Limits of judicial review in annulment of international arbitration award: rejection of factual re-evaluation and mandatory law arguments

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea arbitrală (înregistrată la 20 ianuarie 2012 - anterior intrării în vigoare a Noului C. proc. civ.), formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., a fost soluţionată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris prin Hotărârea arbitrală de la 18 august 2017, pronunţată în dosarul nr. x, în sensul că:

a) Reclamantul are dreptul la o Prelungire a Termenului pentru Finalizarea de 396 zile calendaristice;

b) Pârâtul va plăti Reclamantului o sumă principală de 32.421.832,77 EUR;

c) Pârâtul va plăti valoarea taxei pe valoarea adăugată Reclamantului asupra sumei de 32.421.832,77 EUR în cazul în care şi în măsura în care suma este supusă taxei pe valoarea adăugată la cota aplicabilă în conformitate cu legea română în ziua plăţii la care suma acordată este datorată;

d) Pârâtul va plăti Reclamantului suma de 408.242,32 EUR (şi în plus 39,00 EUR pe zi, de la 1 februarie 2017 până la plată) în ceea ce priveşte plata întârziată de către CFR a sumelor aferente Taxei pe Valoarea Adăugată pentru SIP autorizate;

e) Pârâtul va plăti Reclamantului dobânda legală la o rata de 6% p.a. până la 4 aprilie 2013 şi, începând cu 5 aprilie 2013 până la plată, dobânda legală la rata dobânzii legale aplicabile, în prezent 8 puncte procentuale p.a. peste rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, cu privire la sumele Taxei pe Valoare Adăugată, pe care Pârâtul nu le-a rambursat Reclamantului de la data la care era datorată fiecare sumă aferentă Taxei pe Valoare Adăugată neautorizată şi neachitată;

f) Pârâtul va plăti Reclamantului cheltuieli financiare cu privire la sumele Situaţiilor Intermediare de Plată nr. x la nr. 4, nr. 6, nr. 8 la nr. 17, nr. 21, nr. 22, nr. 24, nr. 25, nr. 29 la nr. 46, la o rată aplicată de Banca Centrală Europeană principalelor sale operaţiuni de refinanţare, publicată în seria x a Jurnalului Oficial al Uniunii Europene, în vigoare în prima zi calendaristică a lunii în care cade rata scadentă, majorată cu trei şi jumătate puncte procentuale compusă lunar, în valoare de 2.112.970,63 EUR până la 31 ianuarie 2017 şi de la 1 februarie 2017 până la plata, la rata aplicabilă;

g) Pârâtul va plăti Reclamantului dobânda legală de la 21 ianuarie 2012 până la 29 mai 2015, pentru suma de 31.623.976,15 EUR şi de la 30 mai 2015 până la plata pentru suma de 32.421.832,77 EUR, aplicând o rată de 6% p.a. până la 4 aprilie 2013 şi, ulterior, rata dobânzii legale aplicabile, în prezent o rată de 8 puncte procentuale p.a. peste rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României;

h) Pârâtul va plăti Reclamantului costurile, cheltuielile, onorariile şi debursările după cum urmează: 294.506.40 USD; 4.426.941.23 EUR; 790.440.55 GBP; 324.780,00 CHF; 154.498,32 RON;

i) Cererea reconvenţională a Pârâtului privind siguranţa traficului şi cererea reconvenţională pentru daune-interese datorate deteriorării cablurilor şi conductelor nu sunt admisibile în acest arbitraj;

j) Toate celelalte pretenţii sau revendicări ulterioare ale Părţilor sunt respinse.

Instanţa arbitrală a expus pe larg motivele hotărârii pronunţate atât cu privire la pretenţiile reclamantului cât şi cu privire la soluţia dată cererilor reconvenţionale formulate la instanţa arbitrală de către pârâtă.

La data de 22 septembrie 2017, petenta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. a formulat o acţiune în anulare (înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă) în contradictoriu cu A. împotriva Hotărârii arbitrale pronunţată la data de 18 august 2017 de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris (CIA-CIC) în dosarul nr. x, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) şi g) din C. proc. civ., admiterea acţiunii, anularea Hotărârii arbitrale atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Arbitral şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 22 din 8 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea arbitrală formulată de petenta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva hotărârii pronunţată la data de 18 august 2017 de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Paris, în dosarul nr. x, în contradictoriu cu intimata A. reprezentată prin Sucursala A. Sucursala Bucureşti.

