Validity of financial lease contract concluded by non-banking institution lacking National Bank registration

Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună constatarea nulităţii contractului de leasing imobiliar nr. 07/01.08.2007, repunerea în situaţia anterioară şi restituirea sumelor achitate de către reclamant cu titlu de "rate de leasing" în cuantum de 575.764,86 RON la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încheierii contractului de leasing imobiliar şi până la data restituirii efective, cu menţiunea că până la data de 31.12.2016 dobânda legală era în cuantum de 273.200,43 RON, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă prin sentinţa civilă nr. 273/PI din 27.02.2018, aşa cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 29.03.2018, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. - A., şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. şi a obligat reclamanţii la plata către pârâtă a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 273/PI din 27.02.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a fost respins de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin decizia civilă nr. 563/A din 01.10.2018.

Împotriva acestei decizii reclamanţii B. şi A. au declarat recurs solicitând modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului.

În argumentarea cererii de recurs recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că deşi prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii contractului de leasing financiar încheiat de S.C. D. S.A. în lipsa autorizaţiilor necesare, instanţa de prim control judiciar i-a respins apelul, reţinând în mod eronat că dacă o societate nu-şi mai poate îndeplini obiectul de activitate, deoarece nu este autorizată, sancţiunea care intervine este dizolvarea şi radierea sa.

În acest sens, au susţinut că, potrivit art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 28/2006, în vigoare la data încheierii contractului de leasing financiar a cărui nulitate s-a solicitat, "înfiinţarea instituţiilor financiare nebancare se notifică Băncii Naţionale a României în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în registrul comerţului", iar potrivit alin. (2), instituţiile financiare nebancare pot desfăşura activităţile specifice prevăzute în obiectul de activitate numai după primirea de la Banca Naţională a României a documentului care atestă înscrierea în registrul general.

De asemenea, au evocat dispoziţiile art. 25 alin. (2) şi art. 65 din Legea nr. 93/2009 şi au subliniat că intimata avea obligaţia notificării B.N.R., cu privire la înfiinţarea instituţiei financiare nebancare în termen de 30 de zile de la data înmatriculării în registrul comerţului.

Or, potrivit adresei emise de B.N.R., aceasta nu este înscrisă în registrul general al instituţiilor financiare nebancare, împrejurare ce relevă că aceasta nu a respectat procedura de notificare prevăzută de lege pentru a desfăşura activităţi de creditare şi a încheia contracte de leasing financiar.

În acest context, recurenţii-reclamanţi au arătat că prin cererea de chemare în judecată nu au pus în discuţie sancţionarea societăţii cu privire la activitatea desfăşurată, ci, raportat la lipsa autorizaţiei, au solicitat constatarea nulităţii contractului de leasing financiar nr. 07/01.08.2007.

Cu toate acestea, susţin recurenţii reclamanţi, instanţa de apel s-a pronunţat pe aspecte ce nu au fost solicitate, sancţionarea societăţii, fără să clarifice situaţia actelor juridice încheiate de societatea de leasing în mod ilicit, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea unui astfel de act.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod corect că intimata nu a deţinut autorizaţi şi că, odată cu expirarea termenului menţionat la art. 66 alin. (1) din O.G. nr. 28/2006, nu a mai avut permisiunea de a desfăşura activitate de creditare cu titlu profesional şi de a încheia contracte noi, însă a omis să se pronunţe asupra valabilităţii actelor încheiate în perioada în care a desfăşurat activitatea de creditare fără autorizaţie.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, atât potrivit art. 207 alin. (2) din noul C. civ., cât şi art. 966 şi art. 968 din C. civ. anterior, sancţiunea ce intervine în cazul actelor încheiate în mod fraudulos este nulitatea absolută.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că art. 66 din O.G. nr. 28/2006 este clar, în sensul că "această activitate trebuie să aibă titlu profesional, adică de a fi singura activitate comercială pe care societatea o desfăşoară sau mai bine zis de a fi unicul obiect de activitate". Aceasta, întrucât acest text de lege nu impune condiţia unicităţii obiectului de activitate al societăţii, ci arată că pentru a desfăşura activităţi de creditare, in sensul leasing-ului financiar, este obligatorie procedura de înscriere şi autorizare de către B.N.R., pe lângă îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiţii prevăzute în legea specială aplicabilă.

