Insolvency asset transfer annulment upheld as appeal against final appellate ruling inadmissible

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub numărul dosarului asociat x/2013 în 4 noiembrie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu C., cetăţean român în calitate de administrator statutar, persoană care a întocmit documentul de înstrăinare (factura fiscală) a bunurilor din patrimoniul deţinut de debitoare şi S.C. D. S.R.L., reprezentata de administrator E., a solicitat anularea transferurilor patrimoniale frauduloase către terţi şi restituirea bunurilor înstrăinate încheiate de debitorul S.C. A. S.R.L. în dauna creditorilor, efectuate în cei 3 (trei) ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei.

Prin Sentinţa nr. 3979 din 21 decembrie 2017, Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă a admis cererea de anulare a transferurilor patrimoniale frauduloase şi restituirea bunurilor înstrăinate formulată de debitoarea S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar F. IPURL şi a dispus: anularea transferului efectuat de debitoarea S.C. A. S.R.L. prin factura seria x nr. x din 1.11.20113 către pârâta S.C. D. S.R.L.; anularea contractului de prestări servicii nr. x din 1.06.2012 încheiat între debitoarea S.C. A. S.R.L. şi pârâta S.C. D. S.R.L. prin pârâtul C. în calitate de administrator; anularea facturilor seria x FCCF nr. x din 1.11.2013, seria x FCCF nr. x din 1.11.2013, seria x FCCF nr. x din 1.11.2013 şi seria x FCCF nr. x din 1.11.2013, întocmite de pârâta S.C. D. S.R.L. şi debitoarea S.C. A. S.R.L.; anularea operaţiunilor de compensare materializate prin ordinul de compensare seria x nr. x din 02.11.2013 pentru suma de 30.349 RON, ordinul de compensare seria x nr. x din 2.11.2013 pentru suma de 30.349 RON.

Totodată s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul că au fost obligaţi pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L. să restituie debitoarea S.C. A. S.R.L. autoturismul marca x berlină cu nr. de identificare x.

Împotriva sentinţei nr. 3979/21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă au declarat apel pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L., care au criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 409/A-COM din 12 iunie 2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii C. şi S.C. D. S.R.L. împotriva Sentinţei nr. 3979 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, intimată fiind reclamanta-debitoare S.C. A. S.R.L. prin administratorul judiciar F. IPURL.

Împotriva Deciziei nr. 409/A-COM din 12 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pârâta S.C. D. S.R.L. a declarat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că administratorul S.C. A. S.R.L. se numeşte C. şi că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au coroborat probatoriul administrat cu realitatea faptică. Astfel, a susţinut că martorul G. a menţionat că societatea recurentă a efectuat lucrări în anul 2012 la "o casa ce aparţine unui domn C." şi că acesta nu putea sa ştie că imobilul aparţine unei societăţi comerciale sau unei persoane fizice, dar este evident că lucrările au fost efectuate pentru un domn C. care este patronul S.C. A. S.R.L., fapt recunoscut de acesta prin întâmpinarea depusa la instanţa de fond şi prin apelul declarat.

Recurenta a arătat că expertiza tehnica judiciară realizată în cauză a confirmat lucrările efectuate în favoarea S.C. A. S.R.L. de către pârâtă şi că expertul a fost în eroare în legătură cu anul efectuării lucrărilor datorita faptului ca facturile au fost emise în anul 2013, şi nu datorită constatării efective a anului în care s-au efectuat aceste lucrări, subliniind că a dovedit la instanţa de fond, prin înscrisuri şi martori, că s-au efectuat lucrările.

S-a mai susţinut că înstrăinarea autovehiculului H. s-a efectuat în baza facturii seria x nr. x din 1.11.2013, document care este un act juridic translativ de proprietate şi nu doar un simplu document fiscal. Factura fiscală nu ţine loc de contract, fiind un document justificativ care sta la baza înregistrărilor în evidenta contabila, potrivit Legii nr. 82/1991, aceasta reprezentând un mijloc de probă cu privire la operaţiunea facturată, neavând calitatea unui act juridic.

Un astfel de argument, a arătat recurenta-pârâtă, nu este de natură să conducă la concluzia inexistenţei convenţiei în sens de negotium, încheiate între părţi. Sub acest aspect, din punct de vedere juridic, este în discuţie o convenţie încheiată în forma simplificata între profesionişti, materializată în emiterea facturii fiscale necontestate, perfect valabila şi care îşi produce efectele juridice, iar înregistrarea în evidenţa contabilă şi plata prin compensare a facturii reprezintă o recunoaştere explicită a valabilităţii convenţiei părţilor şi a întregului debit facturat.

S-a menţionat că în practică intre societăţile comerciale se foloseşte acest instrument, respectiv factura fiscală, pentru dovada transferului de bunuri din patrimoniul unei societăţi şi că acest fapt este luat în considerare de autorităţile administrative şi locale la momentul întocmirii dosarului de înmatriculare.

În legătură cu valoarea autoturismului H. s-a solicitat a se observa că instanţa de fond se bazează pe fisa mijlocului fix care nu poate să conţină valoarea reală a acestuia, ci doar valoarea de cumpărare din care a fost scăzută, probabil, amortizarea acestuia. Singurul în măsură să determine valoarea de piaţă a acestui autovehicul este un expert judiciar, sens în care recurenta arată că va solicita efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea valorii de piaţă a autovehiculului la momentul vânzării acestuia. A precizat, totodată, că această expertiză a fost solicitată la instanţa de fond precum şi în apelul declarat. De fapt fiind vorba de un mijloc fix înstrăinarea era necesar a se efectua în baza unui preţ de piaţă, stabilit de părţile contractante, fapt care s-a şi realizat.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod eronat, instanţa de fond a considerat necesar să aplice principiul specialităţii în speţă, respectiv faptul că S.C. A. S.R.L. nu are în obiectul de activitate vânzarea de bunuri şi că aceasta ar împiedica societatea să înstrăineze acest autovehicul.