În fundamentarea acestei sentinţe instanţa a reţinut că motivul prevăzut de dispoziţiile art. 608 lit. g) din C. proc. civ. nu poate fi primit, întrucât în cuprinsul hotărârii arbitrale sunt menţionate motivele de fapt şi de drept, data şi locul pronunţării acestora, că motivarea unei hotărâri arbitrale/judecătoreşti nu reprezintă o problemă de volum, ci de conţinut şi de esenţă, astfel încât aceasta să fie de natură a înlătura arbitrariul şi să determine limitele exercitării controlului judiciar, precum şi că nemotivarea unei hotărâri arbitrale/judecătoreşti nu poate fi dedusă din simpla nemulţumire a părţii cu privire la conţinutul acesteia.

Totodată, s-a reţinut că neîntemeiat este şi motivul prevăzut de dispoziţiile art. 608 lit. h) din C. proc. civ. întrucât petenta extinde în mod greşit noţiunea de dispoziţie imperativă a legii la contractul dintre părţi. Or, dispoziţiile contractuale agreate de părţi nu pot avea un caracter imperativ, ci supletiv.

Faptul că petenta nu este mulţumită de motivarea instanţei arbitrale nu îi deschide calea acţiunii în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 608 lit. h) din C. proc. civ., deoarece, modul în care instanţa arbitrală interpretează voinţa părţilor, respectiv dacă răspunderea contractuală a CFR a fost corect reţinută de către aceasta, nu se încadrează în ipoteza încălcării "ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii", această argumentaţie fiind susţinută şi de jurisprudenţa în materie, a mai reţinut instanţa.

În acelaşi timp, a reţinut instanţa, nici aspectele legate de probatoriul încuviinţat şi administrat nu pot constitui temei pentru admiterea acţiunii în anulare raportat la motivele invocate de petentă.

Prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de intimata A.; totodată, a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de petenta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" - S.A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în practicaua şi în dispozitivul Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în prezentul dosar, în sensul că denumirea corectă a acţiunii formulate de petentă este "acţiune în anulare", în loc de "acţiune arbitrală" a respins în rest cererea de îndreptare formulată de petentă, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 100 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de completare a Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018 formulată de intimata A. reprezentată prin Sucursala A. Sucursala Bucureşti, a completat Sentinţa civilă nr. 22 din 8 martie 2018, în sensul că a luat act de renunţarea la judecata cererii de suspendare a executării hotărârii arbitrale de către petentă; a respins în rest cererea de completare, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. (denumită în continuare "CFR"), indicând motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

După expunerea succintă a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta a arătat că sentinţa civilă recurată este nelegală pentru lipsa motivării, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5, art. 14 alin. (6), art. 425 din C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Din analiza hotărârii recurate, a arătat recurenta, rezultă că nu a existat niciun argument pentru care criticile/motivele sale au fost înlăturate, iar instanţa a soluţionat acţiunea în anulare fără a analiza considerentele hotărârii arbitrale, din care rezulta în mod evident faptul ca tribunalul arbitral nu s-a pronunţat pe anumite aspecte ridicate de părţi; de asemenea, instanţa nu a analizat/motivat critica sa în sensul că arbitrul unic nu sancţionează şi nici nu critica tardivitatea transmiterii notificărilor de către A. înainte de a se adresa arbitrajului, arătând ca atunci când aceasta problemă a fost ridicata de către parata CFR, arbitrul se limitează la a lăsa deschisa discuţia fără a motiva această decizie de a lăsa deschisă chestiunea în litigiu.

Concluzionând recurenta a opinat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei să pronunţe soluţia de respingere a acţiunii în anulare dedusă judecăţii şi nici motivele pentru care au fost înlăturate cererile/susţinerile/apărările CFR S.A..

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa civilă recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea Contractului din 24 mai 2007 nr. ISPA 2003/RO/16/P/PT/007/02/01-Lot x "Lucrări de infrastructură şi suprastructură", încheiat şi executat între CFR şi A.; art. 5 alin. (2), art. 8 - 10, art. 12 - 16, art. 19 - 21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6), art. 23 art. 425, art. 575 alin. (2), art. 567, art. 602 alin. (2) din C. proc. civ.., art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului; art. 27 şi art. 22 alin. (1) din Regulile Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Curtea Internaţională de Comerţ Paris (Regulile ICC - 2012); art. 1, art. 3, art. 7, art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că prin sentinţa civila recurată, Curtea a încălcat dispoziţiile art. 575 alin. (2) din C. proc. civ. şi principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8 - 10, art. 12 - 16, art. 19 - 21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6) şi la art. 23 aplicabile şi în procedura arbitrală.

Din considerentele sentinţei civile recurate rezulta ca instanţa a respins acţiunea în anulare fără să analizeze criticile CFR în sensul ca Tribunalul arbitral este obligat să asigure egalitatea între părţi (art. 8) şi să garanteze dreptul la apărare (art. 13). De asemenea, arbitrului numit îi este interzisă denegarea de dreptate [art. 5 alin. (2)]. El trebuie să asigure continuitatea (art. 19), să respecte principiile procesului civil aplicabile şi celui arbitral (art. 20), să caute soluţii amiabile de soluţionare a litigiului (art. 21) şi să stăruie în aflarea adevărului [art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6)].