În opinia recurenţilor, instanţa de apel face confuzie între ce s-a solicitat, respectiv constatarea nulităţii absolute a contractului de leasing financiar, întrucât a fost încheiat de o societate ce nu deţine autorizaţie pentru desfăşurarea activităţii de creditare şi sancţionarea societăţii, raportat la activitatea desfăşurată ilicit.

Astfel, recurenţii-reclamanţi consideră că, instanţa de apel a ignorat aspectele prezentate în apelul formulat, făcând referire doar la sancţionarea societăţii prin intervenirea dizolvării şi radierii acesteia, aspecte indicate în mod expres şi limitativ în Legea nr. 31/1990, care nu este incidentă în cauză.

Mai mult, recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de prim control judiciar a refuzat să se pronunţe asupra valabilităţii contractului de leasing financiar încheiat de intimată în lipsa autorizaţiei, în condiţiile în care a fost învestită expres cu o astfel de cerere, iar din cele reţinute lipsa autorizaţiei şi desfăşurarea ilegală a activităţii de creditare se poate desprinde concluzia că actele încheiate sunt ilegale.

Pentru aceste motive recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecinţa admiterii acţiunii introductive aşa cum a fost formulată şi precizată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intratul-reclamant C. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând admiterea excepţiei, iar pe fond admiterea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 05 iunie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 08 iulie 2019.

Prin încheierea din data de 16 octombrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-reclamant C., a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 01 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 4 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor invocate, se constată că recurenţii-reclamanţi nu au invocat în sprijinul cererii de recurs niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că susţinerile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora instanţa de prim control judiciar nu a răspuns motivelor de apel vizând constatarea nulităţii contractului de leasing financiar imobiliar nr. 07/01.08.2007 şi nu a clarificat situaţia actelor juridice încheiate de societatea de leasing în mod ilicit, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea unui astfel de act, vor fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 28/2006 vor fi încadrate în ipotezele prevăzute la pct. 8 al aceluiaşi articol.

Totodată, se impune a fi precizat că exigenţele impuse de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., au în vedere faptul că recursul este cale extraordinară de atac şi în consecinţă, ca ultim nivel de jurisdicţie nu îşi propune rejudecarea fondului ci o examinare a legalităţii hotărârii.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând în mod legal că la data încheierii contractului de leasing financiar, respectiv 01.08.2007, societatea pârâtă avea obligaţia de a se înscrie în Registrul general prevăzut de O.G. nr. 28 din 2006, aprobată prin Legea nr. 266 din 2006.

În cauză, se constată că hotărârea curţii de apel cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest aspect şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. ceea ce în prezenta pricină nu este cazul.

Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, criticile recurenţilor-reclamanţi nu susţin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată.

În consecinţă, împrejurarea că recurenţii-reclamanţi sunt nemulţumiţi de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. respectiv, absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile O.G. nr. 28/2006.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a făcut o judicioasă analiză şi interpretare a dispoziţiilor O.G. nr. 28/2006, reţinând în mod corect că, întrucât nu au fost îndeplinite formalităţile prevăzute la art. 63, alin. (1) din O.G. nr. 28/2006, odată cu expirarea termenului menţionat la art. 66 alin. (1) din actul normativ menţionat, S.C. D. S.A. nu a mai avut permisiunea de a desfăşura activitate de creditare cu titlu profesional şi de a încheia contracte noi.

Totodată, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că textul de lege prevăzut de art. 66 din O.G. nr. 28/2006 este clar în sensul că această activitate de creditare trebuie să aibă titlu profesional, adică de a fi singura activitate comercială pe care societatea o desfăşoară sau mai bine zis de a fi unicul obiect al său de activitate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 563/A din 01 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2019.