport cu dispoziţiile art. 32 şi 33 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că în prezenta cauză, S.C. A. S.R.L. nu justifică un interes actual, care să corespundă unui drept actual, efectul încheierii tranzacţiei, potrivit art. 2267 din C. civ., constând în stingerea drepturilor părţilor din tranzacţie, prin concesii şi renunţări reciproce.

A făcut trimitere la corespondenţa transmisă de S.C. B. către S.C. A. S.R.L. la data de 12 februarie 2016 şi, respectiv, la data de 19 februarie 2016, prin care recurenta-pârâtă a confirmat plata sumei de de 46.000 RON către S.C. A. S.R.L prin Ordinul de plată din data de 19 februarie 2015, recurenta-pârâtă menţionând, totodată, că:

"aceasta este efectuată în considerarea tranzacţionării şi stingerii tuturor pretenţiilor şi acţiunilor trecute, prezente şi viitoare, directe şi indirecte, rezultând în prezent sau la orice moment în viitor împotriva S.C. B. în legătură cu extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă şi apă uzată în Tecuci şi Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puţurilor Galaţi".

Or, acceptarea acestei plăţi efectuate de către recurenta-pârâtă echivalează, în opinia acesteia, cu acceptarea tacită a tranzacţiei oferite şi stingerea, astfel, a pretenţiilor S.C. A. S.R.L. faţă de S.C. B..

Concluzionând sub acest aspect, recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit regulile în materia încheierii contractului de tranzacţie, întrucât, prin acceptarea tacită de către S.C. A. S.R.L. a ofertei din corespondenţa adresată de recurenta-pârâtă, acţiunea acesteia în justiţie este lipsită de interes şi de obiect.

O a treia critică a recurentei-pârâte, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la faptul că instanţa de apel a respins motivul de apel al S.C. B. privind modul în care a fost soluţionat primul capăt al cererii introductive formulate de S.C. A. S.R.L şi cererea reconvenţională formulată de recurenta-pârâtă, fiind încălcate prevederile art. 1350, 1357 şi 2538 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 350 din C. proc. civ. privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale recurentei-pârâte, precum şi prevederile art. 1341 din C. civ. privind condiţiile plăţii nedatorate.

Recurenta-pârâtă a arătat, în acest sens, că instanţa de apel, în mod greşit, nu a luat în considerare limitarea drastică a obligaţiilor S.C. B. (0,5% din proiect), ca urmare a încheierii, la presiunea S.C. A. S.R.L, a Actului adiţional nr. x/2013 la Acordul de asociere nr. 6192/2012, precum şi efectele plăţii voluntare a facturilor nr. x/2014 şi nr. y/2014 de către S.C. A. S.R.L.

În legătură cu aceste facturi, recurenta-pârâtă a precizat că acestea au fost achitate de către recurenta-reclamantă fără nici un fel de rezerve sau obiectiuni cu privire la serviciile facturate, ceea ce vine în contradicţie cu argumentele instanţei de apel, care a reţinut că:

"reclamanta a contestat acest lucru şi a cerut pârâtei să îi prezinte documentele justificative", recurenta-pârâtă arătând că la data de 29 aprilie 2015, adică la mai mult de un an după emiterea facturilor (28 martie 2014) şi la şase luni după plata facturii nr. x/2014 (18 decembrie 2014), recurenta-reclamantă ar fi emis Notificarea nr. x/2015 prin care a anunţat S.C. B. că renunţă la mandatul acordat acesteia prin Acordul de asociere nr. 6192/2012, fără a face nicio menţiune cu privire la facturile nr. x/2014 şi y/2014 şi fără a contesta serviciile prestate de S.C. B..

A făcut trimitere la doctrina în materie, în raport cu dispoziţiile art. 2538 alin. (1) şi 2538 alin. (2) C. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat şi greşita interpretare de către instanţa de apel a recunoaşterii de către S.C. A. S.R.L., în cadrul corespondenţei purtate între părţi, a prestării de către S.C. B. a serviciilor aferente facturilor nr. x/2015 şi y/2015.

Cu privire la acest argument, recurenta-pârâtă a precizat următoarele:

- ca o confirmare a recunoaşterii îndeplinirii de către recurenta-pârâtă a tuturor obligaţiilor contractuale, astfel cum au fost modificate prin Actul adiţional nr. x/2013 la Acordul de asociere nr. 6192/2012 (0,5% din proiect), recurenta-reclamantă nu s-a rezumat doar la recunoaşterea facturilor nr. x/2014 şi y/2014, ci a recunoscut, în scris, executarea serviciilor aferente facturilor nr. x/2015 şi y/2015 emise de S.C. B., dar neachitate de S.C. A. S.R.L.;

- ca urmare a solicitării recurentei-pârâte transmise cu privire la achitarea facturilor nr. x/2015 şi y/2015 (prin emailul din data de 13 februarie 2015), la data de 16 februarie 2015, S.C. A. S.R.L. a recunoscut, prin corespondenţa dintre părţi, că datorează sumele de bani reclamate de S.C. B., solicitând acordarea unor termene de plată, ca urmare a unei lipse de lichidităţi;

- S.C. A. S.R.L. a recunoscut expres îndeplinirea obligaţiilor contractuale ale S.C. B., sens în care a solicitat, în mod repetat, acordarea unor termene de plată pentru achitarea acestor ultime facturi, ca urmare a unei lipse generale de lichidităţi a recurentei-reclamante ori a problemelor specifice întâmpinate de către recurenta-reclamantă în primirea plăţilor de la Beneficiar.