Prin acţiunea în anulare CFR a invocat pe lângă încălcarea Contractului din 24 mai 2007 nr. ISPA 2003/RO/16/P/PT/007/02/01 - Lot x "Lucrări de infrastructură şi suprastructură", încheiat şi executat între CFR şi A. şi încălcarea normelor imperative de procedura în sensul ca s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă, a susţinut recurenta, că nu a fost analizată critica CFR privind imparţialitatea arbitrului care a preluat în considerentele hotărârii arbitrale, exclusiv concluziile expertului reclamantei.

Se poate constata din analiza hotărârii arbitrale faptul că arbitrul nu este constant în selectarea legislaţiei aplicabile dat fiind faptul că în funcţie de cerinţele reclamantului primează legea în vigoare sau contractul, a susţinut recurenta, în acest sens a se vedea pct. 265 din hotărârea arbitrală.

Recurenta a arătat că instanţa nu a analizat nici critica CFR potrivit căreia Hotărârea arbitrală cuprinde considerente contradictorii, în sensul ca la pct. 850 "Tribunalul Arbitral constată că temeiul juridic invocat de Reclamant, şi anume prevederile dreptului românesc, reprezintă baza legală corectă a revendicării sale privind dobânda aferentă sumelor neautorizate " în timp ce, la pct. 283 "Regulile obligatorii ar fi, de asemenea, aplicabile Contractului, aşa cum susţine Pârâtul, dar Pârâtul a subliniat doar termenul de prescripţie şi utilizarea Stereo 70 ca proiecţie cartografică oficială în acest context. Pârâtul se referă, de asemenea, la o presupusă regulă de ordine publică în contextul regulilor privind achiziţiile publice, conform căreia "ajustarea preţurilor nu trebuie să conducă la modificarea procedurii de achiziţii publice şi la reducerea avantajului competitiv pe baza căruia Contractantul a primit contractul".

În continuare, recurenta a mai susţinut că sentinţa civilă recurata a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 567 coroborat cu 602 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul ca instanţa a soluţionat cauza fără a analiza criticile CFR potrivit cărora hotărârea arbitrală încalcă normele imperative prevăzute de C. proc. civ. prin art. 567 coroborat cu 602 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere că hotărârea arbitrală a fost pronunţată la aproximativ 5 ani de la data introducerii acţiunii, ceea ce contravine dispoziţiilor legale mai sus arătate.

Recurenta a opinat că sentinţa civila recurata a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative, respectiv art. 27 şi art. 22 alin. (1) din Regulile Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Curtea Internaţională de Comerţ Paris (Regulile ICC - 2012), invocate de către CFR prin acţiunea în anulare în sensul ca instanţa a soluţionat cauza fără să reţină că Tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile art. 27 din Regulile ICC.

Astfel, recurenta a susţinut că articolul 27 din Regulile ICC are ca scop marcarea închiderii fazei probatorii şi depunerilor, după care niciuna dintre părţi nu poate formula o cerere fără autorizaţia tribunalului arbitral. Odată ce tribunalul arbitral a ţinut fie ultima şedinţă de audiere a părţilor, fie a primit ultimele observaţii de la părţi, trebuie să îndeplinească imediat cele două obligaţii care decurg din articolul 27.

Cele două obligaţii prevăzute la articolul 27 sunt declanşate ulterior (i) ultimei audieri cu privire la aspectele care trebuie luate în considerare în emiterea Hotărârii sau (ii) luarea la cunoştinţă a ultimelor argumente ale părţilor. Apariţia ambelor evenimente poate fi stabilită în mod obiectiv şi este previzibilă. Tribunalul arbitral trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile de a preciza data până la care se aşteaptă să prezinte hotărârea şi să închidă procedura cât mai curând posibil.

Prevederile articolului 27 se încadrează în obligaţia arbitrului, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Regulile ICC, să desfăşoare procedurile arbitrale într-o manieră rapidă şi eficientă din punctul de vedere al costurilor. De asemenea, deliberarea şi redactarea unei sentinţe pot genera alte întârzieri. Specificarea unei date aproximative pentru transmiterea Hotărârii Curţii creează aşteptări externe puternice care motivează arbitrul pentru a emite Hotărârea cât mai repede.

Faţă de cele de mai sus, recurenta a învederat următoarele: audierile în dosarul arbitral au avut loc în perioada 17 - 20 octombrie 2016 (pct. 157 din Hotărârea finală); la data de 25 octombrie 2016 Tribunalul arbitral a emis şi a comunicat calendarul procedural modificat, astfel cum a fost discutat în şedinţă (pct 159 din Hotărârea Finală); în cuprinsul calendarului procedural nu se face nicio referire la data închiderii procedurilor, ci doar la emiterea Hotărârii finale, dar nu este precizată o dată estimată.

