Ownership of cable car installation: classification as movable vs. immovable property and effect of res judicata on title comparison
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal as unfounded and its request for a preliminary ruling as inadmissible, thereby upholding the lower courts’ rejection of the claim; the appellant, which had filed a proprietary reivindicatio action to recover ownership of a cable car installation and its associated fruits, was ordered to pay approximately 961 RON in litigation costs to the defendants. The dispute centered on whether the cable car installation constituted a movable property or an immovable asset, with the appellant arguing for movable status under specific European directives and national emergency decrees, while the defendants relied on a final, unappealable judgment from the Tribunal of Prahova that had already established the transfer of ownership to the municipality in 2011 and the subsequent registration of the asset in the public domain. The court ruled that the request for a preliminary ruling was inadmissible because the legal question regarding the nature of the property was not novel, having been settled in prior jurisprudence; on the merits, the court found that the appellate court correctly applied the doctrine of res judicata, noting that the municipality’s title was superior as it stemmed from a final judgment dated after the appellant’s original contract, and that the installation had become an immovable property by destination under Article 468 of the old Civil Code, rendering the appellant’s arguments regarding accession and title comparison insufficient to overturn the decision.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 472 din C. civ, art. 493 C. proc. civ, art. 519 C. proc. civ, art. 488 pct. 6 C. proc. civ, art. 468 C. civ; Ownership of cable car installation: classification as movable vs. immovable property and effect of res judicata on title comparison: The dispute centered on whether the cable car installation constituted a movable property or an immovable asset, with the appellant arguing for movable status under specific European directives and national emergency decrees, while the defendants relied on a final, unappealable judgment from the Tribunal of Prahova that had already established the transfer of ownership to the municipality in 2011 and the subsequent registration of the asset in the public domain. The court ruled that the request for a preliminary ruling was inadmissible because the legal question regarding the nature of the property was not novel, having been settled in prior jurisprudence; on the merits, the court found that the appellate court correctly applied the doctrine of res judicata, noting that the municipality’s title was superior as it stemmed from a final judgment dated after the appellant’s original contract, and that the installation had become an immovable property by destination under Article 468 of the old Civil Code, rendering the appellant’s arguments regarding accession and title comparison insufficient to overturn the decision.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis cited for the dismissal of the appeal as unfounded.
Legal basis cited for the obligation to pay litigation costs due to procedural fault.
Full text
Şedinţa publică din data de 4 decembrie 2019
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2015, A. S.A. (fosta B. SA) a solicitat obligarea pârâţilor ORAŞUL SINAIA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL ORAŞULUI SINAIA şi C. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi posesie instalaţia de transport cablu de persoane de tip telegondola de la cota 998 la cota 1400 din Sinaia şi să restituie fructele percepute de pârâte pe timpul lipsei de folosinţă.
Prin sentinţa civilă nr. 1203 din 26.02.2016, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova şi a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub acelaşi număr de dosar la data 19.04.2016.
Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa nr. 1309 din 19 iunie 2017, a respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare formulată de societatea reclamantă A. S.A. (fosta B. SA) - în faliment, reprezentată de lichidator judiciar D. Filiala Bucureşti SPRL, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Sinaia prin Primar, Consiliul Local al Oraşului Sinaia şi societatea C. S.R.L..
Apelul declarat de reclamanta A. S.A. (fosta B. SA) prin lichidator judiciar D. FILIALA BUCUREŞTI SPRL, împotriva sentinţei nr. 1309 din 19 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 49 din 31.01.2018.
Împotriva acestei decizii reclamanta A. S.A. (fosta B. SA) prin lichidator judiciar D. FILIALA BUCUREŞTI SPRL, a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În argumentarea motivului de recurs invocat, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.
În acest sens, a susţinut că pe tot parcursul procesului a arătat că telegondola este un bun mobil, astfel cum rezultă din dispoziţiile legale speciale în materie, respectiv O.G.1009/2004 şi Directiva Europeană 2000/9/CE şi a dovedit, prin certificatele de carte funciară depuse la dosar, că nu este incidentă accesiunea imobiliară.
Recurenta-reclamantă consideră că intabularea unui drept de proprietate nu reprezintă dovada acestuia şi a subliniat că acest argument nu a fost înlăturat motivat de instanţă.
A susţinut că extrasele de carte funciară contravin atât principiului pacta sun servanda ce guvernează contractul de leasing financiar, care impune încheierea unui contract de vânzare în formă autentică, cât şi reglementărilor legale vizând natura şi utilizarea instalaţiei pe cablu de tip telegondolă; mai mult decât atât, ele contrazic argumentele pârâţilor.