O a patra critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la greşita apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel, cu consecinţa că aceasta a reţinut, în mod eronat, că S.C. B. nu a probat executarea obligaţiilor sale, sens în care recurenta-pârâtă a invocat înscrisurile doveditoare depuse la dosar, declaraţia extrajudiciară a martorului propus (a cărui audiere a fost respinsă de instanţă) şi modalitatea de comunicare dintre părţi.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod eronat a apreciat instanţa de apel că simplele afirmaţii ale recurentei-reclamante conduc la răsturnarea sarcinii probei.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată şi sub un al cincilea aspect, în sensul că, instanţa de apel a menţinut soluţia dată de prima instanţă asupra primului capăt al cererii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., cu aplicarea greşită în speţă a regulilor plăţii nedatorate, prevăzute de textul art. 1341 C. civ., în condiţiile în care această prevedere legală nu a fost indicată de către recurenta-reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii sale şi, mai mult, nici nu a analizat dacă sunt îndeplinite cerinţele plăţii nedatorate, limitându-se, în mod superficial, la a constata incidenţa acestei instituţii.

În baza celor anterior evocate, recurenta-pârâtă a formulat o critică referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1357 alin. (1) din C. civ., ce reglementează condiţiile răspunderii civile contractuale, fapt ce ar impune casarea deciziei recurate.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a considerat că, în mod greşit a reţinut instanţa de apel, în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii reconvenţionale, că în cauză sunt îndeplinite cerinţele excepţiei de neexecutare a contractului, cu toate că instanţa de fond a omis să analize notificările depuse în acest sens la dosar şi modul de înregistrare în contabilitatea recurentei-reclamante a facturilor nr. x/2015 şi y/2015.

Ultima critică invocată de recurenta-pârâtă, circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la faptul că, în mod greşit a respins instanţa de apel motivul de apel formulat de S.C. B. cu privire la acordarea de cheltuieli de judecată către S.C. A. S.R.L. în primul ciclu procesual, fiind încălcate prevederile art. 451 şi 453 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reluat motivarea instanţei de fond în legătură cu cheltuielile de judecată acordate recurentei-reclamante la fond, fără a analiza criticile recurentei-pârâte formulate în apel, astfel că, în cauză se impune cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate S.C. A. S.R.L.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a încălcat şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin insuficienta reducere a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.

Astfel, a precizat că, deşi instanţa de apel a făcut referire la criteriile stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind evaluarea onorariilor avocaţiale (realitatea, necesitatea, caracterul rezonabil al onorariului), aceasta a realizat o aplicare incorectă a acestor criterii, prin decizia recurată fiind menţinută reducerea onorariul apărătorului S.C. A. S.R.L. în cuantum de 169.400 RON, la suma de 84,700 RON, în condiţiile în care S.C. A. S.R.L. nu a făcut dovada realităţii, necesităţii şi caracterului rezonabil al onorariului plătit apărătorului său.

În cadrul aceleaşi critici, recurenta-pârâtă a susţinut şi faptul că în mod eronat a reţinut instanţa de fond culpa procesuală a S.C. B., motiv pentru care se impune respingerea în totalitate a cheltuielilor de judecată acordate recurentei-reclamante.

Totodată, recurenta-pârâtă reproşează instanţei de fond că a omis să reducă cheltuielile de judecată acordate S.C. A. S.R.L. proporţional cu pretenţiile admise, potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

IV. Ambele recurente au formulat, fiecare, întâmpinare şi răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în întâmpinarea formulată cu privire la recursul părţii adverse, respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, în timp ce recurenta-pârâtă a solicitat, în principal, anularea căii de atac formulate de recurenta-reclamantă.

Tot prin întâmpinare, într-un prim subsidiar, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca lipsit de interes şi, într-un al doilea subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile şi apărările invocate de părţi au fost menţinute prin răspunsurile pe care fiecare dintre acestea le-a formulat cu privire la întâmpinările depuse de partea adversă.

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursurile sunt admisibile, sunt legal timbrate şi au fost declarate în termenul legal.

Totodată, magistratul-asistent raportor a considerat că dezvoltarea criticilor formulate de recurente permit exercitarea controlului de legalitate din perspectiva motivelor de casare invocate.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţiile nulităţii şi lipsei de interes a recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L, a admis în principiu recursurile formulate în cauză şi a fixat termen pentru soluţionarea acestora la data de 6 decembrie 2019, în şedinţă publică.

V. Analizând recursurile formulate, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le va respinge, ca nefiind fondate, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu, aflat în faza procesuală a recursului, are ca obiect acţiunea în pretenţii introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti de către recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (denumită în continuare "A."), în contradictoriu cu recurenta-pârâtă S.C. B. (denumită în continuare "B."), având ca temei, pe de o parte, răspunderea civilă contractuală, în raport cu dispoziţiile art. 1350 C. civ. (în ceea ce priveşte cererea de obligarea a recurentei-pârâte la restituirea sumei de 150.000 Euro) şi, pe de altă parte, răspunderea civilă delictuală, conform prevederilor art. 1349, art. 1357 şi următoarele C. civ., (în privinţa cererii de obligare a recurentei-pârâte la plata sumei de 12.000.000 RON).

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La rândul său, la data de 13 aprilie 2017, recurenta-pârâtă B. a introdus pe rolul primei instanţe, în temeiul art. 209 din C. proc. civ., cerere reconvenţională întemeiată pe dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă contractuală, solicitând obligarea recurentei-reclamante la plata datoriei de 361.928 RON (echivalentul sumei de 80.000 Euro, calculată la cursul de schimb din data de 10.04.2017), precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

S-a reţinut de către instanţa de apel, că la data de 19 decembrie 2011, recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă şi societatea C. au încheiat un Contract-cadru (denumit în continuare "Contractul-cadru din 2011") prin care părţile au convenit să coopereze în vederea pregătirii unei oferte şi a documentaţiei tehnice în scopul participării la procedura de achiziţie publică privind lucrările de apă şi canalizare în regiunea Galaţi, organizată de autoritatea contractantă - S.C. Apă Canal Galaţi S.A.