CFR consideră că Tribunalul arbitral a încălcat dispoziţiile art. 27 din Regulile ICC, întrucât arbitrul avea obligaţia să introducă în calendarul procedural datele estimative când va declara procedurile închise şi când va transmite proiectul Hotărârii finale Curţii, aceste dispoziţii fiind încălcate şi de către Curte întrucât nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la criticile CFR în acest sens.

Recurenta a apreciat că arbitrul a încălcat dispoziţiile articolului 27, coroborat cu dispoziţiile articolului 22 alin. (1) din Regulile ICC, dispoziţii încălcate şi de către curtea de apel prin sentinţa civila recurata dată fără analizarea acestor dispoziţii.

Din considerentele sentinţei civile recurate rezultă că nu au fost analizate nici criticile CFR, în sensul ca de fiecare data când CFR face trimitere la deciziile CAD în formularea apărărilor, arbitrul susţine că nu există în CAD o motivare clară din care să reiasă susţinerile pârâtului.

Recurenta a solicitat instanţei să constate considerentele contradictorii ale hotărârii arbitrale, în sensul ca Tribunalul Arbitral susţine, pe de o parte că deciziile CAD sunt obligatorii şi trebuiau respectate de către părţi, iar pe de altă parte reţine că aceste decizii CAD nu sunt obligatoriu a fi respectate întocmai şi considerate ca fiind folosite ca bază în hotărârea arbitrală.

Cu toate acestea, la analizarea cererilor reconvenţionale, Tribunalul Arbitral a susţinut că deciziile CAD sunt obligatorii şi trebuiau respectate de către părţi, motiv pentru care a respins cererile reconvenţionale formulate de către CFR.

Nu a fost analizată de către Curte nici critica adusa Hotărârii arbitrale care se refera la faptul că deşi la pct. 813/pag 192 din sentinţă . . . . . . . . . . .Tribunalul susţine că este lipsit de relevanţă dacă A. a fost afectată în mod direct de modificarea legii minelor, cu toate acestea reţine că aceasta a fost afectată de creşterea preturilor la furnizori.

Din considerentele sentinţei civile recurate, a susţinut recurenta, rezultă în mod evident că nu a fost analizată de către Curte nici critica CFR potrivit căreia prin hotărârea arbitrala Tribunalul arbitral are o contradicţie în cele reţinute, în sensul că pe de o parte apreciază la pct. 336 din hotărârea arbitrală, următoarele:

"Tribunalul Arbitral acceptă că, în principiu, nu există nicio cerinţă conform căreia programele actualizate trebuie să respecte PGL." şi pe de altă parte consideră că "Având în vedere explicaţiile şi constatările din secţiunile anterioare şi examinarea mărturiei scrise şi orale a expertului Reclamantului în acest Arbitraj, Tribunalul Arbitral este convins că abordarea generală aleasă de expertul Reclamantului este adecvată şi oferă o evaluare viabilă a întârzierii (sub rezerva revizuirii elementelor individuale ale acestei analize, care se va face mai jos). Contrar argumentelor Pârâtului, Tribunalul Arbitral nu consideră că expertul Reclamantului a modificat în mod nejustificat calea critică aşa cum a fost iniţial propusă de către Contractant. Mai degrabă, aşa cum am menţionat deja, expertul Reclamantului a completat doar înregistrarea electronică originală a programului A. pentru a corespunde nevoilor unei analize juridice, adăugând legături şi date care sunt necesare pentru punerea în aplicare a cerinţelor principiilor PGL. Pârâtul nu a furnizat o analiză de întârziere alternativă viabilă, care să respecte toate principiile PGL.

În opinia recurentei, Tribunalul arbitral încalcă principiul imparţialităţii întrucât apreciază că anumite principii/prevederi contractuale (ex.cele referitoare la Programul General de Lucrări) se aplică doar pârâtei CFR, dar nu şi reclamantei A., principiu încălcat şi de Curte prin sentinţa civilă recurată. Având în vedere că din considerentele acesteia rezultă că instanţa nu a analizat criticile CFR în acest sens şi respectiv incidenţa motivului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1), lit. h) din C. proc. civ.

Recurenta a mai susţinut că Sentinţa civilă recurată a fost dată cu încălcarea Contractului din 24 mai 2007 nr. ISPA 2003/RO/16/P/PT/007/02/01 - Lot x "Lucrări de infrastructură şi suprastructură", încheiat şi executat între CFR şi A., în sensul neanalizării criticilor invocate de CFR potrivit cărora Tribunalul arbitral a pronunţat hotărârea prin neluarea în considerare a prevederilor contractului între părţi.

