Unjust enrichment award of EUR 79,000 against defendant upheld on appeal.

Asupra recursului de faţă;

Din acele şi lucrările dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Ilfov la data de 4 februarie 2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei C. la plata a sumei de 79.000 Euro, sumă încasată de pârâtă în mod nedatorat, cu titlul de preţ al vânzării suprafeţei de 68.700 mp teren, situat în Comuna Măgurele, judeţul Ilfov, identificat ca parcela x, tarlaua x, în condiţiile în care aceasta era moştenitoare renunţătoare, nu a dobândit calitatea de proprietară asupra terenului şi nu avea vocaţie la încasarea vreunui preţ ca urmare a valorificării acestui teren.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 992 şi art. 993 alin. (1) din C. civ. şi ale art. 1092 din C. civ. din 1864, dar şi principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 343 din 14 februarie 2017, Tribunalul Ilfov a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Împotriva sentinţei anterior menţionate au declarat apel reclamanţii A. şi B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 19 mai 2017.

Prin Decizia civilă nr. 1070A/2017 din 22 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. ŞI B. împotriva Sentinţei civile nr. 343 din data de 14 februarie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Ilfov, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C..

A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat intimata-pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 79.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii.

III. Împotriva deciziei anterior menţionate a declarat recurs pârâta C..

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat criticile pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, a susţinut că hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel încalcă formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 174 şi următoarele din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pus în discuţie excepţia de ordine publică a inadmisibilităţii capătului de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză, încălcându-se principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţilor, în special al recurentei-pârâte.

În acest mod, a considerat că s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei-pârâte, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

A învederat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a arătat că o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză are un caracter subsidiar faţă de o acţiune întemeiată pe un alt temei juridic, precizând că, în contextul în care intimaţii-reclamanţi au invocat plata nedatorată în cadrul acţiunii formulate, cel de-al doilea capăt de cerere, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, este inadmisibil.

A considerat că, respingându-se ambele capete de cerere ale acţiunii ca neîntemeiate, pârâta nu avea interes să declare apel, hotărârea fiindu-i favorabilă, după cum nici reclamanţii nu aveau interes să invoce aspectul legat de admisibilitatea propriului capăt de cerere în apel.

Ca atare, instanţa de apel, din oficiu, având în vedere considerentele hotărârii instanţei de fond şi în virtutea rolului său activ, trebuia să pună în discuţia părţilor inadmisibilitatea capătului de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză, chestiune ce constituie o excepţie de ordine publică, în acest mod fiind respectate principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

A susţinut că instanţa de apel avea posibilitatea de a soluţiona cauza în baza unei excepţii procesuale de ordine publică, ce nu constituia motiv de apel, însă pentru aceasta trebuia să supună discuţiei prealabile a părţilor respectiva excepţie.

Prin urmare, a apreciat că hotărârea pronunţată în atare condiţii este nulă, în baza art. 174 şi următoarele din C. proc. civ., întrucât s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor.

Referitor la caracterul inadmisibil al acţiunii în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, a precizat că în practica judecătorească s-a arătat că una dintre condiţiile juridice ale intentării acestei acţiuni este absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul a pierderii suferite, această acţiune având un caracter subsidiar.

Or, în prezenta speţă, intimaţii-reclamanţi au posibilitatea uzitării de alte instrumente juridice (ex. constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare urmată de acţiunea în restituire), care să le permită realizarea dreptului.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

A susţinut că, prin hotărârea pronunţată în apel, în temeiul principiului îmbogăţirii fără justă cauză, instanţa a dispus obligarea recurentei-pârâte la plata sumei solicitate de către intimaţii-reclamanţi, deşi a menţinut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat între vânzători - printre care şi recurenta- şi cumpărător.

A considerat că, pentru a dispune restituirea, instanţa de apel trebuia, mai întâi, să constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare, în ceea ce o priveşte pe recurenta-pârâtă, iar ulterior să procedeze la o eventuală obligare a acesteia la restituire, doar astfel existând, din acest punct de vedere, un temei juridic.