Ulterior, la data de 5 noiembrie 2012, a fost formată asocierea A. (Lider) - B., prin Acordul de asociere nr. 6192 încheiat între A., B. şi C. (denumit în continuare "Acordul de asociere"), în vederea participării la o procedură de achiziţie publică concretizată prin semnarea, la data de 4 noiembrie 2013, a Acordului contractual nr. x privind proiectul "Extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă şi canalizare în Tecuci şi Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puţurilor Galaţi", semnat cu societatea Apă Canal S.A. Galaţi, în cadrul căreia asocierea menţionată, în calitate de Antreprenor, s-a obligat la executarea lucrărilor ce reprezentau obiectul acestui Acord.

Obligaţiile B. în cadrul asocierii rezultă din Actul adiţional nr. x la Acordul de asociere, semnat între părţile anterior menţionate şi constau în furnizarea a 9 (nouă) categorii de servicii: Construcţii (Diagrama de responsabilităţi); Controlul materialelor în şantier (Stocuri, Pierderi şi Reconciliere stocuri, Controlul pierderilor, Controlul gestiunii); Utilaje şi echipamente (Necapitalizate); Managementul forţei de muncă (Sistemul de alocare şi transfer),;Control proiectare (Analiză proiect, Clarificări tehnice); Management comercial (Proceduri de control a documentelor, Controlul variaţiilor, Actualizarea trimestrială a prognozei, Gestiunea plăţilor către subcontractori, Verificarea aplicaţiilor de plată, Verificarea procesului de achiziţii a materialelor, Selectarea subcontractorilor/construcţii); Planificare (Programe şi monitorizare, Planul de control al calităţii, Planul de mediu); Audit şi neconformităţi (Controlul neconformităţilor, Audit); Analiza de management (Monitorizarea permanentă a managementului proiectului).

În schimbul acestor servicii, A. trebuia să achite către B. suma totală de 230.000 Euro, în 4 tranşe, pentru care, cea din urmă menţionată a emis patru facturi.

Primele două facturi, în valoare totală de 150.000 Euro au fost achitate de recurenta-reclamantă la data de 6 mai 2014, respectiv 18 decembrie 2014, deşi lipseau documentele care să ateste prestarea serviciilor de către pârâtă, iar celelalte două facturi emise pentru diferenţa de 80.000 Euro (x şi y din data de 16 ianuarie 2015) nu au fost achitate de către recurenta-reclamantă, întrucât, la data de 29 mai 2015, A. a notificat B. refuzul său de plată, motivat de împrejurarea că B. nu-şi executase obligaţiile contractuale sau nu dovedise executarea acestora.

Ulterior, prin adresa din 9 noiembrie 2015, A. a comunicat B. că-i returnează toate cele 4 facturi pentru a fi anulate.

S-a mai reţinut că B. nu a probat executarea obligaţiilor nici la fond, nici în cadrul apelului:

"Principala linie de apărare a pârâtei a fost aceea că, prin faptul că reclamanta a achitat primele două facturi, nr. x/2014 şi nr. y/2014, care au constituit prima parte a preţului serviciilor prestate de B., şi prin faptul că a acceptat, iniţial, la plată şi facturile ulterioare, nr. 22/2015 şi nr. 23/2015, aceasta a confirmat implicit obligaţia sa de plată născută în virtutea Contractului-cadru/2011 şi a Acordului de asociere nr. 6192/2012 şi a recunoscut datoria în cuantum de 230.000 Euro, această recunoaştere constituind o manifestare fără echivoc cu privire la existenţa dreptului B. de a primi suma de 80.000 Euro şi, corelativ, a obligaţiei reclamantei de a plăti suma de 80.000 Euro, precum şi cu privire la netemeinicia pretenţiilor reclamantei de a-i fi restituită suma de 150.000 Euro.

Această apărare a fost în mod corect înlăturată de către prima instanţă, plata parţială a facturilor, efectuată de către reclamantă, neechivalând cu recunoaşterea de către A. a executării obligaţiilor asumate de B.. Totodată, plata astfel efectuată nu o exonerează pe pârâtă de obligaţia de a dovedi executarea obligaţiilor asumate în condiţiile în care reclamanta a contestat acest lucru şi a cerut în repetate rânduri pârâtei să îi prezinte documentele justificative. (...) Obligaţiei de plată asumată de reclamantă prin acordul de asociere îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei de a presta serviciile descrise în contract, ceea ce înseamnă că, neefectuarea serviciilor o exonerează pe reclamantă de obligaţia de plată.

Pârâta nu a putut dovedi, nici anterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă şi nici pe parcursul prezentului proces, efectuarea serviciilor, or, în lipsa acestor dovezi, singura concluzie ce se impune este aceea că pârâta nu şi-a executat obligaţiile contractuale, astfel că pretenţiile sale faţă de reclamantă sunt lipsite de fundament, în timp ce pretenţiile reclamantei constând în restituirea sumei de 150.000 Euro sunt întemeiate, ele reprezentând o plată pe care reclamanta a efectuat-o deşi nu era datorată.".

Tot astfel, instanţa de apel reţine:

"concluzia a fost că reclamanta a plătit nişte servicii care, în realitate, nu au fost prestate (sau, cel puţin, nu s-a probat că au fost prestate), astfel că este îndreptăţită să i se restituie sumele achitate în baza celor două facturi cu nr. x din 2014."

În cadrul dosarului nr. x/2015 înregistrat la data de 25 august 2015 pe rolul Tribunalului Galaţi, B. a formulat cerere de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de A., invocând aceeaşi creanţă solicitată în cadrul cererii reconvenţionale din prezentul dosar, iar prin sentinta civila nr. 841 pronunţată la data de 24 noiembrie 2015, definitivă prin nerecurare, Tribunalul Galaţi a luat act de cererea B. de renunţare la judecată, formulată la data de 4 octombrie 2015 şi a obligat-o pe aceasta, totodată, la plata sumei de 46.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către A..