De asemenea, s-a susţinut că sentinţa recurată este nelegala şi netemeinica, fiind data cu încălcarea dispoziţiilor imperative care reglementează prescripţia - Decretul-Lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă în vigoare la data încheierii Contractului şi C. civ. român articolul 1864.

Recurenta a arătat că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată la fondul cauzei, a fost respinsa în mod greşit de către Tribunalul Arbitral, având în vedere următoarele:

Este o excepţie absolută şi prin urmare, poate fi ridicată în orice moment în timpul procedurilor. În plus, excepţia menţionată este imperativă (efectul său pune capăt sau exclude dreptul de acţiune) şi, din moment ce este vorba de ordinea publică, neglijenţa sa este adesea invocată ca motiv pentru contestarea Hotărârii arbitrale.

În conformitate cu vechiul regim al C. civ., termenul de prescripţie era strict şi obligatoriu pentru toate contractele din legislaţia românească, termenul de prescripţie era o problemă de ordine publică, iar derogările nu erau permise.

Cu privire la perioada de prescripţie a dreptului material al A. de a iniţia procedurile legale, recurenta a arătat că:

Doctrina şi practica judiciară au stabilit că principiile C. civ. românesc sunt aplicabile contractului încheiat între Angajator şi Antreprenor, în cazul în care legea aplicabilă este legea română.

Astfel, un contract încheiat în România pe baza cărţii roşii FIDIC este, de asemenea, reglementat de dispoziţii legale privind statutul limitărilor (Decretul-Lege nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi C. civ. român articolul 1864 în cazul de faţă).

Conform prevederilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia, CFR face referire la prescripţia dreptului material la acţiune al A. în privinţa primelor 33 de evenimente ale reclamantei din totalul a 138 de evenimente.

Aşa cum CFR a afirmat în cursul arbitrajului, prescripţia dreptului material la acţiune este definită în articolul 1 al Decretului-Lege nr. 167/1958 ca fiind intervalul stabilit de lege în care trebuie exercitat dreptul material de acţiune pentru a nu expira acest drept.

Potrivit art. 3 şi art. 7 din Decretul 167/1958, termenul general de prescripţie este de trei (3) ani care începe să curgă de la data la care se naşte dreptul de a iniţia o acţiune.

Termenul de prescripţie a dreptului material de a iniţia o procedură judiciară este suspendat sau întrerupt în cazurile prevăzute în mod clar şi precis de lege, potrivit art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/19587.

Procedurile CAD în sine nu au putut suspenda sau întrerupe orice statut relevant de prescripţie, acesta din urmă fiind posibil să fie întrerupt numai prin depunerea unei cereri de arbitraj.

Prin urmare, A. trebuie să fi depus cererea de arbitraj în termen de trei (3) ani de la depunerea cererii de revendicare. Având în vedere că A. nu a înregistrat cererea de arbitraj pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie în termenul legal de prescripţie, cererea sa şi/sau orice plată suplimentară trebuie să fie respinsă datorită faptului că termenul aplicabil de prescripţie a expirat.

S-a susţinut că reclamantul în cauză a prezentat cererea de arbitraj la data de 20 ianuarie 2012, astfel, orice costuri revendicate legate de presupusele evenimente care au avut loc înainte de 20 ianuarie 2009 nu pot fi revendicate cu succes de A. ca urmare a expirării statutului aplicabil perioadei de prescripţie.

În opinia recurentei, procedurile stabilite în subclauzele 20.4 (procedura CAD) şi 20.5 (decontarea pe cale amiabilă post-CAD) ale CGC FIDIC nu sunt relevante pentru momentul în care începe să curgă termenul de prescripţie, deoarece, ca regulă generală, dreptul de a solicita adică să depună o plângere în faţa tribunalului arbitral nu s-a născut înainte de expirarea procedurilor obligatorii prevăzute în Subclauzele 20.4 şi 20.5 din CGC FIDIC, care reprezintă o condiţie precedentă arbitrajului.

O altă critică invocată de CFR prin acţiunea în anulare se refera la decăderea din drepturi a intimatei parate A. datorită nerespectării termenului de 28 de zile conform prevederilor Subclauzei 20.1 din Contract, potrivit căreia toate cererile pentru timp suplimentar şi plată trebuie notificate şi prelucrate în conformitate cu această procedură.

Recurenta a arătat că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2011, susţinându-se că în considerentele acesteia nu se regăseşte analiza criticii CFR în sensul că hotărârea arbitrală a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2011.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018 şi pe cale de consecinţă aplicarea dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ., respectiv trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti spre rejudecare, în ceea ce priveşte acţiunea în anulare formulată împotriva Hotărârii arbitrale pronunţată la data de 18 august 2017 de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris în dosarul nr. x; în subsidiar, casarea Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018 şi rejudecarea cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare şi anulării Hotărârii arbitrale pronunţată la data de 18 august 2017 de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris în dosarul nr. x; cu cheltuieli de judecată.

