Challenges to abusive variable interest clauses in CHF mortgage contracts dismissed for non-payment of judicial stamp duty

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.04.2015 pe rolul Judecătoriei Botoşani, secţia civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtele C. SA şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian - leu la data semnării contractului de credit nr. x/25.09.2007 şi să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.1, 4.3, 4.6, 4.7, 4.11, 5.1, 5.2, 5.3, 5.4, 5.5, 5.11, 7.1, 8.1, 8.3, 8.5 şi 9.3 din contractul de credit mai sus menţionat; de asemenea, au solicitat să se dispună restituirea sumelor încasate de bancă ca urmare a aplicării unui curs valutar majorat faţă de data la care au contractat creditul, dar şi a sumelor încasate de bancă cu titlu de dobânzi şi comisioane abuzive până la data la care va fi pronunţată o hotărâre judecătorească în cauză, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data introducerii acţiunii până la data plăţii efective.

Prin Sentinţa civilă nr. 6495/23.06.2015, Judecătoria Botoşani, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 15.07.2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 7756/08.12.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 9.3 din contractul de credit nr. x/2007 şi a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, B. şi A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 2279/A/18.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda percepută începând cu luna a 13-a a creditului (ulterioară dobânzii prevăzute de art. 4.1 din contractul de credit ipotecar nr. x/25.09.2007) şi, pe cale de consecinţă, a anulat clauzele cuprinse la art. 4.1 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit; a dispus şi restituirea sumelor încasate în temeiul acestora, în plus faţă de dobânda legală.

Împotriva deciziei din apel, C. SA a declarat recurs, solicitând casarea sa, cu consecinţa respingerii acţiunii.

În motivare, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva C.E. nr. 93/13, respectiv a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, a susţinut, în esenţă, că instanţa trebuia să ia act de faptul că motivele care, conform contractului de credit, conferă băncii dreptul de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă, subliniind că acestea au fost negociate, iar prin introducerea lor nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor.

În final, a susţinut că dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva C.E. nr. 93/13 exclud de la orice analiză clauzele referitoare la caracterul adecvat al prestaţiei principale a convenţiei.

Or, în măsura în care judecătorului nu îi este permis a aprecia caracterul abuziv al preţului unui contract prin analiza proporţionalităţii între cele două contraprestaţii strict sub aspectul cuantumului, în egală măsură nu îi este permis să înlocuiască un preţ cu altul, acolo unde legea nu îi permite, iar legislaţia din România nu permite intervenţia judecătorului în contract prin stabilirea dobânzii contractuale.

În acest sens, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a subliniat că nu există niciun fel de criterii legale orientative pentru a stabili dobânda contractuala, dar şi că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, părţile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri, iar consumatorul prejudiciat are posibilitatea de a solicita rezilierea contractului.

În opinia recurentei, în niciun caz nu îi este permis judecătorului să stabilească cu titlu definitiv şi obligatoriu cuantumul dobânzii contractuale, prin impunerea unui cuantum fix al marjei, în condiţiile în care părţile au statuat că dobânda este variabilă după primele 12 luni.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Bucureşti la 28.02.2018 şi înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor prin încheierea din 26.09.2018.

Luând în examinare, cu prioritate, chestiunea timbrajului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 680 RON.

Recurentei i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 680 RON, potrivit dovezilor aflate la dosarul cauzei .

La data de 30.10.2018, recurenta a depus la dosar dovada achitării sumei de 624,02 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Constatând că recurenta nu s-a conformat integral obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanţă, respectiv 680 RON, până la termenul de judecată stabilit în cauză - 13.02.2019, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. SA împotriva Deciziei civile nr. 2279/A/18.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - GV