Abusiveness of unilateral interest rate adjustment clause in mortgage contract under consumer protection law

Şedinţa publică din data de 5 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea transmisă la data de 5.02.2016 (data poştei) şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2016 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei următoarele: A. Constatarea caracterului abuziv, cu consecinţa ca nu produc efecte asupra sa, a următoarelor clauze contractuale cuprinse în contractul de credit ipotecar încheiat: 1. clauzele prevăzute de art. 4.1, 4.2, 4.3 si 4.4 din contractul de credit ipotecar, care permit băncii sa modifice unilateral rata dobânzii, înlăturarea acestora din Contract si constatarea ca dobânda variabila aplicabila Contractului este formata din marja fixa rezultata din scăderea din valoarea de 4,9% a valorii LI BOR de la data încheierii contractului, plus LIBOR. 2. clauza prevăzuta de art. 6.1 din contractul de credit ipotecar referitoare la comisionul de administrare lunara si la modul de calcul al acestuia. 3. clauza prevăzuta de art. 8.1. din contractul de credit ipotecar referitoare la obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare cu o societate agreata de banca si la o valoare stabilita de banca. 4. clauza prevăzuta de art. 5.1 din contractul de credit ipotecar referitoare la obligaţia împrumutaţilor de a rambursa creditul acordat în valuta în care s-a acordat care are ca efect suportarea de către reclamant a întregului risc de hipervalorizare a monedei CHF cu consecinţa îngheţării cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul încheierii contractului; B. Restituirea sumelor plătite nedatorat cu titlu de dobânda, diferenţa de curs valutar sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitata constatarea nulităţii prin prezenta acţiune, de la data încasării acestora si pana la data încetării perceperii lor; C. Obligarea paratei la achitarea cheltuielilor de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 10941/14.06.2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 02.08.2016 sub nr. x/2016.

Prin sentinţa civilă nr. 7318/18.11.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, instanţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/24.01.2007, în varianta sa iniţială: - art. 4.3 în ceea ce priveşte sintagma "în funcţie de evoluţia pieţei financiare", - art. 8.1. A obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 4,9% pe an, iniţial convenită de la data încheierii contractului. A respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantul A., cât şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2267 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 2267 din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în esenţă, admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului său, mai exact a soluţiei de menţinere a sentinţei civile nr. 7318/2016 a Tribunalului Bucureşti sub aspectul constatării nulităţii clauzei de la art. 4.3 teza a II-a şi obligării sale la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 4,9%, precum şi a clauzei de la art. 8.1 privind asigurarea imobilului adus in garanţie.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a arătat că primul motiv de recurs se referă la omisiunea instanţei de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat exclusiv in raport de indicele Libor, evidenţiind incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a subliniat recurenta-pârâtă, criteriul de modificare a dobânzii "evoluţia pieţei financiare" a fost eliminat din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv in funcţie de indicele Libor 6M.

S-a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de drept material, respectiv art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil intre 21.06.2010 si 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, având in vedere ca decizia recurată ignoră împrejurarea ca începând cu iunie 2010 dobânda a variat exclusiv in funcţie de indicele Libor 6M.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că a determinat marja in acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 - inclusiv in interpretarea data acesteia de ANPC, neputându-se afirma ca nu s-au aplicat prevederile favorabile consumatorului sau ca s-a ales discreţionar valoarea marjei, în fapt, aplicându-se strict prevederile legale.

S-a mai arătat că actul adiţional întocmit de banca in septembrie 2010 conţinea exclusiv transpunerea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, edictate in vederea asigurării unei mai bune protecţii a consumatorilor, introducerea oricăror altor prevederi fiind sancţionată de lege cu nulitatea de drept (alin. (4) al art. 95). Totodată, s-a arătat că art. 80 alin. (1) prevede exclusiv dispoziţii in favoarea consumatorului, care nu avea nici interesul, nici un drept conferit de ordonanţa de a refuza aplicarea lor; nu suntem in ipoteza unei modificări contractuale prin libera voinţa a pârtilor, ci in ipoteza conformării contractului in derulare cu prevederile ordonanţei, prevederi cunoscute inclusiv consumatorului, in cadrul obligaţiei sale generale de a cunoaşte legea.