În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a abordat în mod superficial pretinsul transfer de proprietate al telegondolei, reţinând generic că titlul său - contractul de achiziţie publică - şi-a produs toate efectele, iar în temeiul acestuia şi a dispoziţiilor legale incidente, telegondola a trecut în patrimoniul oraşului Sinaia.
Recurenta-reclamantă a susţinut că în mod eronat şi contradictoriu instanţa de apel a reţinut că titlul său a fost valabil doar până în anul 2011, fără a motiva care este contextul juridic, având în vedere că nu a existat un veritabil contract de vânzare-cumpărare în formă autentică, astfel cum prevedeau clauzele din contractul de achiziţie publică.
De asemenea, a subliniat că instanţa de apel nu a arătat care este motivul pentru care nu există două titluri actuale ce urmează a fi comparate şi nu a luat în considerare contractele de achiziţie şi de garantare, precum şi documentele întocmite în vederea intabulării pilonilor, pe care le-a depus la dosar.
În cadrul recursului, reclamanta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar D. Filiala Bucureşti S.P.R.L. a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
"natura bunului instalaţie de transport cablu de persoane tip Telegondolă de la cota 998 la cota 1400 Sinaia, jud. Prahova, prin interpretarea dispoziţiilor art. 472 din C. civ. de la 1864, prin raportare la dispoziţiile H.G. nr. 1009/2004, privind stabilirea condiţiilor de punere în funcţiune a instalaţiilor de transport pe cablu pentru persoane şi Directiva Europeană nr. 2000/9/CE."
Pentru aceste motive, recurenta-reclamată a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatele-pârâte au invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.
De asemenea, au solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 05.06.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.
Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor la data de 11 iunie 2019.
Prin încheierea din data de 16 octombrie 2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (fostă B. S.A.) prin administrator judiciar D. Filiala Bucureşti SPRL împotriva deciziei nr. 49 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen de judecată la data de 4 decembrie 2019, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să analizeze condiţiile de admisibilitate privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei chestiuni de drept.
Potrivit dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ. pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile au fost instituite mai multe condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ şi care pot fi enunţate astfel: existenţa unei cauze în curs de judecată, aflată n ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că prima condiţie este îndeplinită, întrucât la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauza va fi soluţionată în ultimă instanţă.
În speţă, însă, nu este îndeplinită condiţia de noutate a chestiunii de drept, natura bunurilor fiind reglementată în acelaşi mod atât în C. civ. de la 1864 cât şi în Noul C. civ., problema fiind tranşată în doctrina şi jurisprudenţa anterioare Noului C. civ. de o manieră ce îşi păstrează actualitatea.
Astfel fiind, constatându-se neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate prevăzute imperativ de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., (lipsa unei condiţii făcând inutilă analizarea celorlalte condiţii prevăzute de lege), cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu chestiunea de drept urmează a fi respinsă.
Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Din perspectiva motivului invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a "demontat" prin motive de fapt şi de drept argumentul privind faptul că intabularea unui drept de proprietate - nelegal - nu reprezintă dovada dreptului de proprietate; a abordat într-un mod superficial pretinsul transfer de proprietate al Telegondolei; în mod eronat şi contradictoriu instanţa de apel a reţinut că titlul său a fost valabil doar până în 2011, nemotivând contextul juridic; nu a motivat de ce nu există 2 titluri de proprietate actuale ce urmează a fi comparate şi a reţinut în mod eronat că instalaţia nu poate fi considerată un bun mobil.
Contrar susţinerii recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel nu a "demontat" prin motive de fapt şi de drept argumentul privind chestiunea că intabularea unui drept de proprietate - nelegal - nu reprezintă dovada dreptului de proprietate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a prezentat considerentele sale pentru respingerea acestui argument.
Astfel, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că legalitatea înscrierii în cartea funciară a fost constatată cu autoritate de lucru judecat ca urmare a respingerii plângerilor formulate împotriva încheierii de carte funciară formulate de B. S.A., ce au fost înregistrate pe rolul Judecătoriei Sinaia, telegondola Sinaia fiind înscrisă în Cartea Funciară în domeniul public al Oraşului Sinaia, aspect ce instituie faţă de dispoziţiile art. 900 Noul C. civ., o prezumţie a existenţei dreptului de proprietate în favoarea sa.
Critica potrivit căreia instanţa de apel a abordat într-un mod superficial pretinsul transfer de proprietate al Telegondolei, va fi înlăturată.