Prin e-mail-ul din data de 19 februarie 2016, adresat A., B. a confirmat plata, prin ordinul de plată din aceeaşi dată, a sumei de 46.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinţei anterior menţionate, B. menţionând, totodată, că plata a fost efectuată în considerarea tranzacţionării si stingerii tuturor pretenţiilor si acţiunilor trecute, prezente si viitoare, directe si indirecte, rezultând, în prezent sau la orice moment în viitor, împotriva B. în legătură cu extinderea si reabilitarea sistemelor de apă si apă uzată în Tecuci si Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puţurilor Galaţi.

Asupra recursului formulat de recurenta reclamantă A.:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că suma de 12.000.000 RON a fost solicitată cu titlu de prejudiciu moral, contrar precizărilor exprese ale recurentei-reclamante din şedinţa publică din data de 21 martie 2018, în sensul că suma solicitată reprezintă, în realitate, prejudiciu material.

Se arată că motivarea instanţei de apel a pornit, astfel, de la o premisă eronată, fiind rezultatul unui raţionament greşit, întrucât instanţa a confundat natura prejudiciului solicitat.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut faptul că din conţinutul cererii de chemare în judecată rezultă că suma solicitată reprezintă prejudiciu material suferit de A., dovedit cu înscrisurile depuse odată cu cererea, iar probele din dosar confirmă pierderile materiale suferite de societate.

În opinia recurentei-reclamante, în mod greşit a procedat instanţa de apel neanalizând raportul de expertiză contabilă extrajudiciară depus în apel de către recurenta-reclamantă, iar înscrisurile depuse în dovedire au vizat prejudiciul material suferit de aceasta, nu afectarea imaginii recurentei-reclamante în raport cu introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei de către recurenta-pârâtă.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei să dispună, în temeiul prevederilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, obligarea recurentei-pârâte la plata prejudiciului moral de 12.000.000 RON, prag valoric minim, în legătură cu fapta recurentei-pârâte de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de recurenta-reclamantă, considerată a fi o faptă ilicită.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă a invocat un prejudiciu moral rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în cadrul căreia recurenta-reclamantă precizează că, deşi jurisprudenţa şi literatura de specialitate arată că nu se pot administra probe materiale pentru dovedirea cuantumului daunelor morale, acest lucru nu este exclus.

Totodată, recurenta-reclamantă precizează că probează prejudiciul moral suferit cu înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată, din care rezultă reducerea ori anularea limitelor de creditare acordate de furnizori şi împrejurarea că A. a fost nevoită să apeleze la alte resurse financiare (credite bancare), pentru a putea funcţiona în condiţii similare celor anterioare introducerii acţiunii pârâtei şi pentru a duce la îndeplinire contractele existente, asumate faţă de terţi.

Fără a proceda la modificarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a depus în faţa primei instanţe, la 15 septembrie 2017 şi, respectiv, la 18 septembrie 2017, note scrise în care invocă, distinct de prejudiciul moral, şi existenţa unui prejudiciu material, în dovedirea căruia a făcut trimitere la aceleaşi înscrisuri iniţial invocate în susţinerea existenţei prejudiciului moral .

Ulterior, recurenta-reclamantă a revenit asupra solicitării privind prejudiciul material, solicitând, din nou, analizarea de către prima instanţă a prejudiciului moral, în raport cu înscrisurile alăturate cererii, pentru ca, la dezbaterile pe fondul cauzei, să menţioneze că "s-a apreciat suma de 12.000.000 RON ca fiind un prag valoric minim, fiind vorba despre un prejudiciu moral, de imagine", solicitând, deopotrivă, şi un prejudiciu material, în baza aceloraşi înscrisuri (încheiere amânare pronunţare din data 15 septembrie 2017 - fila x, verso, vol. IV dosar fond).

Cu ocazia apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, în cadrul căruia a criticat sentinţa apelată din perspectiva constatării primei instanţe că prejudiciul moral nu poate fi acordat, recurenta-reclamantă a perpetuat neclaritatea cererii formulate şi starea de ambiguitate anterior evocată.

Astfel, prin apelul formulat, recurenta-reclamantă a arătat că, instanţa în mod eronat, a interpretat că a solicitat o compensaţie bănească pentru prejudiciul moral, motivând că acesta nu poate fi acordat unei persoane juridice, deşi, ceea ce a solicitat recurenta-reclamantă a fost recunoaşterea imaginii afectate, societatea fiind prejudiciată moral .

Ulterior, în cadrul dezbaterilor din apel, consemnate în încheierea din 21 martie 2018, recurenta-reclamantă a precizat că a solicitat cele 12 milioane drept prejudiciu material şi prin aceea că s-a invocat prejudiciul moral, s-a referit doar la recunoaşterea afectării imaginii.

Astfel, în considerarea criticii formulate în apel de către A., care a vizat tocmai constatarea instanţei de fond în sensul că prejudiciul moral nu poate fi acordat în speţă persoanei juridice, în raport cu caracterul ambiguu al petitului din cererea de chemare în judecată referitor la obligarea recurentei-pârâte la plata prejudiciului, în temeiul dispoziţiilor art. 1349, 1357 şi următoarele din C. civ., reţinând precizarea recurentei-reclamante, în sensul că prejudiciul solicitat are ca izvor afectarea imaginii A. prin introducerea de către pârâtă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, instanţa de apel, procedând la calificarea naturii juridice a prejudiciului solicitat, a analizat cererea recurentei-reclamante prin prisma dispoziţiilor de drept material incidente, deopotrivă, ambelor categorii de prejudicii, în raport cu ansamblul probator indicat de recurenta-reclamantă în susţinerea petitului şi faţă de acelaşi fapt presupus ilicit, anume cel al introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

În acest mod, instanţa de apel a constatat că, în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în raport cu probatoriul indicat de recurenta-reclamantă, lipsind fapta ilicită, dar şi celelalte elemente prevăzute de textul art. 1357 C. civ.

În plus, se reţine că, prealabil analizei sale asupra elementelor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut că:

"pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale, persoana juridică poate pretinde despăgubiri, materiale sau morale, precum şi alte mijloace de reparare a prejudiciului şi poate să utilizeze mijloacele de apărare a drepturilor personalităţii".