În continuare, recurenta-pârâtă a susţinut că, din ianuarie 2011 a intrat in vigoare Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, iar, potrivit art. II alin. (2), împrumutatul ar fi trebuit sa denunţe actul adiţional in termenul legal reglementat prin acest text de lege, adică in termen de 60 de zile calculate de la data de 02.01.2011, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel că actul adiţional la contractul de credit al clienţilor a fost considerat acceptat tacit si a produs efecte, in conformitate cu prevederile legale imperative, arătând că în sensul susţinerilor sale invocă cele reţinute, intr-un dosar asemănător, prin dec. nr. 485/2017 a instanţei supreme.

Recurenta-pârâtă a susţinut că soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 4.3 teza a II-a a fost data cu aplicarea greşita a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel, ca şi prima instanţa, nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza in care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale in baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia ca in speţa exista un dezechilibru semnificativ.

Mai mult, instanţa a analizat doar 2 din cele 3 condiţii cumulative stipulate la art. 4 alin. (1) (dezechilibrul semnificativ si lipsa negocierii), omiţând însă să verifice îndeplinirea condiţiei relei-credinţe a băncii - ceea ce reprezintă, de asemenea, caz de încălcare a legii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobânda variabila in funcţie de evoluţia pieţei financiare au respectat intru totul dispoziţiile legale in vigoare la data încheierii contractului de credit.

Astfel, în ianuarie 2007 nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile sa fie precizat in contract in funcţie de un anumit indice de referinţa, ci era suficient sa fie prezentat doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiei exprese din alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, ceea ce s-a respectat prin utilizarea sintagmei de la art. 4.3 teza a doua. Nu se menţiona de către legiuitor, la acea data, faptul ca trebuia să se exemplifice în conţinutul contractelor de credit toţi indicatorii financiari care conduc la modificarea dobânzii si nici sa se insereze modalitatea de calcul a dobânzii, vreo formula sau vreo definiţie - cum greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile alin. (1) al art. 4, omiţând insa sa analizeze dispoziţia expresa de la alin. (1) lit. a) din Anexa, care se refera expres la modificarea dobânzii in contractele de credit.

Aşadar, recurenta-pârâtă a solicitat a se observa că, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, trebuia să prezinte doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, iar acest motiv sa fie cunoscut si acceptat de consumator prin semnarea contractului, apreciind ca sintagma "evoluţia pieţei financiare" sintetizează o modalitate de calcul extrem de complexa şi, in plus, se situează la un nivel accesibil consumatorului mediu. S-a mai arătat că determinarea ratei dobânzii in funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrara nici cerinţelor bunei-credinţe, astfel că apare justificată inserarea unei clauze contractuale prin care părţile convin că dobânda se va modifica în funcţie de aceste viitoare evoluţii ale pieţei financiare.

Aşadar, a susţinut recurenta-pârâtă, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, clauza de la art. 4.3 teza a doua nu este de natura a crea un dezechilibru semnificativ in detrimentul intimatilor-reclamanti, in condiţiile in care dezechilibrul trebuie sa fie de natura juridica, iar nu economică.

Legislaţia interna nu prevedea obligaţia băncilor de a exprima dobânda in funcţie de o formula sau de indicatori financiari si nici sa precizeze detaliat criterii de modificare a dobânzii, împrumutatul nu a fost obligat sa se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala de a lua cunoştinţa la data semnării contractului (lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000), iar acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu iunie 2010, moment de la care dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor 6M, s-a mai susţinut.

Recurenta-pârâtă a arătat că prin soluţia pronunţata referitor la restituirea diferenţei dintre dobânda achitată si dobânda de 4,9%,stipulata iniţial in contract, instanţa anulează în mod greşit caracterul variabil al dobânzii, deşi nu a anulat clauza de la art. 4.1 care prevede caracterul revizuibil al dobânzii, ci doar clauza de la art. 4.3 care prevede posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii in funcţie de evoluţia pieţei financiare. Această soluţie, s-a susţinut, denotă o vădită confuzie intre tipul de dobânda şi motivul de variaţie şi se încadrează in la art. 488 alin. (1) pct. 6 (hotărârea cuprinde motive contradictorii).