Intimata A. prin A. Sucursala Bucureşti a transmis întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, astfel: (i) în principal respingerea primului motiv de recurs ca neîntemeiat şi respingerea celui de-al doilea motiv de recurs ca nul - urmare a admiterii excepţiei nulităţii pe care înţelege să o invoce; (ii) în subsidiar, respingerea ambelor motive de recurs ca nefondate; (iii) în ambele ipoteze, obligarea CFR la plata către A. a cheltuielilor judecată generate de prezentul demers judiciar.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, să se respingă susţinerile formulate de către A. prin întâmpinare ca neîntemeiate, să se admită recursul şi să se dispună: în principal, casarea în parte a sentinţei recurate, trimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti spre rejudecare; în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare şi anulării Hotărârii arbitrale pronunţată la data de 18.08.2017 de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris în dosarul nr. x/GZ/MHM.

Prin Încheierea din 17 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, faţă de data înregistrării dosarului nr. x la Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Paris, a dispus scoaterea dosarului de pe rolul cauzelor înregistrate în procedura de filtru conform C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010 şi trecerea acestuia pe rolul cauzelor înregistrate potrivit C. proc. civ. de la 1865, acordând termen de judecată la data de 5 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi va fi respins în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"dispoziţiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

Din interpretarea textului de lege menţionat rezultă că procesele începute anterior intrării în vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 sunt guvernate de dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865.

Aşadar, întrucât la originea prezentului litigiu se află cererea de arbitraj iniţiată, în 2012, la Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ Paris, la o dată anterioară intrării în vigoare a Noului C. proc. civ., potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 76/2012, în speţă este incident C. proc. civ. de la 1865, dispoziţiile acestui cod guvernând toate actele de procedură legate de acesta, inclusiv cererile incidentale şi căile de atac.

Trebuie menţionat că prin memoriul de recurs au fost indicate motivele prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 şi că în şedinţa publică din 5 decembrie 2019, reprezentantul recurentei a arătat că motivele de nelegalitate sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din vechiul C. proc. civ.

Având în vedere că prezentul litigiu se judecă potrivit C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte urmează să analizeze recursul, în raport cu criticile formulate, din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de acest act normativ.

Înalta Curte constată că prevederile din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, reţinute în motivare de curtea de apel, nu cuprind nicio diferenţă de substanţă cu cele care îşi au corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speţei), astfel că, în raport de raţionamentul logico-juridic al instanţei, de argumentele care au stat la baza acestuia, soluţia adoptată ar fi fost aceeaşi indiferent de legea aplicabilă.

Se observă că memoriul de recurs cuprinde consideraţii ample referitoare în realitate, în mare parte, la situaţia de fapt, la modul de interpretare a probatoriului administrat, deşi dispoziţiile procedurale impun părţilor anumite exigenţe cu privire la motivele de nelegalitate ce pot fi invocate în calea extraordinară de atac a recursului, partea fiind ţinută să aducă critici concrete la adresa hotărârii recurate, motivele de nelegalitate fiind necesar a fi expuse prin raportare la soluţia pronunţată, având în vedere şi că, în speţă, se contestă o hotărâre dată într-o acţiune în anulare, care la rându-i este supusă unor motive de anulare strict determinate.

Acţiunea în anulare are scopul de a realiza un control judiciar asupra hotărârii arbitrale în limitele prevăzute de art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ. Motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale nu privesc reexaminarea hotărârii arbitrale, sub aspectul soluţionării fondului litigiului, ci exprimă caracterul de judecată în primă şi ultimă instanţă al arbitrajului, deci acţiunea în anulare nu permite decât analiza limitată a hotărârii.

Acţiunea în anulare nu este asimilată apelului în privinţa devoluţiunii, astfel că prin intermediul recursului, se realizează controlul judiciar asupra sentinţei pronunţată în acţiunea în anulare, în condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 din C. proc. civ. coroborat cu art. 364 lit. a) - i) din C. proc. civ.

Temeiul de drept al acţiunii în anulare formulate în cauză este reprezentat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) din Noul C. proc. civ., dispoziţii care nu cuprind nicio diferenţă de substanţă cu cele care îşi au corespondentul în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speţei), respectiv art. 364 alin. (1) lit. g) şi i).

În raport de aceste precizări, Înalta Curte constată că prin criticile evocate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. recurenta a susţinut lipsa motivării hotărârii şi faptul că nu s-a exercitat corespunzător controlul asupra acţiunii arbitrale.

Art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. invocat vizează nemotivarea hotărârii, precum şi motivarea contradictorie, dar decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., respectiv motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, motivarea fiind clară şi concisă.