Din analiza deciziei recurate reiese în mod clar şi convingător raţionamentul instanţei de apel ce a analizat în mod judicios acest aspect, reţinând corect că titlul de proprietate al intimatei Oraşul Sinaia este reprezentat de sentinţa civilă nr. 2142 din 03.11.2015 pronunţată de Tribunalul Prahova, rămasă irevocabilă, şi prin care s-a constatat transferul dreptului de proprietate asupra instalaţiei de transport de cablu tip telegondolă din Sinaia, la data de 23.11.2011, în patrimoniul Oraşului Sinaia.
Ori, instanţa de apel nu mai putea face o analiză a transferului de proprietate al telegondolei atât timp cât acest aspect a fost tranşat cu autoritate de lucru judecat, iar sentinţa beneficiază de efectul autorităţii de lucru judecat, care face ca orice repunere în discuţie a problemei deja tranşate, să nu mai fie posibilă într-un nou cadru procesual, având forţa probantă absolută.
Susţinerea recurentei-reclamante în sensul că instanţa de apel în mod eronat şi contradictoriu a reţinut că titlul reclamantei a fost valabil doar până în 2011 şi că instanţa de control nu a motivat contextul juridic, va fi înlăturată.
Instanţa de apel nu numai că a prezentat contextul juridic privind titlul reclamantei, dar a reţinut, în mod corect şi deloc contradictoriu, că Oraşul Sinaia deţine în dovedirea dreptului său de proprietate sentinţa civilă nr. 2142 din 03.11.2015 pronunţată de Tribunalul Prahova prin care s-a constatat irevocabil în favoarea sa dreptul de proprietate asupra telegondolei începând cu data de 23.11.2011, dată care este ulterioară datei încheierii contractul de vânzare cumpărare nr. x/20.12.2006, invocat de reclamanta apelantă în dovedirea dreptului său de proprietate, titlul intimatului Oraşul Sinaia fiind mai bine caracterizat.
Critica privind aspectul că instanţa de apel nu a motivat de ce nu există două titluri de proprietate actuale ce urmează a fi comparate, va fi înlăturată, având în vedere că instanţa de apel a prezentat motivele pentru care în acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, titlul intimatei pârâte Oraşul Sinaia este mai bine caracterizat, iar motivarea deciziei este rezultatul raţionamentului logico-judiciar şi a analizei tuturor înscrisurilor relevante în stabilirea situaţiei de fapt.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a reţinut în mod eronat că instalaţia nu poate fi considerată un bun mobil, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că din prevederile H.G. nr. 1900/2004 nu se desprinde concluzia susţinută de recurenta-reclamantă, efectuând o analiză concretă şi deloc eronată a menţionatelor prevederi legale.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut în mod corect că, din textul de lege prevăzut de art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1900/2004, nu rezultă într-o exprimare clară şi neîndoielnică, faptul că aceste componente ale instalaţiilor de transport pe cablu, rămân bunuri mobile şi după încorporarea lor în teren, când devin fixe, astfel încât potrivit dispoziţiilor art. 468 C. civ. 1864, ele au devenit bunuri imobile prin destinaţie.
Este de reţinut că întreaga argumentare a recurentei-reclamante privind accesiunea imobiliară nu poate face obiectul analizei în recurs având în vedere că depăşeşte cadrul procesual cu care a fost investită prima instanţă, iar temeiul juridic al acţiunii în revendicare l-a constituit dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1864.
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, instanţa de apel referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către acestea, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.
Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (fostă B. S.A.) prin administrator judiciar D. Filiala Bucureşti SPRL.
Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimaţii-pârâţi, urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-reclamantă A. S.A. (fostă B. S.A.) prin administrator judiciar D. Filiala Bucureşti SPRL la plata către intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Oraşului Sinaia prin Primar, S.C. C. S.R.L. şi Oraşul Sinaia prin Primar a sumei de 961,41 RON reprezentând cheltuieli de judecată, potrivit înscrisurilor doveditoare, respectiv ordinul de plată şi factura, aflate la filele x.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casare şi Justiţie.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. (FOSTĂ B. S.A.) PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR D. FILIALA BUCUREŞTI SPRL împotriva deciziei nr. 49 din 31 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. (FOSTĂ B. S.A.) PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR D. FILIALA BUCUREŞTI SPRL la plata sumei de 961,41 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi Consiliul Local al Oraşului Sinaia prin Primar, S.C. C. S.R.L. şi Oraşul Sinaia prin Primar.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2019.