Curtea de Apel a apreciat că introducerea de către recurenta-pârâtă a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei cu privire la recurenta-reclamantă nu poate fi considerată o faptă ilicită, de natură a atrage răspunderea delictuală a acesteia, nefiind îndeplinite în cauză nici celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Analizând prejudiciul, condiţie a răspunderii civile delictuale, Curtea de Apel a reţinut că nu există dovezi ale existenţei acestuia.

Astfel, instanţa de apel a arătat, în esenţă, că respingerea ofertei recurentei-reclamante în cadrul procedurii de achiziţii publice nu a avut nicio legătură cu cererea pârâtei de deschidere a procedurii insolvenţei câtă vreme, la data la care oferta a fost respinsă, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei vizând-o pe recurenta-reclamantă era deja soluţionată, aceasta neproducând niciun efect juridic ca urmare a renunţării recurentei-pârâte la judecarea ei.

A reţinut că nu se poate stabili o legătură între acţiunea recurentei-pârâte şi menţiunile din raportul de credit întocmit de D. S.R.RL. (în condiţiile în care raportul respectiv a avut în vedere situaţia A. din ultimii trei ani, 2012-2015) şi că, nici relaţia recurentei-reclamante cu ceilalţi parteneri de afaceri nu a avut de suferit ca urmare a introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, recurenta-reclamantă nefăcând dovada faptului că vreunul dintre aceştia ar fi refuzat să mai continue raporturile contractuale din pricina presupusei imagini deteriorate a acesteia.

În concluzie, nu se poate susţine că instanţa de apel a pornit de la premise eronate în analiza realizată, deoarece, din considerentele hotărârii atacate rezultă că, deşi cererea de daune pentru afectarea imaginii recurentei-reclamante a fost calificată ca o solicitare a unui prejudiciu moral, ambele tipuri de prejudiciu au acelaşi fundament juridic, reprezentat de angajarea răspunderii civile delictuale - conform dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ. - şi, totodată, ambele presupun existenţa a patru condiţii cumulative: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile, condiţii ce au fost analizate în detaliu de către instanţa de apel.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica referitoare la nemotivarea hotărârii sau motivarea sa contradictorie, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cât priveşte susţinerile formulate de recurenta-reclamantă în cadrul criticii analizate, referitoare la greşita apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că astfel de aspecte nu pot fi analizate în faza recursului, deoarece vizează temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă B.:

2.1. Motivul de recurs referitor la greşita respingere, de către instanţa de apel, a excepţiei invocate de B. privind necompetenta generală a instanţelor de judecată, deşi subsumat de către recurenta-pârâtă temeiului juridic prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va fi analizat de către instanţa de recurs din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, ceea ce se invocă în susţinerea criticii se încadrează, în realitate, într-o presupusă încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii recurate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată ca nefiind fondată critica recurentei-pârâte referitoare la greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei de necompetenţă a instanţelor de judecată.

Din analiza actelor la care face referire recurenta-pârâtă, se constată că înţelegerea iniţială a părţilor din Contractul-cadru din 2011 privind competenţa arbitrajului internaţional în soluţionarea litigiilor izvorâte din viitorul Acord de asociere (denumit "Acordul final" - dosar fond), este cuprinsă în art. 10 din acest contract-cadru:

"orice dispută intervenită în legătură cu prezenta Asociere şi/sau cu Acordul Final va fi soluţionată prin arbitraj internaţional, conform Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ din Europa".

Această clauză a fost menţinută prin art. 10 din Actul adiţional semnat la data de 4 noiembrie 2012 .

Cu toate acestea, o zi mai târziu, la data de 5 noiembrie 2012, prin semnarea Acordului de asociere (Acordul final) părţile au prevăzut în mod expres, la art. 11, că:

"litigiile intervenite între părţi se vor soluţiona pe cale amiabilă, iar în caz de nerezolvare vor fi soluţionate de către instanţa de judecată competentă" .

Este adevărat că prin clauza din art. 20 din Actul adiţional semnat la data de 4 noiembrie 2012 se precizează că înţelegerea cuprinsă în Contractul-cadru va prevala faţă orice altă înţelegere, însă din textul articolului menţionat mai rezultă şi faptul că o asemenea înţelegere nu priveşte Acordul de asociere, ci o eventuală înţelegere din contractul denumit "Extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă şi apă uzată în Tecuci şi Târgu Bujor, inclusiv reabilitarea puţurilor Galaţi .

Or, acest ultim contract, semnat de asocierea A.-B. cu autoritatea contractantă S.C. Apă Canal Galaţi S.A. la data de 4 noiembrie 2013, este distinct de Acordul de asociere şi nu se confundă cu acesta din urmă, ceea ce semnifică faptul că susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că textul art. 20 din Actul adiţional nr. x din 4 noiembrie 2012 la Contractul-cadru din 19 decembrie 2011 ar prevala faţă de Acordul de asociere, este lipsită de suport.

În realitate, înţelegerea părţilor privind competenţa de soluţionare a litigiilor cuprinsă în art. 10 din Contractul-cadru, modificat prin Actul adiţional semnat la data de 4 noiembrie 2012, prevalează, potrivit voinţei acestora, faţă de orice altă înţelegere din viitorul contract, expres indicat în text ca fiind contractul ce urma a fi semnat cu autoritatea contractantă şi nu are niciun efect asupra alegerii de către părţi, a doua zi, prin semnarea Acordului de asociere (Acordul final), a competenţei instanţelor judecătoreşti în soluţionarea litigiilor dintre membrii asocierii.

Prin urmare, cu privire la Acordul de asociere, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, Actul adiţional nr. x din 4 noiembrie 2012 nu menţionează o eventuală prevalenţă a clauzei compromisorii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin introducerea pe rolul instanţei de judecată competente a cererii sale reconvenţionale (care, deşi în strânsă legătură cu cererea introductivă, are un caracter independent), însăşi recurenta-pârâtă, din proprie iniţiativă, a ales să deducă instanţelor judecătoreşti soluţionarea pretenţiilor sale, având ca izvor aceleaşi acte anterior menţionate, astfel confirmând valabilitatea şi legalitatea alegerii de jurisdicţie a recurentei-reclamante.

