Annulment of appeal for failure to pay judicial stamp fee in challenge to partial final arbitral award on FIDIC DAB decisions

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Cererea arbitrală înregistrată sub nr. x/2016, formulată de reclamanta A., prin lider de asociere B., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, a fost soluţionată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin hotărârea parţială finală nr. 22/27.02.2017, în sensul obligării pârâtei să pună în executare Deciziile D.A.B. nr. 2 şi 4, date în favoarea reclamantei şi să plătească sumele de bani reţinute prin deciziile D.A.B.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA a formulat acţiune în anulare, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 162/03.07.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins acţiunea în anulare.

Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

În motivare, recurenta a arătat, în esenţă, că întreaga motivare a sentinţei atacate are la bază, pe de o parte, o analogie a regulilor de arbitraj cu normele de drept comun, iar pe de alta parte o interpretare şi o aplicare greşită a acestora din urmă, pornind de la aspectul că tribunalul arbitral poate pronunţa hotărâri provizorii, parţiale, interimare şi finale. Recurenta a precizat că nu a contestat niciodată ca tribunalul arbitral nu poate pronunţa astfel de hotărâri, ci doar că nu poate pronunţa hotărâri arbitrale parţiale finale.

În hotărârea recurată, curtea de apel reţine că, în temeiul dispoziţiilor art. 1121 C. proc. civ., tribunalul arbitral poate pronunţa hotărâri parţiale, în lipsă de stipulaţie contrară în convenţia arbitrală, asimilând această decizie cu o cerere de ordonanţă preşedinţială.

Ordonanţa preşedinţială este o măsură provizorie sau asigurătorie; or, în cazul de faţă hotărârea arbitrală parţială este una definitivă, iar nu provizorie, situaţie în care arbitrul putea să solicite şi instituirea unei cauţiuni.

Recurenta a mai arătat că instanţa s-a raportat la art. 38 şi 62 din Regulile de Arbitraj pentru a motiva temeinicia şi legalitatea pronunţării unei hotărâri arbitrale parţiale definitive, numai că respectivele articole fac referire şi se aplică numai în cazul în care recurenta ar fi achiesat în tot sau în parte la cererea intimatei-reclamante sau ar fi recunoscut în tot sau în parte pretenţiile acesteia.

Nici unul din aceste aspecte nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă.

De asemenea, curtea de apel a făcut o analogie cu procedura divorţului în care se pot pronunţa hotărâri parţiale, care nu sunt reglementate şi în cazul procedurilor arbitrale.

De altfel, curtea face referire la hotărâri parţiale şi nu la hotărâri parţiale definitive, noţiune care nu există nici în dreptul comun şi nici în Regulile de Arbitraj.

Mai mult, prin pronunţarea hotărârii recurate, curtea de apel practic a recunoscut autoritatea de lucru judecat şi automat caracterul executoriu al acestei hotărâri, numai că, în speţa de faţă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins, în Dosarul nr. x/2017, cererea de încuviinţare a executării, pentru aceleaşi motive indicate în acţiunea în anulare.

Prin pronunţarea hotărârii recurate, curtea de apel, recunoscând dreptul tribunalului arbitral de a pronunţa hotărâri arbitrale parţiale finale, nu a făcut altceva decât să-l transforme într-o "supra-instanţă", întrucât acesta poate să revină asupra respectivei hotărâri, devenind şi instanţă de fond şi instanţă de control.

Raportat la particularităţile contractului de tip FIDIC, cu privire la modul de soluţionare a disputelor dintre părţile contractante, recurenta a susţinut că sub-clauza 20.4 poate fi interpretată în sensul că decizia DAB este obligatorie din momentul în care a fost dată, în cazul în care nu se formulează nota de nemulţumire în termen de 28 zile, aceasta devine şi definitivă, partea în favoarea căreia s-a pronunţat decizia nu poate obţine executarea acesteia în temeiul sub-clauzei 20.7, decât în situaţia în care Decizia DAB a devenit definitivă prin neemiterea unei note de nemulţumire, refuzul de a executa decizia de către partea nemulţumită este interpretat, cel mult, ca o încălcare a unei obligaţii contractuale şi că rolul notei de nemulţumire este exclusiv acela de a da posibilitate părţii nemulţumite să supună cauza arbitrajului.

Coroborând cele de mai sus cu legea română, aplicabilă contractului, a afirmat că o decizie DAB devine o obligaţie contractuală exigibilă sub condiţia rezolutorie că obligaţia poate fi înlăturată în cazul în care un tribunal arbitral dă câştig de cauză părţii nemulţumite.

Odată nota de nemulţumire emisă, tribunalul arbitral nu se mai poate pronunţa decât pe fondul cauzei, iar decizia DAB poate fi, cel mult, privită ca un mijloc de probă.

Hotărârea astfel pronunţată trebuie anulată, având în vedere că tribunalul arbitral nu are competenţa, potrivit contractului, să învestească Deciziile DAB, fără a se pronunţa şi pe fondul cauzei, tribunalul arbitral nu are competenţa de a decide plata sumelor determinate în cadrul procedurilor C.A.D. prin pronunţarea unei hotărâri parţiale finale, deoarece prin aceasta se elimină practic antamarea fondului cauzei şi automat nu se pot determina în mod decisiv chestiunile judicioase privind plata, hotărârea parţială finală atacată nu cuprinde toate motivele pe care se sprijină şi că ea încalcă ordinea publică.

În accepţiunea legii române, tribunalul arbitral a decis în mod definitiv şi cu autoritate de lucru judecat asupra unor aspecte ce nu au făcut obiectul discuţiilor pe fondul cauzei.