Astfel, instanţa de anulare şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente reţinând că motivul potrivit căruia hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri, nu poate fi primit, întrucât în cuprinsul hotărârii arbitrale sunt menţionate motivele de fapt şi de drept, data şi locul pronunţării acestora şi că nemotivarea unei hotărâri arbitrale/judecătoreşti nu poate fi dedusă din simpla nemulţumire a părţii cu privire la conţinutul acesteia.

Totodată, în analizarea motivului acţiunii în anulare, potrivit căruia hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, instanţa a arătat, astfel cum reiese din considerentele sentinţei recurate, care sunt argumentele pentru care a apreciat acest motiv neîntemeiat.

Prin urmare, criticile recurentei potrivit cărora hotărârea recurată este nelegală pentru lipsa motivării (fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5, art. 14 alin. (6), art. 425 din C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului) întrucât, din analiza hotărârii recurate, rezultă că nu a existat niciun argument pentru care criticile/motivele sale au fost înlăturate, că instanţa a soluţionat acţiunea în anulare fără a analiza considerentele hotărârii arbitrale, fără a analiza/motiva critica sa în sensul că arbitrul unic nu sancţionează şi nici nu critica tardivitatea transmiterii notificărilor de către A. înainte de a se adresa arbitrajului şi, în concluzie, hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei să pronunţe soluţia de respingere a acţiunii în anulare dedusă judecăţii şi nici motivele pentru care au fost înlăturate cererile/susţinerile/apărările CFR S.A., nu pot fi primite.

Criticile recurentei nu susţin lipsa motivării, contradictorialitatea sau motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, dar argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând lipsa unei analize efective a apărărilor şi susţinerilor sale, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat şi bine motivat criticilor care au fost formulate în cadrul controlului care poate fi exercitat pe calea acţiunii în anulare.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În cauză, instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, ţinând cont de specificul acţiunii în anulare.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de anulare a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., invocat de recurentă, va fi respins ca nefondat.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de anulare a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, instanţa respectând, aplicând şi interpretând corect normele legale incidente în cauză.

În cadrul motivului de nelegalitate circumscris art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susţinând că au fost încălcate anumite dispoziţii procedurale, principiile fundamentale ale procesului civil, art. 27 şi art. 22 alin. (1) din Regulile Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Curtea Internaţională de Comerţ Paris (Regulile ICC - 2012), recurenta este nemulţumită în realitate de faptul că instanţa a respins acţiunea în anulare fără să analizeze o serie de critici ale sale (nu a analizat critica CFR privind imparţialitatea arbitrului, nu a analizat critica CFR potrivit căreia hotărârea arbitrală cuprinde considerente contradictorii, instanţa a soluţionat cauza fără să a analiza încălcarea dispoziţiile art. 27 şi 22 alin. (1) din Regulile ICC etc.), aspect care însă a primit răspuns odată cu analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Astfel s-a arătat că instanţa nu este ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate, ţinând cont în speţă de specificul acţiunii în anulare.

Dispoziţiile de procedură civilă la care recurenta face trimitere au corespondent în C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil speţei), atât noul cod, cât şi vechiul cod, conţinând reglementări similare cu privire la aspectele semnalate.

Criticile recurentei prin care se arată că nu sunt analizate condiţiile răspunderii civile contractuale, că nu este analizat contractul, că nu este analizată împrejurarea potrivit căreia prin obligarea CFR la plată se depăşeşte valoarea contractuală, că nu a fost analizată nici încălcarea dispoziţiilor prevăzute de Decretul nr. 167/1958, cu privire la prescripţie, că în considerentele sentinţei recurate nu se regăseşte analiza criticii CFR în sensul că hotărârea arbitrală a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/2011, nu pot fi susţinute cu temei.

Lipsa unor considerente punctuale nu poate justifica motivul de recurs, de vreme ce s-a răspuns argumentelor dezvoltate de parte în cadrul unui examen general. Prin acesta, toate problemele ridicate de părţi au fost soluţionate, iar considerentele prezentate sunt subsumate unui examen exhaustiv al cauzei.

Trebuie reamintit că în cazul acţiunii în anulare controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele procedurale puse la îndemână de art. 364 din C. proc. civ., iar instanţa poate efectua acest control numai în limitele în care legea îi permite.

Cu alte cuvinte, în acţiunea în anulare a unei hotărâri arbitrale, promovate în condiţiile art. 364 din C. proc. civ., controlul jurisdicţional al instanţei statale este limitat la un control de legalitate, fiind exclusă verificarea temeiniciei hotărârii arbitrale.