A mai precizat că efectul retroactiv al nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate în baza căreia recurenta-pârâtă a procedat la vânzarea părţii sale de imobil nu poate fi apreciat drept temei al restituirii sumei, cu atât mai mult cu cât, intimaţii-reclamanţi, la data respectivă, nu erau parte în actul de vânzare cumpărare, neavând nici o calitate, devenind doar ulterior succesori ai celui de-al doilea vânzător, fratele recurentei-pârâte.

Subliniind că în vechiul C. civ. nu exista o reglementare expresă a instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză (spre deosebire de C. civ. actual, care o consideră izvor distinct de obligaţii), a apreciat că instanţa de apel a extins aplicarea acestui principiu al îmbogăţirii fără justă cauză dincolo de ipotezele la care acesta se aplică, coroborat cu violarea unor principii generale de drept.

Ca atare, a susţinut că este eronată interpretarea dată de către instanţa de apel, care a considerat că obligaţia de restituire există, deşi a menţinut valabilitatea contractului în baza căruia s-a obţinut suma de bani supusă restituirii.

IV. Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat. Ulterior, printr-o a doua întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 9 octombrie 2018, au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul deciziei nr. 52 pronunţată la data de 18 iunie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit, cu putere obligatorie, că efectele Deciziei nr. 369 din data de 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale a României se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial (20 iulie 2017).

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu care Înalta Curte a fost învestită, magistratul-asistent raportor concluzionând, în legătură cu recursul analizat prin prezenta hotărâre, că acesta este inadmisibil.

Prin încheierea din data de 19 octombrie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 7 iunie 2019, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă C. şi a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluţionarea acestuia la data de 6 decembrie 2019, în şedinţă publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recurenta-pârâtă invocă, în susţinerea recursului formulat, motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., arătând, sub un prim aspect, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi, sub un al doilea aspect, că aceasta este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se constată că, prin acţiunea introductivă, intimaţii reclamanţi au învestit instanţa cu o cerere prin care au invocat, deopotrivă, atât temeiul juridic al plăţii nedatorate, cât şi pe cel al îmbogăţirii fără justă cauză.

Ulterior respingerii acţiunii de către instanţa de fond, care a analizat ambele temeiuri invocate şi le-a apreciat ca neaplicabile situaţiei de fapt incidente speţei, reclamanţii au formulat apel, susţinând, în esenţă, că prima instanţă nu a observat legătura dintre faptul măririi unui patrimoniu (cel al recurentei-pârâte) şi faptul micşorării patrimoniului reclamanţilor, aspect care trebuia să fundamenteze reţinerea în speţă a îmbogăţirii fără justă cauză.

Recurenta-pârâtă a invocat, în cadrul primei critici formulate în recurs, circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., că hotărârea atacată încalcă formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de dispoziţiile art. 174 şi următoarele din C. proc. civ., întrucât nu a fost pusă în discuţie excepţia de ordine publică a inadmisibilităţii capătului de cerere privind îmbogăţirea fără justă cauză, încălcându-se principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţilor.

Astfel, au considerat că s-a produs o vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei-pârâte, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În privinţa acestei critici se reţine, pe de o parte, că recurenta-pârâtă nu a formulat apel incident în cauză, pentru ca, în eventualitatea admiterii apelului principal, să solicite instanţei analizarea caracterului subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză şi o eventuală inadmisibilitate a acestui temei legal.

În acest context, este neîntemeiat argumentul recurentei-pârâte în sensul că, respingându-se ambele capete de cerere ale acţiunii ca neîntemeiate, pârâta nu avea interes să declare apel incident, hotărârea fiindu-i favorabilă.

Dimpotrivă, condiţia de fond a apelului incident, stabilită de legiuitor, este ca prin intermediul acestuia partea să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe (în speţă, prin prisma caracterului subsidiar şi, deci, pretins inadmisibil al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză), nefăcându-se nicio distincţie după cum aspectele ce se doresc a fi modificate au fost sau nu atacate de cealaltă parte prin apelul principal.