Conform legislaţiei române în materie, se poate dispune prin hotărâre parţială cu privire la chestiuni preliminare care ar condiţiona continuarea arbitrajului, cum ar fi admisibilitatea unei cereri potrivit legii aplicabile cauzei.

Tribunalul arbitral nu poate să dispună executarea deciziei DAB, pronunţate într-o altă etapă (pre-arbitrală) a mecanismului de soluţionare a diferendelor prevăzut de Condiţiile Generale FIDIC, fără a antama fondul respectivei decizii, întrucât, potrivit convenţiei părţilor, o astfel de decizie este obligatorie. Este adevărat ca arbitrajul se desfăşoară conform convenţiei arbitrale, însă, în acelaşi timp, art. 544 alin. (2) C. proc. civ. rezervă respectarea dispoziţiilor imperative ale legii.

Aceeaşi concluzie se deduce din regimul unitar al efectelor recunoscute hotărârilor arbitrale: hotărârea arbitrală (care devine titlu executoriu), în concepţia dreptului procedural român, este actul jurisdicţional prin care litigiul este soluţionat cu efect de autoritate de lucru judecat şi dezînvesteşte tribunalul arbitral în privinţa chestiunii litigioase vizate. Astfel că, şi din această perspectivă, obţinerea executării deciziei DAB prin intermediul unei hotărâri arbitrale executorii, care nu soluţionează în mod definitiv pretenţiile litigioase, nu poate constitui o alternativă, în lipsa unei dispoziţii legale, care să reglementeze o asemenea posibilitate.

Indiferent de denumirea pe care tribunalul o va da dispoziţiei sale privind necesitatea respectării şi executării deciziei DAB - ordin sau sentinţă/hotărâre - această măsură nu va putea împrumuta efectele specifice unei hotărâri arbitrale definitive şi nici nu va putea fi pusă în executare prin intermediul organelor de coerciţie ale statului, ci doar de bunăvoie.

Tribunalul arbitral poate pronunţa încheieri interlocutorii, de care este ţinut până la pronunţarea hotărârii arbitrale definitive, însă acestea nu produc efectele depline ale unei hotărâri arbitrale, neconstituind un titlu executoriu de sine stătător.

Nerespectarea obligaţiei de a se conforma efectului obligatoriu al deciziei DAB nu constituie, în sine, în cazul de faţă, fondul diferendului avut în vedere de sub-clauza 20.6. Această încălcare ar putea constitui fondul unui diferend dedus spre arbitrare numai în cazul în care s-ar parcurge o nouă procedură DAB strict în privinţa diferendului (nou) rezultat din refuzul uneia dintre părţi de a aduce la îndeplinire în mod voluntar prima decizie DAB.

În cazul de faţă, tribunalul arbitral, prin hotărârea parţială finală a cărei anulare se solicită, a vizat nerespectarea obligaţiei contractuale de a pune imediat în aplicare decizia DAB. Ar fi trebuit formulată o cerere de arbitrare separată, având un astfel de obiect ce ar fi putut fi introdusă după parcurgerea unei noi proceduri DAB, întrucât fiecare diferend în parte, înainte de a fi dedus arbitrajului, parcurge etapele pre-arbitrale de soluţionare a diferendelor, prevăzute de FIDIC. În ipoteza analizată, arbitrajul, în cele din urmă, ar viza a doua decizie DAB şi, astfel, cercetarea arbitrală s-ar rezuma la îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale pentru încălcarea obligaţiei contractuale de a pune imediat în aplicare decizia DAB, iar hotărârea arbitrală astfel pronunţată ar fi una definitivă şi nu parţială.

Având în vedere că, în conformitate cu sub-clauza 1.4, legea aplicabilă contractului este legea română, tribunalul arbitral, prin hotărârea parţială definitivă a cărei anulare se solicită, i-a suprimat, practic, recurentei dreptul legal şi imperativ stabilit, de a invoca orice apărări în fapt şi în drept în legătură cu raportul juridic dedus judecăţii.

La 22.02.2018, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat în principal, anularea recursului ca nemotivat, în măsura în care nu se va dispune anularea, constatarea inadmisibilităţii cererii ca instanţa de recurs să reţină cauza spre rejudecare, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost întocmit şi comunicat părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la acesta.

Numai intimata a depus punct de vedere.

Examinând cu prioritate, chestiunea prealabilă a timbrajului recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin adresa emisă la 19.01.2018 şi comunicată la 26.01.2018, recurentei i s-a pus în vedere obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 142.390,74 RON, căreia acesta nu s-a conformat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 08.03.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, formulată de petenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA, ca tardivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru, care se datorează atât de persoanele fizice, cât şi de persoanele juridice şi se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă, de regulă primul termen de judecată.

Art. 32 din acelaşi act normativ prevede că "Taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege."

Conform art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii, sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, Înalta Curte constată, aşadar, că recursul nu a fost timbrat anticipat şi că recurenta nu s-a conformat obligaţiei ce îi revenea, deşi i s-a pus în vedere să depună la dosar dovada achitării taxei de timbru.

În cauză nu operează scutirea legală - personală sau în considerarea obiectului - de la obligaţia timbrării.

Prin urmare, faţă de cele ce preced, precum şi pentru a da eficienţă principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor, instanţa este obligată să examineze cererile cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de exercitare stabilite de legea procesuală.

Or, în cauză, aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, aşa încât Înalta Curte urmează să facă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Sentinţei civile nr. 162/03.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA împotriva Sentinţei civile nr. 162/03.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2019.

GGC - GV