Aşadar, în acest cadru, care trebuie respectat şi în recurs nu se poate restabili o nouă situaţie de fapt, pentru verificarea temeiniciei acţiunii. În alţi termeni, acţiunea în anulare nu ar putea fi admisă dacă temeiul său consistă în reevaluarea probelor şi restabilirea situaţiei de fapt, adică, aşa cum solicită recurenta.

C.F.R. a readus în discuţie interpretarea probatoriului, modul în care instanţa arbitrală interpretează voinţa părţilor, aspecte ce nu pot fi supuse analizei instanţei de anulare în raport de dispoziţiile art. 364 din C. proc. civ. şi a motivelor restrictive prevăzute de lege.

De vreme ce acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale presupune doar verificarea legalităţii actului atacat, C. proc. civ. enumerând limitativ motivele pentru care aceasta ar putea fi promovată, controlul de temeinicie care presupune reevaluarea modului de stabilire a situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului administrat este exclus.

Se observă că prin raportare la motivul prevăzut de art. 364 lit. g) din C. proc. civ. nu se poate reţine vreo încălcare a unei norme de drept material pentru a fi incident art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Cu privire la acest motiv de anulare instanţa a arătat, în mod corect, că în cuprinsul hotărârii arbitrale sunt menţionate motivele de fapt şi de drept, data şi locul pronunţării acesteia, precum şi că motivarea unei hotărâri nu reprezintă o problemă de volum, ci de conţinut şi de esenţă, iar nemotivarea nu poate fi dedusă din simpla nemulţumire a părţii cu privire la conţinutul acesteia.

Mai trebuie arătat că ceea ce interesează în analiza motivului de anulare prevăzut de art. 364 lit. i) din C. proc. civ. este dacă norma ce se susţine a fi fost încălcată de instanţa arbitrală are caracter imperativ sau nu.

Analiza modalităţii în care instanţa arbitrală a interpretat voinţa părţilor sau dacă răspunderea contractuală a pârâtei a fost corect reţinută de către tribunalul arbitral, coroborate cu dispoziţiile legale incidente în materie, nu se încadrează în ipoteza încălcării ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel, instanţa de anulare, în mod corect, a reţinut că este neîntemeiat motivul potrivit căruia hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, întrucât petenta extinde în mod greşit noţiunea de dispoziţie imperativă a legii la contractul dintre părţi, la modul în care instanţa arbitrală interpretează voinţa părţilor, la aspectele legate de probatoriul încuviinţat şi administrat, astfel că nu este incident motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Este de menţionat că motivele de nelegalitate invocate nu sunt raportate la considerentele sentinţei recurate, ci autoarea căii extraordinare de atac urmăreşte în realitate reconsiderarea aspectelor reţinute de tribunalul arbitral pe fondul cauzei, motivele de recurs fiind raportate în cea mai mare parte la hotărârea arbitrală, aceasta extinzând de fapt noţiunea de dispoziţie imperativă a legii la contractul dintre părţi.

Reamintind că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 364 din C. proc. civ. şi văzând că instanţa a analizat cauza cu care a fost investită în limita reglementărilor specifice în materie, respectând toate principiile fundamentale ale procesului civil, criticile recurentei, nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, instanţa care a soluţionat acţiunea în anulare şi-a prezentat argumentat soluţia adoptată cu privire la cererea iniţiată de parte şi a dat posibilitatea acesteia să-şi prezinte concluziile în referire la fondul litigiului, în raport de obiectul cererii şi apărările formulate de partea adversă, precum şi faţă de faptul că în cauză nu s-a invocat de către cealaltă parte sau din oficiu de către instanţă vreo excepţie, în lipsa autoarei demersului judiciar, iar aceasta să fi fost împiedicată să-şi exprime punctul de vedere.

Faptul că recurenta nu este mulţumită de soluţia pronunţată, nu are relevanţă juridică din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 364 lit. g) şi i) din C. proc. civ., această împrejurare neputând genera aşa cum doreşte recurenta o rejudecare în fapt a litigiului de către o instanţă superioară, pentru motive străine celor enumerate strict şi limitativ în dispoziţiile legale menţionate.

Nu în ultimul rând, întrucât motivele care atrag desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, iar judecarea litigiului pe fond, este posibilă doar în măsura în care se constată incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 364 din C. proc. civ., în raport de considerentele reţinute ce confirmă legala soluţie de respingere a acţiunii în anulare, criticile recurentei vizând fondul litigiului arbitral nu vor putea fi analizate.

Aşa fiind, se constată că nu poate fi reţinută încălcarea sau aplicarea greşită a legii şi nici nemotivarea hotărârii recurate, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă urmează a se face aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. şi a obliga pe recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. la plata sumei de 28.013,61 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. - prin B. S.R.L. - Sucursala Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 22 din 8 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. la plata sumei de 28.013,61 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-reclamantă A. - PRIN B. S.R.L. - Sucursala Bucureşti.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - MM