Tot astfel, se observă că, prin întâmpinarea formulată în apel, recurenta-pârâtă nu a supus instanţei de apel o astfel de excepţie, ci s-a mărginit la a susţine că instanţa de fond a dezlegat corect aspectele legate de neîndeplinirea condiţiilor de existenţă ale îmbogăţirii fără justă cauză.

Aşadar, critica analizată a fost formulată omisso medio, neputând fi analizată în recurs.

Din perspectiva criticii formulate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că se reproşează instanţei de apel extinderea aplicării principiului îmbogăţirii fără justă cauză situaţiei în care contractul de vânzare-cumpărare în baza căruia s-a obţinut suma de bani supusă restituirii a fost menţinut, ca fiind valabil.

În raport cu obiectul sesizării şi limitele stabilite prin cererea de apel, instanţa de apel a stabilit că plata făcută recurentei-pârâte, proprietar aparent (ulterior, invalidat retroactiv), a mărit patrimoniul acesteia fără o justă cauză, micşorându-l corelativ pe cel al reclamanţilor, care ar fi fost îndreptăţiţi să încaseze şi partea de preţ primită fără drept de către pârâtă.

Astfel, în decizia recurată s-a apreciat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile de micşorare a unui patrimoniu corelativ cu mărirea celuilalt patrimoniu fără o justă cauză, ambele avându-şi originea în acelaşi fapt juridic.

Nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că, pentru a dispune restituirea, instanţa de apel trebuia, în prealabil, să constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare.

Faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză, ca izvor de obligaţii, nu trebuie confundat cu repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca efect al unei eventuale acţiuni în constatarea nulităţii actului juridic încheiat de părţi, cauza celor două acţiuni fiind diferită.

Dincolo de împrejurarea că acţiunea introductivă nu a învestit instanţa cu analiza unei nulităţi a contractului de vânzare-cumpărare, niciuna dintre părţi neavând interes în obţinerea unei asemenea soluţii, Înalta Curte reţine că, pentru a fi aplicabilă instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, pe lângă îndeplinirea condiţiilor de ordin material (micşorarea, respectiv mărirea a unui patrimoniu, precum şi legătura de cauzalitate dintre acestea), este necesar să lipsească temeiul just al îmbogăţirii pe seama diminuării patrimoniului altei persoane (condiţie îndeplinită în speţă, deoarece prin Sentinţa civilă nr. 8542/2014 s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate ce a stat la baza vânzării, în sensul radierii de pe acesta a recurentei-pârâte) şi, respectiv, să nu existe la îndemâna păgubitului o altă acţiune în justiţie directă pentru realizarea dreptului său de creanţă.

Cu privire la această ultimă condiţie, instanţa de apel a reţinut că modul de rezolvare a consecinţelor create de anularea retroactivă a calităţii de co-proprietar a recurentei-pârâte ar presupune, în mod obişnuit, o serie de acţiuni în justiţie succesive şi complexe, decurgând una din cea precedentă.

În aceste condiţii, apare ca fiind corectă interpretarea instanţei de apel, în sensul că, în lipsa unei alte acţiuni în justiţie care să corecteze nemijlocit situaţia creată, calea de urmat este recurgerea la acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, creaţie a practicii judiciare ivită tocmai din nevoia de a complini lacune legislative întâlnite în situaţii precum cea din speţă.

Având în vedere învestirea instanţei de fond cu acest tip de acţiune, apreciată de instanţa de apel ca fiind avantajoasă pentru că evită noi procese şi complicaţii, apare ca nefondată critica recurentei-pârâte privind o aşa-zisă extindere nelegală în speţă a aplicării principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

În considerarea celor anterior expuse, cum din conţinutul criticilor analizate nu se desprind motive de nelegalitate de natură să conducă la casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva Deciziei civile nr. 1070A/2017 din 22 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2019.

GGC - MM