Mai mult, a susţinut recurenta, prin soluţia de a stabili o dobânda fixa valabila pentru întreaga perioada contractuala si de a dispune restituirea diferenţei dintre dobânda perceputa si cea astfel stabilita, instanţa intervine in raporturile contractuale intr-un mod nepermis de legislaţie, prin stabilirea preţului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. si a jurisprudenţei CJUE, care lasă acest aspect la negocierea părţilor, ceea ce înseamnă că hotărâre a fost dată cu încălcarea legii.

Recurenta-pârâtă a susţinut că au fost încălcate astfel art. 6 si 7 din Legea nr. 193/2000, întrucât in cadrul unei acţiuni individuale a unui consumator legislaţia internă nu permite instanţei, in situaţia constatării caracterului abuziv al unei clauze, să modifice respectiva clauza, ci doar să o menţină sau sa o elimine.

Conform art. 969 C. civ. 1864, convenţiile au putere de lege intre parti, instanţa neputând interveni si modifica un contract valabil încheiat, astfel cum a procedat instanţa de apel când a stabilit o dobânda fixă pentru întreaga perioada contractuala, deşi prin contract s-a prevăzut o dobânda revizuibilă.

Recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea a fost data cu aplicarea greşita a normelor de drept material în raport de soluţia pronunţata asupra clauzei de la art. 8.1 din contract.

În acest sens, s-a arătat, în esenţă, că prima instanţa a reţinut această clauză ca fiind abuzivă, întrucât ar încălca art. 18 din Legea nr. 190/1990, motivare care nu a fost înlăturată de instanţa de apel, ambele soluţii fiind însă nelegale, întrucât Legea nr. 190/1990 nu este aplicabilă raportului juridic, singura lege in raport de care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzei fiind Legea nr. 193/2000.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 10 aprilie 2018, intimatul-reclamant a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca inadmisibil în raport de art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 483 alin. (2) teza a II a C. proc. civ., susţinând, totodată, că niciunul din motivele invocate nu pot fi încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât se critică aspecte de fapt reţinute de instanţele anterioare; pe fond a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi la efectuarea unui supliment la raport, care au fost comunicate părţilor, faţă de care nu au fost depuse puncte de vedere.

Prin încheierea din 16 mai 2019 s-a admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la data de 5 decembrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Înalta Curte, reţine că, în condiţiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea şi nulitatea recursului a fost depăşită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dispoziţiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la omisiunea instanţei de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010 şi la încălcarea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil intre 21.06.2010 si 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, moment de la care se suţine că dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor 6M, se constată că sub aparenţa unor argumente de nelegalitate recurenta-pârâtă critică o stare de fapt, ceea ce reprezintă, în realitate, o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă analizei în calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Se observă că, în expunerea argumentelor privind omisiunea instanţei de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010 şi care sunt grefate pe modificarea contractului prin acte adiţionale, ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, respectiv ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010 art. II, alin. (2), recurenta-pârâtă face trimitere la dovada transmiterii actului adiţional către consumator (notificarea nr. x/10.09.2010), în virtutea obligaţiei de diligenţă pentru informarea consumatorului, pe care o avea potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (aplicabil între 21.06.2010-02.01.2011), respectiv la faptul că actul adiţional a fost considerat ca fiind acceptat tacit, potrivit art. II, alin. (2) din Legea nr. 288/2010. Or, toată această construcţie juridică a recurentei-pârâte este bazată, în realitate, pe aspecte legate de dovada transmiterii actului adiţional către consumator, împrejurare care se circumscrie unei situaţii de fapt şi care scapă analizei instanţei de recurs.

Aserţiunea recurentei-pârâte prin care se critică decizia instanţei de apel din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material din cuprinsul Anexei 1 la Legea nr. 193/2000, precum şi criticile recurentei prin care se susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală prevăzută la art. 4.3 din contract privind dobânda variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare, întruct nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru constatarea caracterului abuziv al acesteia, iar legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit (ianuarie 2007) nu prevedea obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract în funcţie de un anumit indice de referinţă, ci era suficient să se prezinte doar motivul care ar conduce la modificarea dobânzii, nu pot fi susţinute cu temei.