Prin urmare, în cauză nu se poate reţine că au fost încălcate prevederile art. 1266 C. civ. sau cele ale art. 550 şi 553 din C. proc. civ. privind condiţiile şi efectele clauzei compromisorii, deoarece, odată cu semnarea Acordului de asociere, părţile au renunţat implicit la clauza compromisorie, alegând ca soluţionarea litigiilor să se realizeze de către instanţele de judecată competente.

2.2. Referitor la critica întemeiată pe greşita respingere de către instanţa de apel a excepţiilor lipsei de interes şi lipsei de obiect a recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L. în promovarea acţiunii (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată.

Critica invocată va fi analizată de către instanţa de recurs din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar se încadrează şi în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, susţinerile recurentei-pârâte se referă la greşita soluţionare de către instanţa de apel a celor două excepţii de procedură, cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 şi 33 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că prin decizia recurată, instanţa de apel a soluţionat greşit excepţiile anterior menţionate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1182 C. civ. referitor la încheierea contractului, în raport cu încheierea între părţi a unui contract de tranzacţie, prin care recurenta-reclamantă a renunţat la toate pretenţiile sale faţă de B. în schimbul plăţii de către cea din urmă menţionată a cheltuielilor de judecată stabilite de Tribunalul Galaţi prin sentinţa nr. 841/2015, în sumă de 46.000 RON, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 2267 C. civ.

Arată că acest contract de tranzacţie s-a concretizat prin acceptarea tacită de către A. a ofertei de a tranzancţiona transmisă de B. recurentei-reclamante la data de 12 februarie 2015 şi, respectiv, la data de 19 februarie 2015.

Din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ., instanţa va analiza critica referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1182 şi 2267 C. civ., în raport cu elementele de fapt stabilite de instanţele de fond referitoare la încheierea contractului de tranzacţie.

Astfel, în apel, s-a reţinut că plata cheltuielilor de judecată datorate de B. nu s-a realizat spontan, în considerarea unei viitoare înţelegeri a părţilor, astfel provenind dintr-o obligaţie stabilită de instanţa de judecată care, prin sentinţa nr. 815 din data de 25 noiembrie 2015, a luat act de renunţarea acestei societăţi la cererea de deschidere a insolvenţei privind pe debitoarea A., actuala recurentă-reclamantă.

Ca atare, instanţa de apel a apreciat că menţiunea din cuprinsul e-mail-ului din data de 19 februarie 2016, în sensul că plata a fost efectuată în considerarea tranzacţionării şi stingerii tuturor pretenţiilor si acţiunilor trecute, prezente si viitoare, directe si indirecte, a fost o declaraţie unilaterală a B., neurmată de vreun răspuns al A., aspect ce se înscrie în analiza situaţiei de fapt reţinute în speţă, pe care Înalta Curte nu o poate cenzura.

Cum aceste cheltuieli proveneau dintr-un litigiu având ca obiect cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, fiind achitate mult după pronunţarea sentinţei prin care recurenta-pârâtă fusese obligată la plata acestora, concluzia instanţei de apel a fost aceea că menţiunea din email se referea strict la situaţia juridică avută în vedere de respectivul litigiu, iar lipsa oricărei reacţii a recurentei-reclamante se explică prin aceea că plata fusese ordonată de instanţă, la cererea expresă a A., poziţia acesteia fiind, astfel, neechivocă.

Aşadar, faţă de argumentele reţinute de instanţa de apel, în speţă nu se poate aprecia că recurenta-pârâtă a ofertat altceva decât poziţia sa exprimată în cadrul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Galaţi, în care a fost pronunţată sentinţa nr. 815 din data de 25 noiembrie 2015, anume renunţarea la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei şi, respectiv, plata voluntară a cheltuielor dispuse de instanţă, ca urmare a acestei renunţări.

Prin urmare, în ceea ce priveşte corespondenţa părţilor menţionată anterior, acceptarea plăţii de către A. nu echivalează cu acceptarea tacită a unei presupuse tranzacţii sau a unei renunţări exprese referitoare la viitoarele pretenţii ale recurentei-reclamante, neexistând un acord de voinţă al părţilor în acest sens.

În aceste condiţii, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la pretinsa aplicare greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1182 şi 2267 C. civ. vor fi respinse, ca nefondate, între părţi nefiind dovedită încheierea unei tranzacţii privind concesii sau renunţări reciproce la drepturi.

Consecinţa directă a inexistenţei unei tranzacţii privind viitoarele pretenţii ale recurentei-reclamante referitoare la sumele solicitate prin acţiune este aceea a respingerii, ca nefondate, a criticii circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind modul de soluţionare de către instanţa de apel a excepţiilor lipsei de obiect şi de interes a recurentei-reclamante la promovarea cererii ce face obiectul prezentului dosar, instanţa de apel aplicând în mod judicios prevederile art. 32 şi 33 din C. proc. civ., în baza situaţiei de fapt rezultate din probele administrate.

2.3. Recurenta-pârâtă susţine, în cadrul unei alte critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1350, 1357 şi 2538 din C. civ., coroborate cu cele ale art. 350 din C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 1341 din C. civ. privind condiţiile plăţii nedatorate, astfel respingând, în mod greşit, apelul formulat de B. cu privire la modul de soluţionare a primului capăt al cererii A. şi a cererii reconvenţionale formulate de recurenta-pârâtă.

Din analiza susţinerilor subsumate acestei critici, Înalta Curte reţine că acestea vizează, în cea mai mare parte, aspecte circumscrise situaţiei de fapt, stabilită de instanţa de apel ca urmare a examinării şi interpretării probatoriului administrat în ambele faze precedente ale procesului.