În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că principiul specializării capacităţii de folosinţă a persoanei juridice nu trebuie privit astăzi în mod static, ci în dinamica sa. Aceasta înseamnă ca limitele acestui principiu nu trebuie interpretate în mod rigid, ci adaptate la cerinţele economiei de piaţă, în opoziţie cu cerinţele economiei supercentralizate, unde acest principiu nu putea fi interpretat peste limitele intereselor statului totalitar, care a reglementat, de altfel, norma înscrisă în art. 34 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954.

Principiul specializării capacităţii de folosinţă a societăţii comerciale nu poate fi privit decât în conexiune cu capacitatea juridică în general, la care trebuie să se raporteze orice act juridic încheiat de societatea comercială, act prin care nu se încalcă normele imperative de lege sau bunele moravuri. Orice societate comercială poate să îşi înstrăineze bunurile aflate în patrimoniu, inclusiv autovehiculele, nefiind necesar ca acest fapt să fie înscris în obiectul de activitate decât în momentul în care activitatea de vânzări autovehicule ar fi activitatea comercială desfăşurată de acea societate în vederea obţinerii unui profit. Dar pentru înstrăinarea de bunuri din patrimoniu, respectiv a unui singur autovehicul, nu este necesar, exista acest obiect de activitate ai societăţii, fiind doar un schimb în patrimoniu intre mijlocul fix şi suma de bani aferentă acestuia.

Referitor la erorile menţionate de instanţa de fond şi preluate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă solicită a se observa că acestea nu au relevanţă asupra realităţii şi legalităţii operaţiunilor efectuate. Astfel menţionarea ordinului de compensare pe factura emisă este modalitatea de plata convenită intre părţile înscrise pe factura respectivă. Menţionarea autoturismului în bunurile debitoarei S.C. A. S.R.L. este de asemenea o eroare a organelor de conducere a acestei societăţi, generate de faptul că au prezentat la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei depusă în 13.11.2013 o situaţie contabilă a bunurilor societăţii de la finalul lunii octombrie 2013, iar vânzarea a avut loc la data de 1.11.2013, fiind evident că este doar o eroare.

Recurenta a mai arătat că susţinerea instanţei de fond, preluată de instanţa de apel, în sensul că nu poate fi luat în considerare contractul nr. x din 1.06.2012 pentru dovedirea creanţei recurentei, este de asemenea eronată şi nefondată.

Astfel, a arătat că este vorba de un contract de prestări servicii şi nu de un contract de vânzare-cumpărare, iar în cadrul acestor contracte preţul se bazează pe prestările efectiv realizate de către prestator. Acestea nu pot fi cuantificate la momentul încheierii contractului, ci se stabilesc potrivit unor devize şi a facturilor fiscale emise de prestator către beneficiar, în baza convenţiei părţilor, precizând, totodată, că a înaintat în probatoriu devizele întocmite pentru lucrările realizate în favoarea S.C. A. S.R.L., precum şi dovada livrărilor de beton prin bonurile depuse în probatoriu.

În fapt, recurenta a susţinut că a executat o serie de lucrări de construcţii la imobilul aparţinând beneficiarului S.C. A. S.R.L. situat în mun. Rm. Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea, în baza contractului nr. x din 1.06.2012 încheiat legal de părţile contractante, lucrările fiind efectiv executate în anul 2012 la acest imobil. Pe baza devizului de lucrări s-a stabilit valoarea lucrărilor în cuantum de 32.700 RON (sumă facturată către beneficiar conform facturilor fiscale), iar acest deviz, a precizat recurenta, nu a fost întocmit fictiv de către aceasta, ci este real, corespunzător lucrărilor efectuate la imobilul aparţinând beneficiarului S.C. A. S.R.L..

S-a mai arătat că procesele-verbale de compensare a datoriei de 32.700 RON, între S.C. A. S.R.L. şi recurentă, s-au efectuat anterior deschiderii procedurii insolvenţei acestei societăţi.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că s-a efectuat o compensare comercială între sumele datorate între societăţi, respectiv între sumele datorate pentru lucrările efectuate şi suma datorata de recurenta pentru autoturismul marca x, a cărui valoare a fost de 30.349 RON, fiind vorba de o valoare peste valoarea de piaţă a acestui autoturism de la acel moment.

Pentru aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, schimbarea în tot a Sentinţei nr. 3979 şi, rejudecând cauza pe fond, respingerea acţiunii.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2019 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., faţă de care părţile nu au depus puncte de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

La originea prezentului litigiu se află cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., prin care s-a solicitat, în temeiul art. 79 şi 80 din Legea nr. 85/2006, anularea transferurilor patrimoniale frauduloase către terţi şi restituirea bunurilor înstrăinate încheiate de debitorul S.C. A. S.R.L. în dauna creditorilor, efectuate în cei 3 (trei) ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei.

Aşadar, cererea de chemare în judecată a fost promovată în cadrul procedurii insolvenţei, invocându-se drept temei al acţiunii dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei curtea de apel va fi instanţa de apel pentru hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic, iar potrivit tezei a doua a aceluiaşi articol hotărârile curţii de apel sunt definitive.

Totodată, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost modificat prin punctul 3 din Lege nr. 76/2012, "Hotărârile judecătorului-sindic sunt executorii şi pot fi atacate, separat, numai cu apel".

Potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive ... orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

De asemenea, art. 483 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. prevede că "... nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţa de apel în cazul în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta S.C. D. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 409/A-COM din 12 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - MM