Se reţine că lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, stabilea la momentul încheierii contractului dintre părţi (24.01.2007) că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

În contractul de credit încheiat de părţi la art. 4.3 s-a statuat că "la data încheierii contractului rata dobânzii curente este 4,9 % pe an. Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare la sediile Băncii. Rata dobânzii astfel modificată intră în vigoare de la data afişării".

Criteriul prevăzut pentru modificarea procentului de dobândă de la 4,9 % la 5,9 %, este, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, " evoluţia pieţei financiare".

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Câtă vreme, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine a numită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul constând "în evoluţia pieţei financiare" nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimental consumatorului.

Potrivit legislaţiei aplicabile în cauză, modul de redactare a unei clauze trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Contractul de credit, prin această clauză, nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a ratei dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al dobânzii revizuibile şi a costului contractual.

Sintagma "Banca poate modifica rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare…" nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, noţiunea de evoluţie a pieţei financiare nefiind definită în contract şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice rata dobânzii curente revizuibile, iar aserţiunile recurentei-pârâte în sensul că la momentul încheierii contractului legislaţia în vigoare nu impunea exemplificarea tuturor indicatorilor financiari care conduc la modificarea dobânzii şi nici la inserarea în contract a modalităţii de calcul a dobânzii şi că acest criteriu de modificare a dobânzii a fost eliminat din contract începând cu iunie 2010, nu se pot constitui într-un motiv întemeiat, aşa cum impun dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a, din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

În aceste condiţii această clauză nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de către consumator, iar motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente potrivit unui criteriu care nu poate fi previzonat nu răspunde exigenţelor normelor prevăzute de normele anterior evocate.

În mod legal, instanţa de apel a considerat că este o clauză abuzivă, clauza privind rata dobânzii, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părţi, dată fiind lipsa de predictibilitate a acesteia, caracterul său nenegociat şi dezechilibrul vădit pe care l-a imprimat contractului. Dezechilibrul contractual este evident întrucât modificarea ratei dobânzii este lăsată la discreţia băncii.

Se reţine că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, deoarece această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei pe care Directiva 93/13/CEE tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi, reţinându-se că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele. În acest sens, sunt hotărârile pronunţate de CJUE în cauzele C- 484/2008 şi C- 76/2010.

În mod legal a reţinut instanţa de apel că dezechilibrul semnificativ creat în detrimentul clientului nu trebuie raportat doar la valoarea dobânzii curente (aşa cum susţine banca), ci şi la efectul creat din punct de vedere al consumatorului care se vede nevoit să plătească o rată majorată, la atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, de a stabili o modalitate de calcul fără a prevedea şi defini în mod concret elementele în funcţie de care urmează a fi revizuită rata dobânzii.

Clauzele care permit băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului ratei dobânzii sunt clauze abuzive întrucât intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Prin urmare, acest tip de clauză nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

În speţă, clauza contestată este stipulată într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat, iar banca nu a făcut dovada că ar fi existat discuţii cu consumatorul în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală a clientului consumator de a influenţa în vreun fel poziţia băncii, în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta băncii.

Simpla acceptare de către împrumutat a uneia dintre ofertele de creditare şi aderarea la condiţiile de creditare redactate în prealabil de bancă, fără a avea posibilitatea să influenţeze natura clauzelor contractului de credit, nu echivalează cu o negociere a acestora.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel privind constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Critica recurentei-pârâte în sensul că instanţa a a omis să verifice îndeplinirea condiţiei relei-credinţe a băncii este nefondată.

Şi aceasta, întrucât, pentru aprecierea bunei credinţe la încheierea contractului se impun a fi analizate atât modul de redactare al clauzelor contestate cât şi poziţia de negociere a părţilor spre a se stabili dacă banca a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, or instanţa de apel urmare raţionamentului juridic efectuat în conformitate cu Legea nr. 193/2000, a reţinut dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate, elemente care implică şi analiza condiţiei bunei-credinţe.

Recurenta-pârâtă, printr-o critică comună, a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. în raport de soluţia prin care instanţa de apel a dispus restituirea diferenţei de dobândă.