Astfel, recurenta-pârâtă critică aspecte legate de neluarea în considerare a limitării drastice a obligaţiilor B. la 0,5% din proiect, prin semnarea Actului adiţional nr. x/2013 la Acordul de asociere, precum şi greşita apreciere a instanţei de apel asupra dovezilor referitoare la plăţile voluntare de către recurenta-reclamantă a facturilor nr. x din 28 martie 2014, în valoare totală de 150.000 Euro şi asupra recunoaşterii, în cadrul corespondenţei dintre părţi, a obligaţiei de plată privind ultimele două facturi emise de B., prin solicitarea de acordare a unor termene de plată, ca urmare a unei lipse de lichidităţi, toate în raport cu contestarea, ulterioară, de către recurenta-reclamantă a prestării de către recurenta-pârâtă a serviciilor care să justifice emiterea tuturor celor patru facturi.

Înalta Curte constată că susţinerile anterior menţionate au fost în mod definitiv tranşate de către instanţa de apel, în cadrul analizei privind elementele de fapt ce caracterizează speţa, aceasta reţinând, prin prisma verificării şi valorificării ansamblului probatoriu că:

"Pârâta nu a putut dovedi, nici anterior introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamantă şi nici pe parcursul prezentului proces, efectuarea serviciilor, or, în lipsa acestor dovezi, singura concluzie ce se impune este aceea că pârâta nu şi-a executat obligaţiile contractuale, astfel că pretenţiile sale faţă de reclamantă sunt lipsite de fundament, în timp ce pretenţiile reclamantei constând în restituirea sumei de 150.000 Euro sunt întemeiate, ele reprezentând o plată pe care reclamanta a efectuat-o deşi nu era datorată. (…) concluzia a fost că reclamanta a plătit nişte servicii care, în realitate, nu au fost prestate [sau, cel puţin, nu s-a probat că au fost prestate], astfel că este îndreptăţită să i se restituie sumele achitate în baza celor două facturi cu nr. x din 2014."

Aşadar, susţinerile recurentei-pârâte nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, deoarece vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care exced controlului instanţei de recurs.

În cadrul criticii examinate, recurenta-pârâtă a mai susţinut că instanţa de apel ar fi realizat o greşită aplicare a dispoziţiile art. 1341 din C. civ. privind condiţiile plăţii nedatorate, în condiţiile în care această prevedere legală nu a fost indicată de către recurenta-reclamantă în cererea sa de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că această susţinere, analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

În acest sens, se reţine că instanţa de apel, apreciind că pretenţiile A., constând în restituirea sumei de 150.000 Euro, sunt întemeiate, şi-a fundamentat această concluzie pe argumentul că:

"obligaţiei de plată asumată de reclamantă prin acordul de asociere îi corespunde obligaţia corelativă a pârâtei de a presta serviciile descrise în contract, ceea ce înseamnă că, neefectuarea serviciilor o exonerează pe reclamantă de obligaţia de plată."

Aşadar, deşi instanţa de apel a stabilit că plata sumei de 150.000 Euro efectuată de A. nu era datorată, fundamentul juridic al acestei concluzii nu l-a reprezentat faptul licit al unei plăţi nedatorate întemeiat pe dispoziţiile art. 1341 C. civ., ci dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă contractuală, decurgând din încălcarea de către recurenta-pârâtă a obligaţiilor asumate prin Acordul de asociere.

Astfel, nu pot fi primite argumentele recurentei-pârâte, în sensul că instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii sale şi, totodată, că aceasta nu ar fi analizat dacă sunt îndeplinite cerinţele plăţii nedatorate, deoarece temeiul juridic avut în vedere de instanţă a fost cel al răspunderii civile contractuale.

2.4. Nici critica privind greşita apreciere a probelor administrate de către instanţa de apel, cu consecinţa că aceasta a reţinut, în mod eronat, că B. nu a probat executarea obligaţiilor sale, indicată în cadrul motivului de recurs prevăzut de punctul 8 al alin. (1) al art. 488, nu poate fi analizată de către instanţa de recurs din această perspectivă, întrucât recurenta-pârâtă nu formulează critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa de control judiciar întemeiate pe greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale de drept material.

Se observă că, în cadrul acestei critici, recurenta-pârâtă face trimitere la modul în care instanţa de apel a valorificat înscrisurile doveditoare depuse la dosar, declaraţia extrajudiciară a martorului propus şi modalitatea de comunicare dintre părţi relevată de înscrisuri.

În realitate, argumentele invocate de către recurenta-pârâtă în cadrul acestui motiv de recurs constituie nemulţumiri ale acesteia referitoare la modul în care Curtea de Apel Galaţi a soluţionat pe fond cauza şi vizează aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanţei de recurs.

Singurul argument din cadrul acestei critici ce poate fi analizat în cadrul legal limitativ al recursului îl constituie acela referitor la modul de aplicare al dispoziţiilor privind sarcina probei, recurenta-pârâtă invocând faptul că instanţa de apel a greşit atunci când a apreciat că simplele afirmaţii ale recurentei-reclamante conduc la răsturnarea sarcinii probei.

Această critică nu se circumscrie, însă, motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci este subsumată dispoziţiilor punctului 5 al alineatului anterior menţionat, fiind vorba despre presupusa nerespectare a regulii de procedură prevăzute de textul art. 249 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, se constată că soluţia instanţei de apel este corectă, critica fiind nefondată.

Dispoziţiile art. 249 din C. proc. civ. trebuie corelate cu cele ale art. 10 din C. proc. civ., care prevede obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările.

Recurenta-reclamantă a susţinut, pe tot parcursul procesului, neexecutarea obligaţiilor de către recurenta-pârâtă, fapt negativ a cărei dovadă se realizează prin proba faptului pozitiv contrar, sarcina acestei probe revenind, în baza textelor anterior menţionate, recurentei-pârâte, cu atât mai mult cu cât aceasta a formulat propriile pretenţii în cadrul cererii reconvenţionale, pretinzând că şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau conform înţelegerii dintre părţi.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate primi critica referitoare la greşita aplicare de către instanţa de apel a regulilor de procedură în materia probaţiunii, întrucât sarcina probei în ceea ce priveşte executarea întocmai a obligaţiilor contractuale revenea recurentei-pârâte, în dubla sa calitate, de pârâtă şi, totodată, de titular al cererii reconvenţionale.

2.5. În strânsă legătură cu aspectele anterior analizate, Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica recurentei-pârâte privind greşita apreciere de către instanţa de apel asupra posibilităţii recurentei-reclamante de a invoca excepţia de neexecutare a Acordului de asociere, critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă precizează, în esenţă, că instanţa ar fi omis să analizeze notificările transmise de recurenta-reclamantă şi modul de înregistrare în contabilitatea acesteia a ultimelor două facturi emise de B., în valoare totală de 80.000 Euro, cu consecinţa menţinerii soluţiei instanţei de fond, de respingere a cererii reconvenţionale.

Având în vedere că instanţa de apel a stabilit, cu caracter definitiv, faptul că recurenta-pârâtă nu a probat executarea obligaţiilor contractuale izvorâte din Acordul de asociere, se constată că în mod corect a făcut Curtea de Apel aplicarea dispoziţiilor art. 1556 alin. (1) C. civ., considerând îndeplinite cumulativ condiţiile legale care fac posibilă invocarea excepţiei de neexecutare de către recurenta-reclamantă.

În acest sens, se reţine că încadrarea situaţiei de fapt elementelor impuse de norma de drept anterior invocată s-a realizat corespunzător, instanţa de apel constatând că: obligaţiile părţilor au un izvor comun, Contractul-cadru din 2011 şi Acordul de asociere, prin care pârâta şi-a asumat obligaţia de a presta în favoarea reclamantei anumite servicii, iar reclamanta s-a obligat să le plătească în patru tranşe; recurenta-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor asumate, neexecutarea fiindu-i imputabilă în totalitate, în condiţiile în care aceasta nu a fost împiedicată de recurenta-reclamantă să presteze serviciile asumate, ba chiar, deşi lipseau dovezile privind executarea obligaţiilor, a primit plata, efectuată cu bună-credinţă de recurenta-reclamantă, a primelor două facturi emise în baza înţelegerii părţilor; obligaţiile părţilor erau scadente la data invocării excepţiei.

Ca atare, Înalta Curte va menţine soluţia instanţei de apel, în sensul că excepţia de neexecutare a contractului a fost corect reţinută de instanţa de fond, critica fiind nefondată.

2.6. Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia pronunţată de instanţa de apel sub aspectul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) din C. civ., precizând că această critică vizează modul în care instanţa de apel a analizat îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile contractuale.

Din punctul de vedere al dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată, în privinţa pretenţiilor recurentei-pârâte, că în lipsa dovezilor certe cu privire la îndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor asumate prin contract, recurenta-pârâtă nu poate pretinde plata facturilor emise pentru serviciile care, în fapt, nu au fost prestate, întrucât neefectuarea serviciilor o exonerează pe recurenta-reclamantă de obligaţia de plată.

Se apreciază că instanţa de apel a concluzionat în mod justificat, prin corecta interpretare a prevederilor art. 1350 C. civ. şi în corelaţie cu faptul neexecutării obligaţiilor contractuale asumate de recurenta-pârâtă, că pretenţiile B. faţă de A. sunt lipsite de fundament, în timp ce pretenţiile recurentei-reclamante, constând în restituirea sumei de 150.000 Euro, sunt întemeiate, ele reprezentând o plată pe care A. a efectuat-o, cu bună credinţă, în condiţiile în care, ulterior, a constatat că B. nu şi-a executat obligaţia corelativă celei de plată.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica analizată, constatând că în mod corect a interpretat şi aplicat instanţa de apel în speţă prevederile legale aplicabile răspunderii civile contractuale, având în vedere faptul nedovedirii de către B. a prestării serviciilor la care s-a obligat.

Totodată, se constată că textul art. 1357 alin. (1) C. civ., invocat de recurenta-pârâtă în cadrul acestei critici, nu este aplicabil în materia răspunderii civile contractuale, nefiind incident în cauză.

2.7. O ultimă critică formulată de recurenta-pârâtă se referă la greşita aplicare şi interpretare de căre instanţa de apel a prevederilor art. 451 şi 453 din C. proc. civ. şi a principiilor şi criteriilor stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa evaluării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale (realitatea, necesitatea, caracterul rezonabil al onorariului), în raport cu acestea recurenta-pârâtă considerând că onorariul de avocat la care a fost obligată a fost insuficient redus.

Astfel, recurenta-pârâtă a apreciat că în cauză se impunea cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate A. şi reducerea acestora, proporţional cu pretenţiile admise, potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Or, o asemenea critică, care vizează modul în care instanţa a apreciat asupra proporţionalităţii onorariului avocaţial în raport cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat în cauză, excedează motivelor de casare, întrucât reprezintă o chestiune de temeinicie, ce este lăsată la aprecierea instanţei în faţa căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluţionării fazei procesuale pentru care este cerut.

Susţinerile analizate nu constituie critici care privesc greşita aplicare a legii de drept substanţial, ci privesc exercitarea dreptului de apreciere al instanţei de apel asupra cuantumului onorariului avocaţial, din perspectiva criteriilor invocate de recurenta-pârâtă. Această apreciere suverană a instanţei de ultim grad de jurisdicţie în fond nu este supusă controlului instanţei de recurs, neputând constitui un element de nelegalitate a soluţiei atacate.

În considerarea considerentelor anterior expuse, în baza dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul declarat de recurenta-reclamantă, cât şi pe cel declarat de recurenta-pârâtă, ca nefiind fondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. împotriva deciziei civile nr. 57/A din 4 aprilie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.