Din perspectiva punctului 6 al acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a invocat teza privind motivarea contradictorie în sensul că instanţa a anulat în mod greşit caracterul variabil al dobânzii, deşi nu a anulat clauza de la art. 4.1 care prevede caracterul revizuibil al dobânzii, ci doar clauza de la art. 4.3 care prevede posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii in funcţie de evoluţia pieţei financiare, ceea ce denotă o vădită confuzie intre tipul de dobânda şi motivul de variaţie.

Totodată, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că, prin soluţia de a stabili o dobândă fixă valabilă pentru întreaga perioadă contractuală şi de a dispune restituirea diferenţei dintre dobânda percepută şi cea astfel stabilită, instanţa intervine in raporturile contractuale, prin stabilirea preţului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. si a jurisprudenţei CJUE, nu poate fi primită.

Răspunzând printr-un considerent comun acestor critici, Înalta Curte observă că instanţa nu a intervenit în raporturile contractuale dintre părţi, ci, în acord cu dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului în vigoare la momentul încheierii contractului, care impuneau furnizorilor de servicii financiare redactarea clauzelor contractuale într-un limbaj clar, fără echivoc şi care să permită înţelegerea lor de către un consumator mediu, precum şi cu respectarea art. 969 C. civ., în mod legal a reţinut că noţiunea de "evoluţie a pieţei financiare" nu a fost definită în contract şi că au fost inserate clauze ce nu au fost negociate, stabilindu-se o modalitate de calcul fără a prevedea şi defini în mod concret elementele în funcţie de care urma a fi revizuită rata dobânzii, iar ca efect al acestei constatări a statuat că se impune restituirea diferenţei de sumă achitată.

Se constată că instanţa de apel nu a negat caracterul variabil al dobânzii, ci doar a arătat că acesta trebuie să fie raportat la elemente concrete, pentru a se circumscrie unui mecanism clar şi transparent, care să asigure previzibilitate şi să nu dea naştere unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Constatarea nulităţii absolute a clauzei referitoare la sintagma "evoluţie a pieţei financiare" determina doar obligarea părţilor la convenirea unor criterii diferite în funcţie de care să varieze dobânda, urmând ca, pentru perioada în care clauza nu mai produce efecte juridice, dobânda curentă să se raporteze la dobânda convenită de părţi la data încheierii contractului, în lipsa altui element obiectiv în funcţie de care să poată fi stabilită, fără ca prin aceasta să fi transformat dobânda din variabilă în fixă, acesta fiind doar un efect al producerii efectelor nulităţii.

În raport cu considerentele arătate, ipoteza motivelor contradictorii afirmată de recurenta-pârâtă nu se regăseşte în cauză, fiind de natura evidenţei că între statuările instanţei de prim control judiciar nu există nicio contradicţie iar considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv.

Criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală atât sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit argumentelor expuse anterior, având în vedere că este o clauză abuzivă, clauza privind rata dobânzii, astfel cum este inserată în contractul de credit încheiat între părţi, ţinând cont că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte instanţei naţionale posibilitatea de a analiza caracterul abuziv şi puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, nu poate fi primită nici critica recurentei-pârâte prin care se relevă încălcarea dispoziţiilor art. 6 si 7 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei-pârâte în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în raport de soluţia pronunţată asupra clauzei de la art. 8.1 din contract, întrucât Legea nr. 190/1990 nu este aplicabilă raportului juridic, singura lege in raport de care trebuia analizat caracterul abuziv al clauzei fiind Legea nr. 193/2000, sunt nefondate.

Astfel, cu privire la acest aspect, se constată că instanţa de apel în continuarea raţionamentului juridic efectuat în baza Legii nr. 193/2000, vizând caracterul abuziv al clauzei de la art. 4.3 din contract, a reţinut că aceeaşi situaţie (dezechilibrul semnificativ şi atitudinea băncii de a insera în contract clauze ce nu au fost negociate) se creează şi prin atitudinea băncii de a impune prin contract o societate de asigurare (conform articolului 8.1 din contract).

În condiţiile în care în analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 8.1 din contract, instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile Legii nr. 193/2000, nu se poate reţine aplicarea greşită a normelor de drept material.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2267 din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2267 din 18 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2019.